„Intensa proză poetică a lui Han Kang confruntă traumele istorice și revelă fragilitatea vieții omenești", așa sună motivația juriului care i-a acordat lui Han Kang Nobelul pentru Literatură în 2024. Acum la Humanitas, a fost tradus cel romanul său Nu ne despărțim, o mărturie a importanței prieteniei și a memoriei.
Romanul spune povestea lui Gyeongha pe care un mesaj neașteptat o smulge din izolarea voluntară: Inseon, prietena ei internată în spital, o roagă să meargă pe insula Jeju pentru a-i salva papagalul. De fapt acesta este începutul unei coborâri în infern, în abisul unuia dintre cele mai cumplite masacre pe care le-a cunoscut Coreea: treizeci de mii de civili uciși și mulți alții închiși și torturați la sfârșitul anilor 1940.
Han Kang redă această pagină întunecată a istoriei construind magistral un roman lucid și poetic, în care granița dintre vis și realitate, dintre vizibil și invizibil se estompează până aproape de dispariție. Un roman pe care ea însăși l-a descris ca pe „o făclie aprinsă în adâncurile sufletului omenesc“.
Han Kang, născută în 1970 la Gwangju, este fiica scriitorului coreean Han Seung-won. De la zece ani a crescut în zona Suyuri din Seul, metropolă în care mai apoi a studiat literatura la Universitatea Yonsei și în care locuiește și astăzi. Și-a început cariera literară ca poetă în 1993, iar în anul următor a debutat și în proză, câștigând concursul organizat de ziarul Seoul Shinmun cu nuvela Ancora roșie. A continuat să scrie poezie, proză scurtă, eseu și cărți pentru copii. Primul roman, Cerbul negru (1998), i-a apărut la vârsta de douăzeci și opt de ani, urmat de Mâinile tale reci (2002), Vegetariana ( 2007), Cerneală și sânge (2010), Ora de greacă (2011), Disecție (2014), Cartea albă (2016) și Nu ne despărțim (2021; Humanitas Fiction, 2025).
Începând cu anul 2005 i-au fost acordate cele mai importante premii literare coreene. Din 2016, când primește Man Booker International Prize, urmează o pleiadă de mari premii internaționale – 2017, Premio Malaparte (Italia), 2019, Premio San Clemente (Spania), 2023, Prix Médicis Étranger (Franța), 2024, Prix Émile Guimet de Littérature Asiatique (Franța), culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură acordat de Academia Suedeză în 2024. Hang Kang este considerată astăzi cea mai importantă autoare coreeană contemporană, cu traduceri în peste cincizeci de țări.
Citește un fragment din romanul său Nu ne despărțim.
Deschizând cu grijă ușa casei, Inseon s‑a întors spre mine. Și‑a dus degetul arătător la buze și mi‑a zis:
— Poate că Ama doarme. Să n‑o trezim.
Am rămas în prag și am urmărit‑o cum, în lumina firavă care pătrundea de afară, a deschis ușa dulăpiorului pentru pantofi și căuta ceva pipăind pe etajere.
— Unde‑o fi lanterna? s‑a bosumflat ea ca un copil, apoi s‑a bucurat în șoaptă. O lumânare!
S‑a întors spre mine, ca să vadă mai bine. A scos un băț de chibrit dintr‑o cutie minusculă, primită gratuit cine știe pe unde. Capătul cu fosfor a scăpărat pe marginea cutiuței, apoi a luat foc. Inseon a aprins fitilul unei lumânări neîncepute și a scuturat chibritul să‑l stingă.
— Intră! mi‑a șoptit ea, descălțându‑și ghetele de lucru și făcând un pas pe podea.
Am închis ușa și am urmat‑o. Prin fereastră se strecura un soi de obscuritate nelămurită, nici întuneric, dar nici lumină. Milioane de fulgi se cerneau din cer la adăpostul ei.
Mi‑am îndreptat privirea spre lustra pe care se legănase Ama mai devreme. Să se fi întors în colivie? Și să se fi culcat, cum a anticipat Inseon? Dar mai e posibil somnul după moarte?
Aplecată peste masă, Inseon era preocupată să picure ceara lumânării pe tăblia acesteia. După ce s‑a adunat suficientă, a înfipt lumânarea în mijloc, așteptând ca ceara să se întărească și să capete o culoare untoasă.
— Gyeongha…
M‑a chemat cu voce joasă, fără să ridice capul.
— Acoperi tu colivia, te rog?
Mergând pe vârfuri, m‑am dus spre colivie. Ușița era tot deschisă, așa cum o lăsasem după ce ieșise Ama. În afară de niște pleavă împrăștiată și bolul de apă pe jumătate gol, nu mai era nimic înăuntru. Am luat pânza neagră care atârna într‑un colț al mesei și am acoperit colivia goală. Tocmai atunci Inseon m‑a întrebat:
— Doarme, nu‑i așa?
*
M‑am întors în bucătărie. M‑am așezat la masă ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. Ca și cum aș fi trecut într‑o seară, întâmplător, pe la o prietenă. Inseon scotocea și ea prin congelator de parcă totul era firesc. Ca și cum venise o prietenă la ea și acum se străduia să improvizeze ceva pentru cină.
Am văzut cum flacăra lumânării înghițea ceara pe măsură ce ardea fitilul. Era plăpândă și liniștită flacăra aceasta, nici vorbă de văpaia din soba cu lemne. Inima flăcării pâlpâia albăstrui. Ca o sămânță cu puls. Fiecare bătaie părea să se propage spre marginea portocalie a flăcării.
