Cineastul Oliver Laxe, laureat la Cannes și nominalizat la Oscar pentru „Sirāt”, spune că filmul său controversat este o „terapie de șoc" și o invitație la catharsis. De ce crede unul dintre cei mai provocatori regizori actuali că trebuie să învățăm cum să murim mai multă demn și de ce mor personajele sale dansând?
Când s-a anunţat selecţia pentru ediţia din 2025 a Festivalului de la Cannes şi am văzut prezenţa în cursa pentru Palme d'Or a unui nou film de Oliver Laxe, am intuit că ar putea fi ceva foarte important. Asta pentru că, atunci când un cineast ale cărui prime filme au făcut parte din diverse alte secţiuni ale festivalului este promovat în Competiţie, de cele mai multe ori se întâmplă pentru că noua realizare este cu adevărat specială.
Iar premiera Sirāt de pe Croazetă a confirmat toate acestea: a fost unul din evenimentele ediţiei, intens discutat. Un film care a şocat o parte a publicului, dar care a fascinat cam pe toată lumea (îmi amintesc că am privit şi eu hipnotizat prima jumătate, când muzica rave bubuia din boxele uriaşei săli Lumière şi făcea pereţii să vibreze). Se năștea un potenţial mare autor. Juriul condus de Juliette Binoche nu a rămas indiferent, şi i-a acordul Premiul Juriului (împărţit cu drama germană Sound of Falling de Mascha Schilinski).
Filmul are ca protagonist un tată, jucat de cunoscutul actor spaniol Sergi López, care, însoţit de fiul său, porneşte în căutarea fiicei dispărute în nordul Africii. Cuvântul care dă titlul filmului este de origine arabă şi face referire la podul care unește Paradisul de Iad și despre care se spune că e mai îngust decât un fir de păr și mai tăios ca lama unei săbii.
Regizorul nu-mi era necunoscut. Deşi nu au fost distribuite în sălile din România, precedentele sale două filme şi-au găsit loc în festivaluri de la noi, unde le-am şi văzut şi mi le aminteam ca nişte opere cinematografice poetice, misterioase, cu o atmosferă aparte, hipnotică: Fire Will Come (O que arde, 2019) şi Mimosas (2016). Debutul său, You All Are Captains (Todos vós sodes capitáns, 2010), rămâne a fi descoperit.
Din fericire, Sirāt a fost distribuit în România, la sfârşitul lui noiembrie anul trecut, fiind adus de Transilvania Film. Între timp, filmul a primit nouă nominalizări (dintre care cinci transformate în trofee, pentru casting, imagine, montaj, sunet şi scenografie) la Premiile Europene de Film, care au avut loc pe 17 ianuarie la Berlin, şi două nominalizări la Premiile Oscar (pentru sunet şi film internaţional), care se vor desfăşura pe 15 martie.
Atunci când s-a ivit şansa unui interviu comun, alături de jurnalişti şi critici din alte ţări, în ziua în care avea loc Gala EFA din capitala Germaniei, mi-am spus că, deşi filmul îşi cam încheiase circuitul în cinematografele româneşti, merită să-l cunosc pe acest nou regizor stea a cinematografiei spaniole şi europene.
Laxe s-a născut în 1982 la Paris din părinţi galicieni, care au revenit în Galicia când Oliver era copil. Şcoala a făcut-o în această regiune istorică şi autonomă din nord-vestul Spaniei. După o primă facultate de publicitate şi relaţii publice, care nu i-a plăcut, a studiat în cele din urmă filmmaking la Barcelona. Conform biografiei sale, după absolvire, a locuit mai mulţi ani în Maroc. În prezent trăieşte într-o comunitate mică şi izolată din Galicia.
În timpul întâlnirii de presă de la Berlin, am descoperit un bărbat frumos, foarte înalt, cu ochi pătrunzători şi părul lung, şi un artist care se declară religios, vorbeşte cu nonşalanţă despre moarte şi transcendenţă şi vede cinematografia ca un catharsis.
Scena9: Consideraţi că personajele dvs. sunt oameni care încearcă, într-un fel, să evadeze din regulile clasei de mijloc din Europa Occidentală? Un fel de imigraţie inversă: în timp ce, în realitate, africanii încearcă să ajungă în Europa, în film oamenii din Europa sunt cei care vor să scape.
Oliver Laxe: Cred că un lucru sănătos este să fii în lumea asta fără să fii de fapt în lume. E ca un echilibru, așa cum fac eu acum. Într-un fel, am evadat şi eu. Am locuit la Londra câteva luni, și am simțit că trebuie să evadez. Simţeam un miros de putreziciune în Europa pe atunci. Era 2003-2004. Nu era bine, și asta am făcut (în 2006, s-a mutat în Maroc pentru câţiva ani, n.r.). De aceea, am un fel de reflecție în jurul acestor rave-uri. Cred că aparținem unei generații care știe că această lume nu este sustenabilă. Ne simțim ca niște animale. Corpul nostru ne spune că ne apropiem de un fel de schimbare. Nu este sfârșitul a ceva. E doar o schimbare radicală. E ca destinul. Uneori e ca două imagini care se estompează, iar alteori trecutul e mai vizibil decât prezentul. Ai sentimentul că ne întoarcem în trecut, cum se întâmplă astăzi din punct de vedere politic. Dar e doar pentru o clipă.
Ştiţi ce s-a întâmplat cu fiica din film?
Nu. Filmul trebuie să-şi transceandă autorul. Trebuie să fie mai mare decât el. Interpretările sunt infinite, întotdeauna. Vă voi spune una care îmi place. Unii spectatori mi-au spus că, datorită morții băiatului, bărbatul poate fi mai aproape de fiică. Atunci când dansează, e momentul în care este mai aproape ca niciodată de fiica lui, chiar și decât atunci când erau împreună. O simte, dansează cu ea, o înțelege, într-un mod subtil, evident. Într-un fel spiritual.
Filmul începe cu oameni care construiesc un zid (din boxe, n.r.), unul diferit de cele cu care suntem obișnuiți în aceste zile triste. Oferă libertate, muzică, ceva frumos. Există o semnificaţie ascunsă în acel zid?
Cred că raverii au o memorie a corpurilor. Îndeplinesc o ceremonie pe care ființele umane o fac de mii și mii de ani: dansează colectiv în natură. Se întâmplă ceva special când faci asta. Când dansezi în fața unui perete de boxe, nu dansezi în fața unui DJ. Nu există ego pe ringul de dans. Dansezi în fața unei abstracțiuni. Dansezi în fața sunetului. E ceva transcendental. Este o terapie subtilă, şi de aceea am făcut acest film. Când dansezi, corpul tău îți spune lucruri. Studiez psihologia Gestalt. Corpul are o memorie a rănii atunci când dansezi. Te conectezi cu fragilitatea ta și cu rana ta de copil, să spunem. Sau cu rana transgenerațională. Nu este vorba doar despre tine, ci despre linia ta (genealogică, n.r.). Trebuie să facem ca grecii. Știţi, grecii nu mergeau la teatru ca să se distreze: hai să mergem să vedem un Sofocle, luăm cina şi vorbim. Nu. Mergeau la teatru ca să aibă catharsis, ca să protejeze societatea de ei înșiși.
Cred că atunci când ne conectăm la rană, ea este internațională. Nu există steaguri. Mergem cu toții în același tren. Vă amintiţi ultima scenă din film? Nu există gen, nu există clasă socială, nu există rasă. Asta e chestia. Și din ce în ce mai mult viața va fi așa. Mergem în același tren, vom ști asta. Și singura modalitate de a ne salva cu adevărat este să fim mai umani. Ca personajele din film. Sunt împinse la limită, dar au grijă de ceilalți. Acest tată și acești fani ai rave-urilor, au ei ceva în comun? Se pare că nu, dar când viața îi încearcă, da.
Cum aţi lucrat cu actorii profesionişti, ca Sergi López, şi cu neprofesioniştii?
Îmi plac oamenii, în primul rând. Studiez psihologie, așa că sunt foarte interesat să știu de ce mi-ai ieşit în cale şi ce trebuie să învăț. Fac câte un film o dată la cinci ani. Sunt lent. Îmi place să sap în profunzime. Așa că mai întâi petrec mult timp cu ei. Au venit la mine acasă și am făcut multe repetiții. Ne uităm la filme, mergem în pădure, lucrăm. În ceea ce îl priveşte pe Sergi, am ales un actor care era foarte simplu, foarte uman şi căruia îi plac oamenii. Conexiunea cu raverii a fost reală. Sergi putea fi un raver. Și el este distrus. Pentru el a fost greu, pentru că raverii sunt așa cum sunt. Aproape că nu joacă. Nivelul de adevăr este foarte ridicat. Un actor are o mulțime de instrumente, dar nu este ușor să exprime adevărul. Așa că Sergi a trebuit să fie la același nivel de vulnerabilitate.
Filmul dvs. este, desigur, foarte puternic, iar pentru unii spectatori poate fi chiar șocant. Credeţi că cinematografia europeană de artă are nevoie de acest tip de filme pentru a atrage din nou publicul în săli?
Cred că cinematografia este un loc pentru catharsis. Recent, eram cu Thierry Frémaux de la Cannes, și mi-a spus că filmele trebuie să fie astfel din ce în ce mai mult. Să le amintească oamenilor că ceea ce se întâmplă într-o sală de cinema nu este doar faptul că ecranul este mai mare. Este un spațiu ceremonial. Sirāt este o terapie colectivă, o terapie de șoc. Filmul are succes acum, de exemplu, în SUA, la Hollywood. Şi cred că se întâmplă asta pentru că ne-am săturat să ne uităm la același film. Așa că, mulțumesc Netflix pentru că facem filme mai umane odată cu dezumanizarea ta. Cu cât situaţia va fi mai critică, cu atât trebuie să fim mai umani.
Este cinematografia un sirāt, ceva ce transcende, o cale ce te poate duce în locul de care ai nevoie pentru vindecare, iluminare, îndrumare?
Acesta a fost scopul. Chiar voiam să am grijă de spectator. Ştiu că uneori e bine să experimentezi moartea. Spectatorul moare urmărind filmul. Te confrunți cu propria moarte. Asta ne-am dorit. Când am ajuns în Maroc, îmi amintesc că oamenii spuneau o propoziție când cineva murea: Venim de la Dumnezeu și ne întoarcem la Dumnezeu. Dar nu e vorba de sens, ci de cum spuneau asta. De nivelul de acceptare, de detașare pe care îl aveau. Când eram acolo, am învăţat că trebuie să medităm mai mult asupra morţii. Sirāt face parte din această practică. Haideți să murim. Haideți să învățăm cum să murim cu mai multă demnitate. E un mister, pentru că atunci când cineva moare în jurul nostru, suntem triști, este amar, dar este și dulce. De ce este dulce? De ce, uneori, când mergem la o înmormântare, simțim dulceață? E ca atunci când vezi Sirāt, pentru că dialoghezi cu viața. Ești conectat cu esența ta. Este ceva dulce. Este lumină. Este viață. Te revitalizează.
Prin titlu faceţi referire la puntea pe care trebuie să o traversezi pentru a ajunge în lumea cealaltă, dar trebuie să fii liber de păcatele tale. Dvs. nu vă judecaţi personajele.
Pot spune că sunt un om religios. Religia provine din latinescul „religare”, care înseamnă „a te baza pe cineva”. Le reamintesc oamenilor că ceea ce aparent este separat de fapt nu este separat. Evident, sunt o persoană care are o conștiință morală, fiind un om religios. Cred că unul dintre primele daruri pe care mi le-a dat practica mea spirituală este să nu-i mai judec pe ceilalți. Există un cuvânt în sufism pe care îl ştiţi: jihad. Însă jihadul nu este ceea ce ştim. Războiul sfânt nu este în exterior. Este cu tine însuți. Este jihad nafsi. Este jihadul ego-ului. Lucrezi cu tine însuți. Cred că aceasta este o reflectare a faptului că m-am săturat să judec. Sunt obosit. Dacă Divinul nu te judecă, tu de ce judeci? Te vei judeca şi pe tine însuți? Evident, este importantă disciplina și este important să ai conștiință. Este foarte dificil astăzi să ne depășim cu adevărat. Însă există mila, care ne va accepta chiar dacă facem greșeli.
Spuneţi că nu judecaţi, dar în același timp ucideţi toate aceste personaje din film, unii ar putea spune într-un mod foarte cinic. Cum le-aţi răspunde?
Se înșală. Este infantil. Oamenii mint. Oamenii mor. Sunt un om al tradiției. Întrebarea de ce murim vine din modernitate. Pentru cineva din tradiție, mori când trebuie să mori. Nu te întrebi. Întrebarea este cum murim? Dintr-o perspectivă tradițională, înțelegeţi diferența? Pentru mine, nu este sadic să-mi fac personajele să moară. Moartea este importantă.
Este vorba de cum mor personajele. Cred că mor cu demnitate. Mor dansând. Uau! Mă înscriu şi mâine dacă trebuie să mor și să o fac dansând. Sufletul transcende în funcție de ce faci când mori. Trebuie să murim cu valorile noastre cât mai sus și cu ego-ul nostru cât mai jos. Asta e ideea.
Vă consideraţi parte a cinematografiei franceze, a cinematografiei spaniole, a unei cinematografii de autor paneuropene?
Sunt un bastard. Cultura e despre amestec. Cred că sunt european prin sensibilitate, pentru că sunt sobru. Sunt fiul lui Lumière. Sunt fiul unei ilustrații, dar sunt şi de la Atlantic, pentru că sunt din Galicia, un loc cu adevărat ezoteric. E o cultură profundă, dar e vorba şi de natura de acolo. Avem o sensibilitate aparte, şi e legată de moarte. Galicia a fost cimitirul întregii Europe încă din Epoca de Piatră. Toată lumea mergea să moară acolo pentru că era un fel de trambulină către cealaltă viață. În același timp, sunt legat şi de Marea Mediterană şi de Occident. Am trăit 12 ani și în țări musulmane. Noi, spaniolii, suntem fiii unor culturi diferite. Corpul nostru are o amintire a tuturor acestor lucruri. Visez în spaniolă şi galiciană. Nu mă simt francez. Sensibilitatea mea este de fapt sensibilitatea acestor munți în care locuiesc. Locuiesc în munții unde am făcut O que arde (filmul său din 2019 - n.r). Suntem animale, suntem fiare.
Aţi avut provocări şi temeri în procesul de realizare a filmului?
Absolut. În primul rând, trebuie să vă spun că am încredere radicală în spectatori și în cinema. Aceasta este cheia pentru Sirāt, faptul că știm ce este o imagine. Suntem ca niște nutriționiști. Nutriționistul știe că ai nevoie de vitamina C, zinc, fier. Eu știu ce este o imagine și cum te poate afecta. Ştiu că spectatorii pot spune ce vor despre film. Chiar și oamenii care au fost foarte critici la adresa Sirāt au justificat, în opinia mea, că am făcut o treabă bună. Sirāt este terapie de șoc. Înțeleg perfect că oamenii ar putea fi violentaţi, pentru că îi împing să moară urmărind filmul. Știam asta. Le-am spus şi oamenilor care au investit în film că jumătate dintre spectatori nu îl vor înțelege. În final, cred totuşi că mai mult de jumătate l-au înțeles. Iar dacă nu au înțeles, au simțit.
Am avut multe frici. Și durere. Am suferit făcând acest film. Îți oferi corpul științei. Asta este un film. Știţi, filmul trece prin tine, prin corpul tău, prin măruntaie, și experimentezi. Toată lumea - investitori, agenţi de vânzări - ne spunea că ne sinucidem. Dar cheia este că am sărit în abis chiar și având frici. Fricile nu ne-au blocat. A fost ca și cum am zis: hai să murim. Chiar dacă e ultimul film pe care îl facem, hai să o facem cu totul.
Ați menționat că sunteți o persoană religioasă şi că trăiţi într-o comunitate izolată, cu doar câţiva locuitori. Deşi filmele dumneavoastră anterioare au circulat în festivaluri, abia cu Sirāt, care a avut mare succes, aţi intrat în mainstream. Cum vă simțiți în această nouă ipostază în care călătoriţi peste tot cu filmul?
Foarte bine. Vorbesc despre Dumnezeu de fiecare dată când sunt întrebat (râde). Întâlnesc o mulțime de oameni frumoși. Nu judec lucrurile. E un semn bun că există un loc şi pentru Sirāt. Într-un fel, suntem ca nişte hackeri.
