Lumea noastră / dezinfo

Cum arată internetul meu, după șase ani de documentat fals&dezinformare online

de Codruța Simina, ilustrații de Ioana Șopov

Publicat pe 22 iunie 2022

Totul ni se trage de la o poveste. Dacă stau să cobor în timp, a mea a fost una cu indieni și westmeni, scrisă de Karl May. Aveam să aflu, mulți ani mai târziu, că autorul lui Winnetou și Old Shatterhand nu fusese, de fapt, niciodată, în Statele Unite ale Americii. Nu văzuse deșertul texan Llano Estacado decât pe o hartă, unde un deșert e o pată galbenă. 

Nu călărise noaptea sub cerul înstelat al preeriei. Nu văzuse niciun cowboy. Niciun greenhorn

Nu zisese niciodată Howgh!

Nu vânase un urs grizzly și nu trăsese cu carabina Henry. 

Nu cunoscuse niciun apaș.

Adică totul, ceea ce citisem luni întregi cu sufletul la gură — istoriile cu murgul apaș Hatatitla, viteazul și dreptul Old Shatterhand, hangița Mamma Thick, indianul Colma Puși, care era femeie, dar se prefăcea bărbat, Dick Hammerdull și bătrânul racoon, Pitt Holbers — toate aceste ființe luminoase și vivace care mi-au locuit copilăria și mi-au făcut inima să tresalte de emoții, erau, cu adevărat și în mod definitiv, imaginare. 

Le face asta mai puțin reale pentru mine?

Am început să mă gândesc tot mai serios la întrebarea asta la începutul anilor 2010, când au descălecat în internetul românesc fabuloasele site-uri cu „adevăruri nespuse despre”. Aici urmează o listă lungă, ca un fel de tablă de materii: adevărul despre daci, despre sensurile „ascunse” ale șirului Fibonacci, despre geometria sacră și CIA, Biblie, reptilieni și medicină naturistă. Apoi istorie, în general. Adevărul „nespus” despre politică, despre matematică, astronomie și astrologie. 

Țin minte că, pe lângă fascinația lecturii — și-am avut nopțile mele de aflat „adevăruri” imposibil de verificat din alte surse — mi s-a părut mereu extraordinar că niciun cititor, la vasta rubrică de comentarii, nu întreba autorul ceva ce, în capul meu, ar fi trebuit să decoleze de pe buzele tuturor: de unde știi?

Nimeni nu punea și nu își punea această întrebare simplă și lămuritoare: de unde știe autorul toate lucrurile astea? De unde știe cum să-ți decalcifiezi glanda pineală și ce stă în spatele exploziei de 12 megatone din Tunguska, Siberia, din 1908? De unde știe că Angela Merkel e fiica ilegitimă a lui Hitler și Nikola Tesla a creat sursa de energie inepuizabilă?

Cititorii, oamenii, erau mulțumiți cu dezvăluirile, și atât. Nu încercau să le confrunte cu date istorice, cu alte lucrări științifice, în fine, cu legi fizice sau calcule matematice care se învață în gimnaziu, în general. Le luau de bune.  

În mod cu totul simpatic, o rubrică destul de accesată a unui astfel de site se numea fix așa: „conspirații îndeplinite”. 

Într-un fel, seamănă cu ceea ce spun azi unii dintre părinții noștri — sau chiar unii profesori universitari — când îi atenționăm că e posibil să fi crezut sau amplificat, pe rețele sociale, o presupusă informație cu prea puține ancore sau aderență la realitate: da, dar e posibil să se dovedească a fi adevărat

Sau, cum am auzit-o eu prima dată, ca reporter proaspăt pornit să schimbe lumea din temelii: n-o să lăsăm realitatea să strice o poveste bună

Formula originală o regăsim într-un tratat filosofic despre poezie și eros al unui rebel filosof renascentist: se non è vero, è ben trovato! (*) Textual: dacă nu e adevărat, e bine găsit (ticluit). Ce voia Giordano Bruno să spună cu asta, la 1580șiceva, când își publica tratatul? 

