Nicolas Jaar, unul dintre cei mai buni producători de muzică electronică din lume, a fost invitat ca speaker la festivalul Unfinished de la București. A vorbit despre copilăria lui, cum a învățat să facă muzică, de ce a studiat literatură comparată la facultate și de ce se consideră un populist.

Dacă ar fi să compar muzica lui Nicolas Jaar cu un oraș, aș alege fără ezitare Barcelona. Elegant, provocator și aerisit, subtil, dar energizant, cu o temperatură perfectă și o adiere care te răcorește și îți gâdilă urechile și părul de pe mâini.

Minuțiozitatea cu care își lucrează melodiile e fantastică. Fiecare bucățică de sunet e șlefuită atent, până sună perfect. Iar spațiile goale din melodii, în care nu se aude nimic, sunt gândite la milimetru.

Nu mai știu când l-am descoperit pe compozitorul de electronică din New York, dar simt că am fost îndrăgostit de muzica lui dintotdeauna. Artistul e cu un an mai mare decât mine (are 28) și a lansat trei albume până acum: Space Is Only Noise - primul și cel mai bun, a fost numit de Resident Adivsor albumul anului 2011, Pomegranates - în care Jaar și-a imaginat un soundtrack pentru un film cult sovietic din 1969  numit The Colour of Pomegranates, și Sirens - puternic influențat de rădăcinile chiliene ale lui Jaar.

Mai are un proiect sub aliasul Against All Logic, altul cu multi-instrumentalistul Dave Harrington, numit Darkside, plus o groază de EP-uri lansate.

E destul de dificil de spus, dar cred că proiectul meu preferat este set-ul live din Boiler Room de acum cinci ani. 46 de minute în care mai întâi te urcă și îți dau putere, apoi te coboară până pici în melancolie, iar apoi vin ca un vârtej și te ridică din nou, ca la final să te lase tânjind după mai mult. Jaar combină atât de bine melodiile între ele, încât pare că întregul set e un singur cântec. Crede-mă, n-ai cum să nu dansezi, oriunde ai fi, orice ai face.  Dă play și vezi ce iese. :)

L-am văzut o singură dată pe american în concert. Din păcate, a fost slabă petrecerea. Nu din vina lui, organizarea a fost atât de proastă, încât când a urcat pe scenă nimeni nu mai avea niciun chef de distracție.

Așa că m-am bucurat enorm când am văzut că vine la Unfinshed, un festival dedicat discuțiilor cu artiști, designări, arhitecți, activiști, avocați, ingineri sau antreprenori. Jaar nu a venit să cânte, ci ca speaker, în dialog cu Farah Nayeri, jurnalist cultural la New York Times. Mi-am zis, ok, măcar să vedem ce are zis, dacă muzică nu ne pune.

„Întotdeauna mă răzvrăteam împotriva artei”

„Nu m-am gândit niciodată până atunci cum să fac oamenii să danseze. Până am fost într-o casă unde se dădeau mici petreceri și am cântat în fața unor oameni care mergeau des la chestii de genul ăsta. Aveam 17 ani, habar nu aveam ce fac.”

„Am realizat că-mi place ideea unei comunități de oameni care dansează împreună. Mama mea a fost dansatoare, așa că pentru mine era ceva frumos.”

Dacă asculți ce făceam acum opt-zece ani, încercam să fac muzică dance pentru că cineva m-a rugat să fac muzică dance. Pe bune, e atât de simplu. Și ușor-ușor mi-am dat seama că nu-mi place să fac doar muzică dance. Așa că a trebuit să evadez din închisoare ca să ajung la alte chestii.”

„Întotdeauna mă răzvrăteam împotriva artei, că trebuie să știi asta sau aia sau nuștiuce ca s-o înțelegi. Dacă mă uit la o pictură și dacă nu știu că e vorba despre un război, o să cred că sunt doar niște culori.

Nu mai am această percepție acum, dar când am început să fac muzică voiam ca un copil de trei ani să înțeleagă ce fac. Sunt foarte populist. Vreau ca oricine să poată să dansa. Nu-mi place ideea că cineva trebuie să plătească ca să vadă sau să experimenteze ceva. Îmi place de mor  faptul că lumea poată să meargă pe YouTube și că nu trebuie să plătească nimic. E grozav. Îmi place aspectul populist al muzicii.”

Educația muzicală

Am început să cânt la pian când aveam 12-13 ani, am luat câteva lecții și am învățat ce note merg bine între ele. Eram foarte încântat de ideea de armonie și că pot să stau la pian, să cânt două note și ele să fie notele mele micuțe care sună bine între ele.

Dar dacă mă pui acum în fața unui pian, pot să improvizez, dar nu știu să cânt nimic, gen Bach sau chestii grele.

Nu am nicio pregătire corespunzătoare.”

Cred că trăim vremuri ciudate, în care poți să compui multă muzică folosind chestia aia (arată spre laptop) și nu trebuie să știi prea multe. Asta a făcut parte din educația mea. De cele mai multe ori, habar nu am ce fac. Improvizez mult, apoi încerc să-mi dau seama unde mă duc greșelile pe care le fac, le pun în buclă și toată lumea crede că e o compoziție muzicală. Dar sunt doar greșeli puse într-o buclă.”

„Felul în care faci muzică cu computerul este atât de diferit de felul în care te înregistrezi cântând la pian. Poți să-i spui calculatorului, ok, acum cu aceste cinci note fă tu improvizația timp de șapte minute. Și poți să alegi ce-ți place de acolo. E ciudat. Poți să-ți pui calculatorul să facă o mare parte din munca ta.

Dar, apoi desigur, următorul pas e să decizi ce faci cu ce-ți dă, nu?”

„În ultimii ani am luat mai multe lecții de pian, dar cu cât învățam mai multe, cu atât mă îndreptam către alt instrument, la care eram groaznic, cum ar fi clarinetul bass. Am făcut un turneu de un an jumate în care, uneori, ajungeam în fața a mii de oameni și urlam în clarinetul bass fără să știu cum să cânt la el.”

„Într-un fel, voiam doar să urlu din cauza lucrurilor care se întâmplau în lume. M-am gândit că nu vreau să strig într-un microfon, mai bine urlu într-un clarinet bass.”

Copilăria, între Chile și New York

„În mod bizar, când aveam 19 ani, am decis că o să cânt în spaniolă.

Cred că asta fost prima dată când mi-am seama că nu sunt american, doar pentru că m-am născut acolo. Sunt din Chile? Chiar dacă acolo nu m-am simțit bine și mă strigau gringo juma din timp. Sunt francez? Pentru că am studiat franceză și mama mea este pe jumătate franțuzoaică? Tatăl meu are rădăcini palestiniene, mă influențează și pe mine asta? Nu știu. Astea sunt întrebări pe care mi le pun și azi, nu am încă un răspuns. M-am jucat cu lucrurile astea, uneori mă simțeam mai chilian, alteori mai american, se vede în muzica mea în anumite momente.”

„Dar acum sunt într-un loc sub stratul identitar unde sunt multe, mult mai multe lucruri. Și cred că astea mă interesează mai mult decât ceea ce mi-a fost dat.”

„Cine suntem, ce vrem să devenim, care sunt ideile noastre despre identitate? E greu să fii cu adevărat onest într-o lume care te imploră constant să fii neonest.

Poate că e o generalizare, dar cred că ne luptăm tot timpul cu mii de chestii care încearcă să ne corupă.”

„Am vrut să devin scriitor”

„Când am intrat la facultate, credeam că vreau să mă fac scriitor. Mi-am dat seama că prefer să învăț nu cum să scriu, ci despre scriitori și ideile și teoriile din jurul scrisului.

Mi-am scris teza pe Faulkner și Derrida - de amândoi îmi place foarte mult. M-a atras o anumită idee la ei, o s-o simplific pentru economia discuției: Dacă adevărul absolut este vizibil, trebuie să-l cauți în realitățile și reflexiile din jurul lui ca să-l înțelegi. Dacă te uiți la soare, orbești, trebuie să te uiți la lucrurile din jurul lui ca să-l înțelegi.”

„Nu-mi plac obiectele moarte”

„Procesul în sine e mult mai interesant decât un cântec terminat. Aproape că urăsc ideea că trebuie să termin melodii. Îmi place mult mai mult ideea posibilităților, nu-mi plac obiectele moarte. Așa că mi-aș deschide studioul din când în când ca oamenii să vadă și să audă care e procesul. Dar poate aș regreta asta, cine știe.

Dacă voi ați fi văzut discuția asta la televizor sau pe YouTube, cât de diferit ar fi fost? Dacă eu eram acum în camera mea și vorbeam cu un grup aleatoriu de oameni, chiar dacă ați fi fost tot voi, aș spus aceleași lucruri? Probabil că nu. Cred că fiecare spirit de aici a avut un efect asupra lucrurilor care s-au spus.”