Viață&co / Comunism

O cale de scăpare înăuntru

Publicat pe 17 august 2023

Herta Müller a împlinit 70 de ani pe 17 august. Scriitoarea germană de origine română a primit în 2009 Premiul Nobel pentru „concentrația poeziei și franchețea prozei în care descrie viața celor dezrădăcinați.” Müller s-a născut în 1953 în Nițchidorf, lângă Timișoara, și a emigrat în Germania în 1987. Hăituirea ei de către Securtitate, experiența fricii perpetue sub dictatură  și drumul „în afară” sunt teme esențiale în literatura sa.

„Am avut mai mult noroc decât mulți alții și am putut părăsi dictatura. Dar ea nu m-a părăsit,” scrie Herta Müller în textul pe care l-a publicat în primul număr de Scena9 și pe care l-am extras din arhiva noastră. Traducerea din limba germană îi aparține lui Alexandru Al. Șahighian.


 

1.

Drumul în vale ducea în josul uliței pe lângă cimitir. Capela era mai înaltă decât gardul și lucea în soarele lăptos. Era totdeauna dis-de-dimineață în vacanța de vară când coboram cu vacile în vale. Iar după cimitir, satul se termina. Ori poate chiar înainte de cimitir, dacă nu-i mai puneai la socoteală pe morți. Și urmau întinsele câmpuri de tutun, trifoi, grâu și porumb. Mergeam absentă pe drumul de țară. Vacile cunoșteau drumul la fel de bine ca mine. Ochii mi se trezeau abia când apăreau câmpurile. Drumul în vale părăsea satul, dar încă mai mult mă părăsea satul pe mine. Intram într-o altă realitate. Cu vacile erai singur. Căci iarba era uscată, o pășune ajungea cel mult pentru două, trei vaci. Fiecare copil mergea cu vacile lui altundeva.  

Nu știu dacă eram însingurată [„einsam“], fiindcă nu cunoșteam cuvântul. În limbajul satului nu exista decât cuvântul „allein“ [singur]. Iar în dialect se spune „alleinig“. Are cu o silabă mai mult, e ceva mai puțin zorit și sună mai trist decât „allein“. Fiindcă nu cunoșteam cuvântul însingurată, nici cuvântul nu mă cunoștea pe mine. Așa că n-am devenit ceea ce-nseamnă cuvântul. Nu mi se uita înăuntrul capului, nici nu voia să știe ce fac și cum sunt atunci când fac ceva. Uneori lucrurile ajung să fie mai simple când mintea ta nu știe cum anume ești. Neajutorarea poate că nu-mi trecea, dar măcar nu-mi adresa cuvântul. Uitam de satul cu oamenii săi, eram acum cu picioarele și cu mintea într-un sat de plante. Aici, în vale, ele erau locuitorii. 

Să păzești vacile e, privit din afară, trândăvie curată – privești în gol stând în picioare, așezat ori culcat în iarbă. Dar golul nu există, pretutindeni se află câte ceva. Gol era numai timpul. Care se-ntindea până sus în cer. Exista timpul gol, cerul înalt, a ierburilor mare dănțuire și plantele cu înmiire – chiar dacă rimează. Eram închisă până seara în satul plantelor. Voiam să le aparțin și puneam cu ele în scenă o viață sătească normală. Vorbeam cu ele tare, le culegeam, le așezam unele lângă altele, le comparam între ele, le puneam pe limbă să le aflu gustul, le sortam după caracteristici. Aveau mâini și picioare, păr, ochi și nasuri pe fețele lor. Erau slabe, grase, obraznice sau sfioase ca oamenii. Le lăsam să râdă împreună ori să se certe, să se-ascundă. Dacă li se potriveau fețele, le căsătoream. Vedeam cum le era sete și beau când venea ploaia. Cum îmbătrâneau și se îmbolnăveau. Cum la ciulinii-laptelui, care-mi ajungeau până la umeri, le creșteau pene. Învățau să zboare și fugeau de moarte când se veștejeau. Iar când afară era umed, penele se lipeau unele de altele formând voaluri ciudate, ca niște stafii. Agățate de lungi ațe albe zburau păpuși prin aer. Păpușile de pene erau sufletele ciulinilor. Fiecare păpușă era altfel, fiecare suflet de ciulin. E-adevărat că nu știam ce este un suflet, dar cuvântul îl cunoșteam din biserică. Și-așa mă cunoștea și cuvântul pe mine și mi se uita înăuntrul capului. Cunoșteam și numele plantelor și ele mi se uitau înăuntrul capului. Plantele nu mai erau o pajiște, ci niște locuitori cu familie și rubedenii. Care în limbajul satului se numeau Ciulinul-laptelui, Piciorul-cocoșului, Iarba-Iepurelui, Borangicul-trifoiului, Floare-de-trâmbiță, Urechea-șoarecelui sau Ciocul-berzei. 