Fără să fi cunoscut pe-atunci vreun creativ publicitar premiat la Cannes, un șef zelos de campanie politică sau măcar un ubicuu om de marketing, Bruno arăta că, uneori, adevărul unei povești contează mai puțin decât adecvarea acesteia la credințele și dorințele publicului

Când v-ați gândit ultima dată la cum funcționează imaginația voastră? 

O serie de trei episoade ale serialului animat South Park**, realizate în 2007, explorează exact porozitatea membranei fine care delimitează ceea ce evaluăm ca fiind real de imaginar. Dar și relația subtilă dintre ființele (sau ideile) care ne populează imaginația și, coborând de acolo, realitatea. 

Cu pretenția că nu mai poți da spoilere pentru producții din 2007, acțiunea e simplă: câțiva teroriști islamici ne atacă imaginația și dărâmă zidul care desparte, în imaginația noastră, personajele bune și luminoase de cele întunecate și cu adevărat rele. În consecință, imaginația începe să (ne) scape de sub control. 

Bănuiesc ce vă întrebați: cum am trecut așa rapid de la o referință la Giordano Bruno la una din South Park? De fapt, vine de se leagă. 

Tot ceea ce am început să catalogăm, de vreo 6-7 ani, sub cupola generoasă (și malignă) a expresiei „fake news” se referă la un astfel de tip de acțiuni, care se adresează direct imaginației noastre și încearcă să o suprascrie, modificând exact ancorele și aderența acesteia la ceea ce considerăm a fi realitate: poveștile și adevărurile pe care le împărtășim. În locul acestora pun minciuni și distorsiuni.

Și aici mai intervine ceva. 

Facebook&rețelele sociale

În urmă cu vreo două săptămâni, când Dacian Cioloș a anunțat că părăsește USR, mai mulți prieteni mi-au trimis capturi de pe ecranele lor de telefon sau laptop care surprindeau o mini campanie otrăvită, lansată pe Facebook de mai multe pagini neasumate public de nimeni. 

Ținta acestor pagini era să amplifice cât mai mult partea negativă a poveștii, plătind Facebook pentru a insera materiale de presă în feed-ul nostru. Adică, vrei, nu vrei, Facebook îți arată acel conținut politic, cu mențiunea „Sponsored” scrisă mărunțel, din care toți utilizatorii ar trebui să înțeleagă că ceea ce au în față este un material amplificat contra cost, pe sistemul publicității din ziarele clasice. 

Cu câteva mii de euro, cât au investit acele pagini, materialele negative plătite ajung pentru câteva zile la milioane de oameni. Aș estima, fără vreo pretenție de acuratețe științifică, că o mare parte dintre aceștia n-au nici cea mai vagă idee că au în față o operațiune premeditată și disimulată sub forma unei aparente realități. Iar efectul e că publicul percepe această amplificare artificială ca fiind organică, adică naturală. Nu vede dincolo de perdeaua de fum.

E doar unul dintre felurile nenumărate în care rețelele sociale ușurează munca celor care încearcă să ne manipuleze sau să ne inducă idei la care, altfel, nu am fi ajuns. Ar mai fi aici și algoritmii care guvernează marile platforme, și despre care nu știm aproape nimic. Iar ceea ce știm ar trebui să ne dea fiori reci pe spinare.

În ultimii șase-șapte ani, am început să descopăr — și să scriu despre — felurile în care suntem manipulați și influențați în mediul virtual. Despre felurile în care falsul și dezinformarea ajung în mințile noastre, împinse și ajutate de platformele sociale și reglementările lor difuze. Și, s-o spunem, despre războiul hibrid în care ne aflăm. Și care lovește cu precizie în tendința noastră tot mai accentuată de a nu mai deosebi realitatea de ficțiune. 

Din toate lecturile mele referitoare la influența algoritmilor, cel mai bun text de la care putem începe o dezbatere e o analiză publicată în Wired, taman în 2018. Și asta pentru că autoarea analizei, Renée DiResta, propune o idee care ar rezolva dintr-un foc problema sensibilă a libertății de exprimare — scutul pe care platformele îl ridică de fiecare dată când sunt arătate cu degetul, din cauză că oferă o scenă pentru amplificarea discursurilor maligne.