În clipa aceea mi‑am amintit că odată am pus mâna într‑o flacără. S‑a întâmplat demult. În ultimul an din școala generală, prin toamnă, profesoara de chimie a ieșit din laborator pentru puțin, avertizându‑ne să fim atenți la becurile Bunsen. Unul dintre colegi a spus atunci că dacă treceam rapid un deget prin flacăra lămpii cu alcool nu ne‑am fi ars și nici nu ne‑ar fi durut deloc. Colegii care voiau să se arate curajoși s‑au aliniat imediat, unii reușind să‑și ascundă frica, alții nu prea, și atingeau pe rând flacăra cu vârfurile degetelor, pe care apoi le retrăgeau în grabă. Când mi‑a venit și mie rândul, mi‑am întins degetul arătător. În mijlocul flăcării am simțit o finețe de neimaginat și o ușoară presiune. A fost o senzație fugară, de care nu apucasem să mă bucur pe deplin, așa că a trebuit să repet gestul de mai multe ori, ca să‑mi rămână în minte. Până când flacăra arzătoare a pătruns prin stratul de protecție al pielii și epidermă, ajungând până sub piele.
Am întins mâna spre flacără, parcă pentru a mă întoarce în timp. Într‑o clipă am încercat aceeași finețe nepământeană. Pe când voiam să mai trec o dată degetul prin flacără, am surprins ceva mișcându‑se în încăpere și am ridicat capul.
*
Umbra unei păsări trecea tăcută pe peretele alb. Era o umbră imensă, de mărimea unui copil de șase‑șapte ani. Fiecare detaliu al mușchilor aripilor întinse în zbor și al penelor translucide era perfect vizibil, de parcă era pus sub lupă.
Singura sursă de lumină din casă era lumânarea din fața mea. Pasărea ar fi trebuit să zboare între lumânare și perete pentru a produce o asemenea umbră.
— Nu‑i nimic.
Am întors capul spre locul din care se auzea vocea limpede a lui Inseon.
— Vine și Ami.
Sprijinită de chiuvetă, Inseon mi s‑a părut deodată obosită, gata să se prăbușească.
— Nu vine tot timpul, dar azi a venit.
Lumina lumânării abia ajungea până la ea. În penumbra aceea, trăsăturile feței îi erau atât de vagi, încât mi se părea că văd un chip necunoscut, palid și lipsit de expresivitate.
— Uneori dispare după câteva secunde, alteori rămâne până dimineața, a mai spus Inseon, apoi mi‑a întors spatele, ca și cum îmi dăduse destule explicații. Încerca să deschidă robinetul și o auzeam mormăind nemulțumită:
— Nu e nici apă…
Afară au dispărut și ultimele resturi de lumină. Fulgii care încă mai străluceau în lucirea cenușie a înserării s‑au făcut nevăzuți. Până și copacul sub care am îngropat‑o pe Ama noaptea trecută și sub care l‑a îngropat Inseon pe Ami acum câteva luni a dispărut înghițit de bezna ca de smoală.
Atunci am auzit ceva.
Un foșnet, ca al materialelor textile, ca atunci când sfărâmi un bulgăre de pământ între degete. Un sunet care aducea cumva cu vocea lui Inseon. Nu aceea care era lângă mine, ci Inseon care se afla pe patul de spital, vorbind în șoaptă ca pentru a‑și proteja vocea mai degrabă decât mâna rănită.
Am împins scaunul și am sărit în picioare. Am făcut un pas spre umbra aceea care zbura în sus ori în jos, imposibil de zis, captivă pentru eternitate între grindă și podea. Am întins mâna în aer, acolo unde ar fi trebuit să fie umbra păsării.
Nu!
Sunete lipsite de sonoritate s‑au îmbinat într‑un cuvânt.
Nu! Nu…
M‑am întrebat dacă nu cumva era o iluzie sonoră, dar sunetele s‑au spart și cuvântul s‑a împrăștiat, odată cu el dispărând și foșnetul ca de pânză fluturată.
*
Inseon era acum așezată la masă. Apropierea de flacăra lumânării o făcea să pară mai însuflețită, aducând o lumină vie în ochii ei. Părea cu totul alta față de femeia obosită care se sprijinise de chiuvetă.
— Anul trecut, în toamnă, când am venit aici…
Am observat că însuflețirea de pe chip i‑a dispărut de cum am început să vorbesc:
— Și atunci Ami tot așa zicea.
Inseon a făcut palmele căuș în jurul flăcării, de parcă i‑ar fi fost frig. Degetele i s‑au înroșit, absorbind căldura. În jurul nostru s‑a întunecat.
— De la tine a învățat?
Inseon și‑a răsfirat degetele și lumina a țâșnit printre ele ca sângele din vene.
— Știu și eu? a răspuns ea, depărtându‑și mâinile de lumânare.
Lumina astfel eliberată i‑a scăldat deodată chipul.
— Când trăiești multă vreme numai tu, ajungi să vorbești și singur, a mai zis, dând din cap ca și cum aștepta o confirmare. Am căpătat obiceiul ăsta ca după ce mormăi ceva de una singură să zic „Nu!“ ceva mai tare, ca să anulez cele mormăite mai devreme.
Nu i‑am cerut explicații suplimentare, nici n‑am mai întrebat‑o nimic, dar Inseon a continuat, alegându‑și cuvintele cu grijă, de parcă îmi era datoare cu un răspuns lămuritor.
— Știi, ca atunci când nu vrei să te‑audă spiritele sau când, dimpotrivă, vrei să‑ți îndeplinească o dorință și rupi hârtia pe care ai scris‑o.
Glasul lui Inseon a devenit limpede, ca urmele unui creion pe hârtie, atunci când apeși mai tare.
— Ami a putut să audă clar doar cuvintele acestea de pe urmă. Cine știe? Poate o fi crezut că acela era ciripitul și pur și simplu m‑a imitat.
Fotografie principală realizată de Hyunji Yu și preluată via Pexels.