Și era firesc ca această privire asupra plantelor să nu sfârșească odată cu copilăria din vale. La cincisprezece ani am plecat la oraș, la gimnaziu, și panopticul naturii mi s-a arătat la fel ca înainte. Între beton și asfalt la marginea trotuarelor, în parcurile sălbăticite creșteau buruieni. Aceleași plante care mă urmau. Și-mi părea că știu ele bine ce se-ntâmplă în acest oraș. Că au văzut blocurile de apartamente care se fărâmițează, sărăcia, graba de zi cu zi, tristețea cronică și spaima de Stat. 

Nu mi-era dor de sat, dar îmi ziceam că locul meu nu-i aici, că nu-s îndeajuns de bună pentru drumuri de asfalt netede. Vorbeam româna așa de prost încât nu-nțelegeam decât cele mai simple propoziții. Eram atât de străină aici, nu cunoșteam decât buruienile. Nu mă știa nimeni, tot ce aveam era încrederea plantelor pe care-o adusesem cu mine. 

Orășenii mă speriau. Când diminețile venea în sfârșit tramvaiul, erau în stare să se strivească. Urcatul în tramvai era o lipsă de scrupul colectivă. Se încăierau, se insultau reciproc, dar nimeni nu înjura că tramvaiul vine așa de rar. Principala caracteristică a orașului socialist era omniprezenta proastă dispoziție – un amestec de surescitare personală și indiferență politică. La asta se mai adăugau o melancolie țeapănă, ochi stinși pe fețe piezișe. Această mimică zgârcită, de parcă pielea și-ar fi pierdut moliciunea, de parcă pe sub obraji li s-ar fi strecurat beton. Buzele, ochii erau blocați, chipul – lipsit de orice sentimente, vădind doar un fel de-a fi de față rezultat dintr-o absență. Poate că modul cel mai scurt de a descrie aceste chipuri ar fi să spui că erau defecte, cuvânt care se întrebuințează mai curând pentru obiecte, decât pentru oameni. 

Înfățișarea oamenilor avea și cu îmbrăcămintea de-a face. Câteva întreprinderi de stat produceau câteva modéle de haine pentru întreaga țară – culori în griuri prăfoase, material plastic scârțâitor și croiuri butucănoase care nu se potriveau pe niciun corp. În magazinele de confecții mirosea pătrunzător a petrol. Când îți cumpărai ceva nou, te întâlneai pe fiecare trotuar cu tine însuți. Vedeai hainele de pe tine, pe ceilalți. Și mi se părea că hainele știau la fel de bine ca fiecare dintre noi că n-aveam nicio scăpare și că trebuia cu toții laolaltă, în toate aceste reiterări ale noastre, să devenim la fel de urâți. 

Principala caracteristică a orașului socialist era omniprezenta proastă dispoziție – un amestec de surescitare personală și indiferență politică.

În vale, plantele nu erau decât parteneri de joc în teatrul meu sătesc. Aveau numeroase însușiri. Dar una am descoperit-o abia acum în marginea străzilor de la oraș. Abia acum am observat că plantele sunt frumoase. Că tot ceea ce este al lor își corespunde. Și că rămân frumoase chiar crescând unele lângă altele și de-a valma. Că frumusețea poate fi izbitoare sau ascunsă. Că frumusețea ascunsă poate fi încă mai frumoasă decât cea izbitoare, fiindcă frumosul – atunci când îl descoperi în plante – îl regăsești dintr-o dată în tine însuți.

Mergeam mult pe jos fiindcă voiam să aparțin de oraș. Dar nu eram acasă decât în marginile de drum, și nu printre oameni în clădiri. Pe jos, însă, vedeai orașul cu exactitate. Lozincile propagandei de partid de jos, pe trotuar, până sus pe-acoperiș, până sub ceruri. Minciunile lăudăroase despre fericirea proletariatului, pe care nimeni nu le credea. Și la margine de drum bețivii beți cuc în borâtura lor, cerșetorii schilozi, nebunii care vorbeau cu ei înșiși. Ghicitoarele care-ți preziceau un noroc personal, și pe care le credeai, fiindcă nu te puteai lipsi de noroc și fiindcă ele știau să-și mascheze așa de bine lăcomia de bani. 

Mersul pe jos este mers cu capul. Frumosul cuvânt „Kopfsteinpflaster“ [pavaj; textual: pavaj cu pietre în formă de cap] mi-a spus întotdeauna mai mult despre mersul cu capul decât despre forma pavajului. 

Cu ani mai târziu s-au mai adăugat cu totul alte motive pentru lungile drumuri pe jos. Am nimerit în ghearele Securității. Lucram ca traducătoare într-o fabrică de construcții de mașini. Securitatea voia să mă silească să devin informatoare. Fiindcă am refuzat, vizitele lor la birou au devenit tot mai dese și mai lungi. Uneori veneau câte doi securiști care-și împărțeau rolurile în bun și rău. Această dramaturgie formată din lingușiri și amenințări era grețoasă. 

Și înainte de a descinde ei la mine, deseori mai aveam în urma mea o oră sau două de șicane petrecute la director. Fiindcă refuzasem Securitatea, directorul s-a hotărât să scape de mine. Trebuia să mă prezint în fiecare dimineață în biroul său și el îmi cerea să-mi dau demisia. Nu i-am făcut această plăcere, era pentru mine o chestiune de autoafirmare, căci despre dreptate nici nu putea fi vorba. Directorul m-ar fi putut concedia oricând, asta însă i se părea prea inofensiv. A făcut-o cu luni mai târziu, dar până atunci vrusese să se folosească de toată puterea lui pentru a mă frânge.  

Ziua de lucru începea dimineața la șase și jumătate. Și de cum intram pe poartă, portarul îmi făcea semn, zicând în loc de Bună dimineața: „Imediat la director, te-așteaptă.“ Biroul directorului era chiar lângă poartă. Abia după ce acesta se răfuia cu mine după bunul său plac, reușeam să ajung în biroul meu. Fiind deja răvășită pentru tot restul zilei. 

Lucram ca traducătoare într-o fabrică de construcții de mașini. Securitatea voia să mă silească să devin informatoare. Fiindcă am refuzat, vizitele lor la birou au devenit tot mai dese și mai lungi.

Știam că zilele în fabrică nu se vor mai schimba. Încă de când suna deșteptătorul dimineața, mi se făcea frică de ziua care mă așteaptă. Deseori îmi ziceam că pe stradă lumea îmi citește pe față deprimarea. Nu puteam merge cu tramvaiul – chiar dacă ar fi venit mereu la timp, tot aș fi evitat să urc în el.

Fabrica se găsea în cu totul alt cartier. Până să fiu concediată, diminețile am mers la muncă mai mult de o oră pe jos.

Aveam nevoie de mersul pe jos și de timp să mă adun înainte de a-mi începe ziua în fabrică. Trebuia să-mi domolesc spaima cu picioarele și să mai văd un timp deasupra mea copacii și cerul. În prima stradă lăturalnică era un indicator de circulație cu o trompetă barată. Era oare aici strada Tăcerii? Luna era pe cer. O vedeam cărându-și toba galbenă, ori jumătatea de față de pisică, ori o vedeam ajunsă deja costelivă ca un ac de păr. 

Toba, fața de pisică și acul de păr nu erau jocuri de cuvinte, era realitatea. Și știam că nu trebuie să povestesc despre asta nici chiar celei mai bune prietene ale mele. 

Era ca la sat atunci când i-am spus bunicii mele pe drumul de la biserică acasă: „Inima sfintei Maria este o lubeniță tăiată.“

La care ea a spus: „Se prea poate, dar n-ai voie să spui la nimeni.“

Am urmat acest îndemn știind încă de pe-atunci că lucrurile își au cotloanele lor interzise și că vezi mai multe decât ai voie să spui.

În unele zile eram chemată după lucru la Securitate. După refuzul meu ajunsesem dușman al statului. Iar după concediere, pe deasupra și un element parazitar. Ore în șir mă tot întrebau aceleași lucruri. Sau mă lăsau singură în cameră până când credeam că uitaseră de mine. Toate învinuirile precum comerț la negru, prostituție sau că aș fi informator al BND (Serviciul de Informații externe al RFG) erau inventate pentru a nu fi nevoie să se vorbească despre adevăratele cauze – despre sărăcia și samavolnicia din țară. Fiecare interogatoriu era un lung șir de mereu aceleași calomnii, o piesă de teatru absurd.

Când mă lăsau în sfârșit să plec, capul mi-era vraiște. Trebuia să mă regăsesc și căutam un drum lung spre casă pe străzi lăturalnice, cu grădini multe și oameni puțini. Acolo în dalii înflorea o liniște înțeleaptă. Mai înainte de orice, perfecta ordine a florilor, rozetele florale drapate în jurul ombilicului. Firescul în care exista dalia mă impresiona până într-atât, încât izbucneam în plâns. Eram atunci de două ori mai disperată fiindu-mi rușine de mine însămi. Daliile înfloresc până toamna târziu. Zilele erau scurte, daliilor le era deja frig în lumina cenușie și licăreau de departe. Mergeam înspre ele, liniștea lor mi se transmitea. Eram sigură că daliile știu cât de sătulă sunt de viața asta și cât de drag mi-e totuși să trăiesc. La drept vorbind, încă mai drag când anchetatorul îmi spunea zâmbind: „Știi, mai există și accidente de circulație.“ Daliile readuceau ordinea în capul meu, mă ajutau. Era,  cu-adevărat, compasiune. 

Era mai mult decât toba, fața de pisică și acul de păr al lunii. Acestea își purtau numai lor de grijă. Dalia însă îmi purta de grijă mie. 

Mi-era clar, firește – ajutorul daliei exista doar pentru că-l inventasem. Cine știe, îmi ziceam, dacă nu-l inventez doar fiindcă, iată, cred în el. Ori poate cred în el doar fiindcă-l inventez. Sau poate cred într-asta chiar și necrezând. Nu voiam să lămuresc lucrurile, ele erau cum erau. Oricum doar cu mine însămi aveam de-a face, cu mine însămi prin mijlocirea unei dalii. Nici despre complicitatea cu dalia, la fel ca altădată în vale, nu trebuia nimeni să știe. Cui să-i fi spus că în dalie înflorește o liniște înțeleaptă?

Este oare percepția, chiar fără s-o știu, căutarea mea a frumuseții? Și este căutarea frumuseții un surogat pentru libertatea ce lipsește?

Înainte de a fi în cele din urmă concediată din fabrică, informatorii au primit misiunea să răspândească zvonul că sunt informatoare. Directorul m-a dat afară din biroul meu, și în alte birouri, unde cerșeam un colțișor de masă la care să stau, lumea mă refuza. De aceea m-am așezat cu dicționarele mele groase pe treptele de beton dintre etaje. Iar timp de câteva săptămâni, batista pe care ședeam mi-a fost, ce-i drept, nu un birou, dar a fost camera mea. Cei din birouri treceau fără să salute prin camera mea. Abia de curând am dat peste o poezie a lui Thomas Brasch, care se potrivește nu doar cu această cameră a mea de pe trepte:

Cine vrea prin viața mea să treacă, prin camera mea 
Trebuie să treacă vrei să fii arestat: acum sau neîncetat
Cine vrea să-mi intre-n viață, în camera mea a intrat.  