Iar acea idee e: libertatea de exprimare nu e același lucru cu libertatea de a fi amplificat.

Și cu ce mă ajută pe mine asta, domnișoară?!

În ultimii șase-șapte ani, am început să descopăr — și să scriu despre — felurile în care suntem manipulați și influențați în mediul virtual. Despre felurile în care falsul și dezinformarea ajung în mințile noastre, împinse și ajutate de platformele sociale și reglementările lor difuze. Și, s-o spunem, despre războiul hibrid în care ne aflăm. Și care lovește cu precizie în tendința noastră tot mai accentuată de a nu mai deosebi realitatea de ficțiune. 

La invitația Scena9, în următoarele luni, voi curatoria o serie de texte care explorează felul în care percepția noastră poate fi distorsionată, controlată sau chiar ghidată grijuliu spre acțiuni IRL - in real life. Pentru că problema cu toate aceste falsuri și minciuni e că ele devin, prin repetiție și amplificare, fapte reale „alternative”. Realitate „alternativă”

Am încercat să creionez mai sus felul în care am ajuns să percep eu internetul: un spațiu virtual în care diverse entități plantează semințele unor viitoare realități și, în consecință, viitoare conflicte. Și îl consum — am devenit cu toții utilizatori care consumă conținut — cu această rezervă, întrebându-mă mereu: cui îi servește asta? Cum este perceput acest conținut de diverse publicuri? La ce emoții apelează? Ce nou „dușman” pe care să-l urăsc îmi propune acest conținut? Sunt la prima sursă? Există prima sursă pentru această informație? Citesc o opinie sau relatarea unor fapte? Cine plătește pentru ca eu să văd acest conținut?

Ca atare, propunerea pe care v-o adresăm e una de explorare și descoperire — adică joacă, pornind de la aceste ipoteze. Momentul pe care l-am ales nu are, însă, nimic jucăuș. La începutul anului trecut, priveam cu stupoare atacul fanilor lui Donald Trump asupra clădirii Capitoliului din Washington DC. Mii de oameni, radicalizați prin minciună și dezinformare, au încercat să anuleze rezultatul unor alegeri democratice, în numele democrației. Puțin după începutul acestui an, invadarea Ucrainei de către Rusia, branduită propagandistic de Kremlin drept “operațiune specială de denazificare”, ne-a demonstrat încă o dată că valul de fals și dezinformare vine ca buzduganul zmeului din basm. Anunță violența. 

Așa că ne-am propus ca, alături de reporteri, experți și activiști, să explorăm spațiul virtual și să devoalăm portițele prin care falsul și dezinformarea ajung sub ochii noștri - dar mai ales în mințile noastre. 

Și, poate, la final, vom putea să răspundem mai limpede unor întrebări care, deși par rezolvate, se întorc la răstimpuri ca un bumerang, ne iau prin surprindere și ne lovesc în moalele capului. 

La fel ca realitatea.


(*) Giordano Bruno, Despre eroicele avânturi, Traducere și note de Smaranda Bratu Elian, Ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian, după ediția critică bilingvă a lui Giovanni Aquilecchia, Editura Humanitas, 2009;
(**) Imaginationland, I, II, III, realizate de Matt Stone și Trey Parker.



DEZinfo este un proiect editorial finanțat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A. Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt aleautorului/autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A.

22 iunie 2022, Publicat in Lumea noastră /

text de

  • Codruța SiminaCodruța Simina

    Are 17 ani de experiență în presă și în ultimii ani s-a specializat pe investigații privind tacticile de dezinformare online și fact checking. Este autoare a newsletterului Misreport, un sumar săptămânal al falsurilor și dezinformării.

ilustrații de

  • Ioana ȘopovIoana Șopov

    Ilustrator freelance & character designer. Iubește Earl Grey și urăște zilele de luni. O găsiți aici și aici.  

     


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK