Citisem altă carte despre care să scriu săptămâna asta, dar nu mi-a plăcut și mi-e urât să scriu despre cărțile care nu-mi plac – ce cronică am făcut aici în ultimii ani e motivată mai degrabă de un soi de curiozitate pentru subiecte de conversație decât de dorința de a împărți cărțile în bune și rele – genul ăsta de critică, care în mare parte rămâne latifundia cronicarului literar, are ceva prea de tribunal în ea. Așa se face că citesc uneori două sau trei cărți până să găsesc una despre care am ce spune sau că citesc cărți despre care ar fi ceva de spus, dar cum lucrul ăla nu-mi aparține, nu scriu despre ele fiindcă aș spune doar banalitățile.
Nevrând să scriu despre ce carte citisem, am luat-o de undeva de pe raft pe asta (Nu voi mai vedea lumea niciodată a lui Ahmet Altan) mai mult din curiozitate, dar și pentru că-mi recomandase cineva călduros primul volum din Cvartetul otoman al scriitorului, la care încă n-am ajuns, dar pe care abia aștept să-l citesc, fiindcă n-am mai citit de nu știu când un roman istoric bun. Altan a fost condamnat, după puciul eșuat din Turcia din 2016, la mai mulți ani de închisoare, când pentru toată viața, când pe șase ani, în funcție de instanță și de bătaia vântului politic.
Cartea este de fapt o odă pentru libertate scrisă de un romancier încarcerat și are o tristețe pe care nu ți-o poți imagina în alte circumstanțe, dar și un calm stoic, reflexiv, încercând să scoată ce se mai poate scoate dintr-o existență limitată la o celulă de doar câțiva metri pătrați. Când a scris-o, Altan credea că n-o să mai iasă din închisoare niciodată, deși în cele din urmă a fost eliberat după patru ani, în 2021 – mai degrabă la presiunea Curții Europene a Drepturilor Omului –, pentru că nu existau dovezi de conspirație împotriva statului și devenise evident că în panica politică de după puci, regimul aruncase în închisori nu doar actorii direcți ai insurecției, ci și adversarii istorici ai regimului. Pentru că scrisese împotriva conducerii politice în câteva dăți și pentru că ziarul pe care-l condusese (dar cu care nu mai avea legături de cinci ani) era perceput ca un ziar de opoziție, poate și pentru că era un intelectual secular, Ahmet Altan se număra printre aceștia din urmă. Odată cu el îi arestaseră și fratele, pe Mehmet Altan, profesor de economie timp de treizeci de ani la Universitatea din Istanbul și marxist, condamnat tot la închisoare pe viață.
Acuzația oficială care i se prezentase la arest era că, într-un interviu televizat în zilele puciului, trimisese „mesaje subliminale” puciștilor – încă din formulare se vedea că e o acuzație absurdă, căci de unde-ar fi știut procuratura că mesajele sunt subliminale și cum cuantifici subliminalitatea unui astfel de mesaj în primul rând, darămite eficiența lui? Că nu era o acuzație credibilă se înțelege din aceea că procurorii reîncadrează infracțiunea destul de repede – Altan e când pucist, când marxist, în orice caz e vinovat de o formă de instigare, dar una nedefinită.
Nu voi mai vedea lumea niciodată. Memoriile unui scriitor întemnițat
Vin să-l ia de-acasă cu noaptea în cap și greșesc ușa apartamentului în care locuia fratele, așa că Ahmet Altan trebuie să-l sune să se prezinte să fie încătușat. E ținut în celule cu diverși ofițeri de marină, și ei victime ale aceleiași paranoia de după insurecția eșuată. Sunt printre ei și atei, și oameni religioși, și din cei care mai aveau speranță, și din cei lipsiți de ea. Nicăieri în închisoare nu se află oglinzi, pentru ca – se speculează în carte –, neavând acces la realitatea chipului lor și trăind astfel într-o prelungă depersonalizare, oamenii care sunt închiși acolo să cedeze mai ușor la interogatorii. Mizeria e peste tot, căldura e insuportabilă, fiecare doarme pe unde apucă, unii își spun rugăciunile zilnice, alții stau cu ochii în televizor. În jurul lui, colegii de celulă sunt puși să toarne în schimbul libertății și unii n-o fac, pe când afară judecătorii își aruncă colegii în închisoare cu lacrimi ipocrite în ochi. Se discută mult despre Dumnezeu, dar în spatele acestui simulacru de viață, când se lasă tăcerea și noaptea peste celule, reapare disperarea.
În cazul lui Altan e disperarea de a fi acuzat pe nedrept. Și acesta este lucrul cel mai interesant la acest document, care nu e text literar, nici text filosofic, ci reacția contemplativă a autorului la realitatea unei asemenea condamnări.
În primul rând, apare stoicismul aproape reflex în aceste situații, dar care la el reușește să nu fie declarativ – se hrănește din marile episoade ale rezistenței în fața întemnițării și a morții, de la Seneca și Boethius până în zilele noastre. Îl citează pe Saint-Just cu memorabila vorbă de spirit – „condițiile erau dificile numai pentru cei care se opuneau să intre într-un mormânt” – și practică o meditație a vieții puse în fața morții, fiindcă singurul lucru care-i mai banalizează frica cu care se confruntă și o pune în perspectivă este gândul sfârșitului. Citește despre filozofii creștini și se gândește la Augustin. Logica acestui tip de stoicism al refugiului e relativ simplă: e foarte important ca atunci când ți se iau și prieteniile, și banii, și posibilitățile, și viitorul, să n-ai impresia că ai pierdut tot – să rămână ceva în tine indiferent la istorie. Ce rămâne e adevăratul tău „tu”, „sinele” care e parte din suflarea divină și mai păstrează o demnitate stabilă, anistorică. Lui Altan îi e greu să se retragă într-o contemplație teologică de acest tip, fiindcă e ateu, dar spre sfârșitul cărții găsește demnitatea asta tocmai în condiția de scriitor care revendică o lume doar a lui; cu toate astea, prima reacție e, cum te aștepți, deziluzia aproape completă: „Eu trăiam”, zice, „însă viața murise. Mă obișnuisem să cred că eu voi muri, iar viața va merge înainte, însă acum viața murise, iar eu fusesem lăsat în urmă.”
Percepția lui asupra timpului se diluează și ea. Când primește după luni de zile prima carte de la biblioteca închisorii, îl tulbură (e Cazacii lui Tolstoi). Visele lui nu sunt niciodată despre prezent. Când e condamnat prima oară la închisoare pe viață, descoperă că nu poate să se consoleze cu înțelepciunea stoică cu care flirtase până atunci. Știe că în asemenea momente „un om își vede adevărata față”, dar refuză să creadă că a lui trebuie să fie cea a unuia care se supune evenimentelor, renunțând la indignare. Consolarea nu e de ajuns și, în mod straniu, i se face rușine că nu se poate mulțumi cu atât, că nu poate suferi în tăcere.
Eu incapacitatea asta a renunțării am găsit-o încurajatoare, de altfel. Or fi existat vremi în care supunerea indivizilor în fața istoriei nu era nici măcar o chestiune de alegere, și pentru acele vremi stoicismul trebuie să fi fost nu o opțiune, ci o necesitate, ca să-ți mai oferi această ultimă iluzie că rămâi stăpân peste viața ta când orice altă alegere ți-e refuzată. Nu neg că există situații chiar și-acum în care trebuie educat în sinele politic o anumită grație a eșecului, dar în fața acuzărilor pe nedrept, renunțarea e de fapt defetism – fiindcă o societate care pedepsește inocența și-a făcut deja ultimul compromis și nu mai poate fi recâștigată ușor din prăbușirea asta morală.
Firește că istoric și relativ niciun rău nu e absolut și totul depinde de cine spune povestea și de cine ce crede și de capacitatea de mușamalizare prin propagandă și de cât de capabil ești să ascunzi ce faci și de toate aceste strategii ale disculpării, dar în fața celor care-i acuză pe inocenți știind că sunt inocenți e greu să reziști unei spețe de idealism, născut fie și din indignare, și să spui că cinismul lor e absolut. Poate că nu e, dacă-l gândești la rece și-ți spui că nu există punct de vedere din care poate fi cântărit moral întreg universul. Și totuși, și totuși... Acest „și totuși” este adverbul rezistenței împotriva unei lumi în care oamenii sunt vinovați doar pentru că sunt incomozi.
Cartea e scurtă, lirică, are printre rânduri și câteva intuiții excelente despre literatură (de pildă, că diferența dintre prozatorii de secolul XIX și cei de secol XX este că pe primii îi ții minte pentru personajele pe care le-au creat, iar pe cei din urmă pentru numele lor, căci intră ei în prim-planul propriei opere; în secolul XIX, nu citești „Balzac”, ci Eugénie Grandet, pe când în secolul XX citești „Proust” sau „Joyce”); la astea se adaugă și episoade înduioșătoare despre viața în pușcărie, care mi-au adus aminte de Amintiri din casa morților; dacă n-ați ajuns la ea, v-o recomand.
Imagine principală realizată de Engin Akyur, via Pexels.