Toate astea se potrivesc și cu vizitele securiștilor în locuința mea atunci când nu eram acasă. Când mă-ntorceam, nu se vedea nimic la ușă. Dar un scaun de bucătărie stătea în cameră sau un măr se găsea pe pat. Era o otravă fină, trebuia să știu că în locuința mea nu mai eram la mine acasă.
Și mai există o altă poezie neliniștitor de frumoasă din vremea spaimei în RDG, scrisă de Sarah Kirsch:

În seara asta, Bettina, totu-i
Ca-ntotdeauna. Mereu
Suntem singuri când regilor le scriem,
Regilor inimii și celor 
Ai Statului. Încă și-acum
Inima ni se-nspăimântă
Când de cealaltă parte a casei
Se-aude un automobil.

Dacă așezată pe trepte mă gândeam la ceva, atunci cel mult la faptul că în mijlocul acestei fabrici cu sute de oameni sunt încă mai singură decât odinioară în vale. Și pentru Sarah Kirsch era de-ajuns cuvântul singur, în text el ajunge însingurat de la sine. 

La fel ca daliile, propozițiile îmi ofereau un sprijin. Și lucrul cel mai important aici era autoafirmarea. Să fac eu însămi ceva într-o lume care mă distrugea. 

În fabrică, minciuna era instalată ca adevăr. Eram o persoană inventată de care nu mă puteam apăra. Oare îmi mai aparțineam? În vale voiam să le aparțin plantelor. Acum trebuia să fac ceva pentru a-mi aparține din nou mie. Și m-am agățat de percepția mea. Pentru a fi sigură că măcar pe ea o mai aveam, trebuia s-o pun pe hârtie.  

La fel ca daliile, propozițiile îmi ofereau un sprijin. Și lucrul cel mai important aici era autoafirmarea. Să fac eu însămi ceva într-o lume care mă distrugea. Asta a devenit un soi de apărare împotriva imixtiunii în viața mea. M-am lăsat în voia căutării de cuvinte și a vârtejului astfel creat. Era un sentiment de fericire, o foame de cuvinte care transforma cele trăite. Șpagatul între ușurare și frică, amestecul de zahăr și fiere era atât de turbulent încât am putut uita de mine, regăsindu-mă în cu totul alt mod. Simțeam cum le aparțineam acestor propoziții, ele erau o cale de scăpare. O cale de scăpare înăuntru.

Colaj de Herta Müller

2.

Percepția nu se oprește la a vedea cu ochii. În orice percepție se formează o cunoaștere a conexiunilor, care se surprinde pe sine însăși. De aceea percepția creează mai mult decât o imagine în oglindă a realității. Cred că cel mai dificil în artă este să găsești pentru acest plus de vedere sau plus de cunoaștere un loc în interiorul propozițiilor, astfel încât să se nască nespusul. Numesc asta o goană buimacă în cap, în care propozițiile îmi vorbesc într-un alt fel decât numai prin cuvintele lor. 

Percepția a fost întotdeauna suspectă pentru proprietarii realității. În toate fostele și actualele dictaturi, proprietarii realității revendică pentru sine supremația interpretării în fața percepției. Deseori debutul totalitarismului se prezintă inofensiv, de parcă n-ar fi vorba decât despre bunul-gust, despre lezarea unor sentimente, despre familiarizarea cu niște limite pe care nu-i permis să le ignori. Iar apoi, pas cu pas, se mai adaugă câte o nouă limită. Cenzura a vrut dintotdeauna să interzică nu doar cărți și tablouri, nu doar arta, ci să interzică acea percepție a lumii din care s-au născut operele de artă. 

Chiar și în micul sat se trasau limite. 

Bunica îmi spunea uneori: „Nu te duce cu gândul unde nu trebuie.“

N-o spunea deloc pe un ton supărat, ci mai degrabă îngrijorat, poate chiar tandru. Dar aceste cuvinte mi-erau de-ajuns pentru a simți că aș putea trezi bănuiala de a nu fi normală la cap, adică bolnavă. În dialect, să spui despre cineva că este „aus der Art geschlagen“ – că și-a ieșit din teapă era o constatare uzuală. Se spunea așa despre inși care erau cu totul altfel decât ceilalți din familie. Prin asta se-nțelegea ceva mai mult decât doar neobișnuit – țintea deja spre necuviincios. 

Când privesc azi înapoi la felul neștiutor în care era folosită o expresie ca „aus der Art geschlagen“, am un sentiment de jenă. De jenă, fiindcă astăzi știu că, în istoria limbii, „aus der Art geschlagen“ precedă ideea de Entartung și de entartete Kunst („degenerare“ și „artă degenerată“). Ca de la sine înțeles, „arta  degenerată“ a fost dedusă încă înaintea naziștilor din „degenerarea“ artiștilor. 

În peisajele și naturile moarte ale lui Emil Nolde culorile ard și vibrează. De parcă cerul ar sta să explodeze – într-atât de galben poate fi la el soarele arzător. Și orânduiala daliei se topește la el într-o pată mare de sânge. 

Naziștii nu-și puteau explica stranietatea acestor culori decât printr-un creier bolnav. Lui Emil Nolde nu i-a folosit la nimic că era un nazist și antisemit convins. El era totuși pentru ei un degenerat. 

Național-socialiștii au întreprins o radicală epurare a artei. Mii de tablouri au dispărut din muzee. Motivele pentru căderea în uitare a multor artiști și pentru lacunele din colecțiile publice au fost și rămân izgonirea, fuga, exilul și asasinarea lor. În mod special suprarealiștii, care ne relevă cunoașterea în percepție, suprarealitatea privirii, sunt până azi niște rarități în muzeele germane. În schimb, pe pereții locuințelor germane încă mai atârnă, probabil, acele peisaje anodine ale unei fericiri țărănești sănătoase așa cum le puteai cumpăra pe-atunci din expozițiile naziste de artă germană. 

Percepția a fost întotdeauna suspectă pentru proprietarii realității. În toate fostele și actualele dictaturi, proprietarii realității revendică pentru sine supremația interpretării în fața percepției. 

Apoi, după național-socialism, arta a continuat să fie epurată în socialismul esteuropean, iar artiștii sau persecutații politic să fie defăimați ca fiind bolnavi și închiși în aziluri psihiatrice. Special pentru a motiva această internare forțată, sovieticii au inventat diagnosticul de schizofrenie latentă sau trândavă. Fie că era simulat un control medical al artistului respectiv, fie că diagnosticul se stabilea imediat în absența pacientului. Opiniile antisovietice erau stigmatizate drept halucinații. Urmarea era terapia forțată cu administrarea unor doze mari de medicamente distructive. 

Abuzul psihiatric era un instrument important al KGB, fiind apoi preluat de toate serviciile secrete esteuropene. Reminiscențele sale se mai manifestă în Rusia lui Putin încă și azi sau din nou, asociate cu fundamentalismul Bisericii ortodoxe. Din păcate, este deja de la sine înțeles că în Rusia de azi sunt vandalizate expoziții de artă modernă, interzise spectacole de teatru și că ministrul Culturii inaugurează monumente ale lui Stalin. 

Am avut mai mult noroc decât mulți alții și am putut părăsi dictatura. Dar ea nu m-a părăsit. Merg printr-un oraș german oarecare și văd pe stradă un camion de mutări de mobilier. Pe el scrie cu litere uriașe: „Vă punem mobila pe picioare“. Asta se vrea îmbietor. Dar mie mi se taie răsuflarea și inima-mi bate până la frunte. Ce știe camionul ăsta despre perchezițiile la domiciliu ale unor servicii secrete, după care scaune din bucătărie deodată stau în camera de zi. Fiindcă mobilele aveau picioare, în apartament se strecurase ceva îngrozitor de străin. Care-ți rămânea în cap după ce părăseai apartamentul. Îți rămânea în cap chiar și atunci când părăseai țara. Și-mi rămăsese și tulburarea în fața strângerii multor oameni laolaltă. În timpul paradelor de Partid ori a ședințelor nesfârșit de lungi din fabrică, mă gândeam în toiul evenimentelor de fiecare dată imediat la moarte. Cine dintre noi toți va muri primul? Întrebarea se isca din nimic, n-o puteam ține departe. Vorbăria partinică de tinichea și dresarea prin spaimă ne făcea pe toți identici. Mă uitam la fețele oamenilor, luându-le la rând. Poate că nu era decât o preocupare stângace, voiam să fiu absentă în cap, fiindcă nu mai suportam să fiu prezentă. Iar astăzi, cu treizeci de ani mai târziu, mă duc la teatru, am venit aici de bunăvoie, vreau să fiu prezentă. Dar în locurile cu mulți oameni, întrebarea: „Cine dintre noi moare primul?“ îmi revine mereu din nou. Uitându-mă la fețele din rândurile de scaune, în cap începe o mișcare în cerc. Nu întotdeauna, dar nu scap de ea.  

Pe vremuri nu puteam călători nici măcar în alte țări esteuropene. Acum însă o puteam face și voiam să le dau prietenilor mei un semn de viață, să le trimit salutări. Pretutindeni nu găseai decât mereu aceleași ilustrate. Erau kitsch, cerul albastru, acoperișurile roșii, copacii cu verde țipător. Atunci am început să-mi fabric singură cărțile poștale. Am cumpărat fișe de cartotecă albe, un tub de lipici și o forfecuță pe care în acea vreme o mai puteai lua cu tine în avion. Apoi am decupat din ziar o fotografie și câteva cuvinte. Am lipit pe fișă propoziții răzlețe: „Îndărătnicul cuvânt deci“, sau „Dacă există cu-adevărat un loc, el atinge dorința“, sau „Eu mi-s hoața“. 

Parcă eram apucată, imediat ce mă așezam în tren sau în avion, începeam să lipesc cuvinte. Timpul trecea fără mine, nici nu-l simțeam.

Mai întâi n-am folosit decât cuvinte de ziar alb-negre. Mai apoi am descoperit că dacă arată diferit, aceleași cuvinte își schimbă caracterul. Devin unicate. Îmi alegeam cuvintele în funcție de culori, mărimi, caractere tipografice diferite. Am început să decupez cuvinte și acasă. Azi zac cu miile prin sertărașe. Textele cu mereu aceleași cuvinte alb-negre se transformau acum în mici piese de teatru din cuvinte colorate. Fotografia aferentă a rămas însă aceeași, ea le plasează în spațiu la fel ca un decor de teatru. 

Pe-atunci, în vale, era un teatru sătesc cu plante. Pe cartolinele mele cuvintele joacă acum propria lor piesă de teatru în costumații diferite. 

Parcă eram apucată, imediat ce mă așezam în tren sau în avion, începeam să lipesc cuvinte. Timpul trecea fără mine, nici nu-l simțeam.

În dulăpioarele mele cu cuvinte, acestea sunt, ce-i drept, aranjate alfabetic, dar în sertare stau toate la un loc. Sunt ca o adunare de oameni. Sertarele sunt gări, fiecare pentru sine e o sală de așteptare. Adeseori mă întreb dacă un cuvânt se bucură când îl folosesc. Dacă vrea – așa cum urci în tren – să urce și el în text, ori poate că preferă s-aștepte în sala de așteptare, laolaltă cu toate celelalte cuvinte, un tren mai târziu. Unele cuvinte stau ani la rând în sertar, îmbătrânind, hârtia se îngălbenește și devine fărâmicioasă. Cuvintele se zbârcesc. Când însă unul a apucat să urce odată în text, e bun lipit. S-a petrecut atunci ceva ce nu mai poate fi schimbat. Ca deseori în viață. 

Într-o bună zi a intrat în joc și rima. Este un mic motor care ademenește dinăuntru textul pe un drum, pe care nu l-ar fi găsit fără rimă.

În primii ani în Germania voiam să salvez revistele frumoase de la lada de gunoi. Poate pentru că mă simțeam eu însămi salvată. Posibil însă și să fi vrut doar să lipesc la loc ceea ce se spărsese în mine. 
O mai fac până în ziua de azi:

Luna își va căra
toba ei galbenă mai apoi
jumate de față de pisică
mai apoi lungul ac de păr
dar și-atunci sub lună-i unul
singur cuc prins și năuc
clarviziune frica n-are
piersicuța-n catifea
crește iute precum iarba
ia mai zi și tu ceva

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK