Din noiembrie anul trecut, la Timișoara sunt expuse lucrările Ioanei Nemeș, una dintre cele mai importante artiste din România ultimilor 30 de ani. Expoziția Ioanei Nemeș, Rituals, Keepers and Storms., curatoriată de Diana Marincu și grupul Kilobase Bucharest și organizată de fundația Art Encounters prezintă mai ales lucrări din seria Relics for the Afterfuture (Brown), dar și desene din seria The Healers sau „zile” din Monthly Evaluations.
Expoziția vrea să readucă în atenția publicului munca lui Nemeș, care prin practica ei artistică a tradus „pragul fragil, adesea contractoriu, dintre realitatea interioară și realitatea cotidiană, dintre personal și abstract, dintre limbaj și reprezentare”, cum scriu curatoarele Alina Șerban și Ștefania Ferchedău în introducerea cărții de artist dedicată Ioanei. Născută în 1979, artista a murit brusc la 32 de ani, în 2011, în urma unui stop cardiac. Dacă ar fi să încerci să-i rezumi practica în câteva cuvinte cheie acelea ar fi: ireverență, onestitate și auto-reflecție.
Printre cele mai cunoscute proiecte ale sale se număra Monthly Evaluations, o inventariere și clasare a zilelor din viața ei sau Relics for the Afterfuture (Brown), o serie de lucrări despre transformarea folclorului în modernitate.
Un exercițiu pe care Ioana l-a practicat de mai multe ori în cariera sa era cel al auto-interviului, o serie de discuții pe care le avea cu ea însăși în care inventa un personaj care-i punea ei întrebări, după care răspundea la ele. Le poți citi aici (secțiunea interviews). O să vezi că forma lor m-a inspirat și pe mine.
Scena9: De ce acest articol e sub formă de interviu?
Oana Filip: De fapt e un auto-interviu, pentru că eu pun întrebările și tot eu răspund. Am ales structura asta inspirată de interviurile pe care Ioana și le lua singură. Pentru ea au fost un prilej să vorbească despre muncă, artă, societatea românească, dar și globală, controlând însă fluxul conversației, ceea ce nu se întâmplă când o altă persoană pune întrebările.
Eu am preferat forma asta pentru că nu sunt critic de artă, așa că o cronică ieșea din discuție, iar reportaje am mai tot scris. Formula asta îmi e în același timp și familiară (am mai luat interviuri) și străină (nu mi-am luat niciodată mie un interviu), senzație care seamănă un pic cu ce am simțit văzând expoziția. Temele îmi erau cunoscute: ruralitate, modernitate, conflictul religie - știință, auto-reflecție, însă modul în care Ioana le-a explorat și transpus a fost pentru mine complet nou.
În acest auto-interviu o să mă citești pe mine, dar vor fi inserate și răspunsuri din conversațiile cu Diana Marincu, curatoarea expoziției, și cu Dragoș Olea, care alături de Erika Farcaș și Maria Olea, a făcut parte din mai multe colective artistice și proiecte comune cu Ioana Nemeș, și care alături de Sandra Demetrescu, ca grup artistic Kilobase Bucharest, au fost co-curatori ai expoziției.
Povestește-mi puțin ce ai văzut în expoziție.
Înainte de descrieri, o să încep cu niște cuvinte ale curatorei Diana Marincu, despre ce arată munca Ioanei „Lucrurile nu trebuie să fie neapărat binare. Nu trebuie să fie alb și negru. Poate exista o a treia cale. E reprezentată de lucrările acestea care încearcă să găsească exact nișa în care se poate insera un alt tip de a gândi.”
Și într-adevăr ce vezi la Timișoara asta face, te ajută să te uiți într-un mod nou la lucrurile pe care crezi că le cunoști și despre care poate ți-ai format deja o părere. Prin alăturări neobișnuite de materiale, prin jocul cu dimensiunile și prin ireverența generală față de „canonic”, arta expusă te împinge mereu să cauți noi înțelesuri, să-ți pui noi întrebări despre ce înseamnă magia și unde o găsești, ce înseamnă tradiția sau timpul.
Acum pentru niște descrieri mai amănunțite o să încep cu lucrările care au făcut parte din seria Relics for the Afterfuture (Brown), cum sunt, de exemplu, The White Team (Satan) o serie de măști ce reproduc măști ritualice folosite în cultura populară românească. La momentul în care ele au fost create, Ioana Nemeș vorbea despre cum ritualurile care folosesc aceste măști au dispărut aproape în totalitate, iar obiectele în sine au devenit produse exotice, pentru turiști.
„În lucrările mele am încercat să recuperez această magie pierdută – fără a mă întoarce însă, cu adevărat înapoi, ci împingând lucrurile mult mai departe, în viitor”, spunea Ioana la momentul apariției lor. Și asta vezi când te apropii de măști: sunt făcute din materiale sintetice, lucioase, au dinții auriți, balna naturală care le acoperă este vopsită în alb și stau pe socluri noi, industriale. „Ea tocmai asta încerca să arate, că nu există o singură cale știută în care materialele naturale sunt alăturate, materialul natural și cele sintetic separat, ci poate exista o fuziune între ele”, spune Marincu.
Aceeași idee de nou și sintetic, dar oarecum în oglindă, e prezentă și în lucrarea Stove, care reproduce o sobă țărănească pe care sunt două „bucăți de brânză” turnate în bronz și aurite, ștanțate cu motive arhaice. Bucățile fac trimitere la tiparele de caș, obiecte tradiționale de lemn folosite pentru a presa și da forme cașului, care era apoi dăruit în contexte speciale, cum ar fi la sărbători sau pentru fetele pe care ciobanii le curtau. Semnele nu erau alese la întâmplare, ci aveau o simbolistică bogată. Multe dintre aceste tipare au sfârșit puse pe foc, pentru a face loc noilor obiecte din gospodării, din plastic sau inox, după cum spune chiar Ioana într-un auto-interviu.Piesele realizate de ea au pornit de la modele găsite într-o carte etnografică.
În aceeași cameră cu soba, se află și una dintre cele mai misterioase lucrări din expoziție: Ponytail, o formă pătrată care se continuă într-o coadă de păr împletit. Pentru mine e din nouă o combinație de familiar - străin. Familiar: modul în care e coafat părul. Nefamiliar: materialul, e păr de cal. Lucrarea a fost produsă în 2009 și i s-au dau multe interpretările printre care: icoană rămasă de la o societate matriarhală, omagiu feminist adus unei eroine neidentificate, celebrare a iubirii într-un post viitor queer.
Curatoarea Marincu îmi arată o altă lucrare „misterioasă”, For Fingers. Din nou, mare diferență între ce pare de la distanță și ce e de aproape. De la distanță, pare un băț de lemn cu vârful ascuțit, sprijinit de un perete. Dacă te așezi jos lângă el, vezi că vârful e decorat meticulos cu simboluri florale și grafice din tradiția românească.
„Pare că e genul de obiect care ar putea să fie folosit în cadrul unor ritualuri”, spune curatoarea. „Poți să te gândești că cineva l-a lăsat aici după ce a performat, dar rămâne la latitudinea ta la ce putea fi folosit acest obiect.”
„În această serie de lucrări vedem o întâlnire uneori tensionată, alteori armonioasă, între tot ce înseamnă moștenirea simbolică și culturală, și folosirea de materiale naturale: blană, pene, lemn și încercarea de a te detașa de ele și materialele sintetice,” contextualizează Marincu seria pe care a expus-o. Lucrările sunt tocmai „încercări de reconciliere”.
Artista era foarte pasionată de design și toate obiectele apropie vizitatorul de ele, nu îndepărtează. The Gate (Stairs) e o scară de beton ce nu poate fi urcată, acoperită de o blană de oaie. Lower Limb e o bucată mare din beton, de o formă nedefinită, cu ciucuri de lână prinși pe margine, pe un piedestal de lemn și faianță, se ridică în spațiu, fără să-l domine. Poți să pierzi cele mai frumoase minute în fața lor, întrebându-te care a fost intenția artistei, pentru că elementele sunt destul de limpezi cât să ai de la ce porni, dar destul de ambigue să ai mereu mai multe răspunsuri posibile la îndemână. După ce am citit textul însoțitor pentru Lower Limb, redactat de Kilobase, grupul curatorial format din Dragoș Olea și Sandra Demetrescu, care au co-curatoriat expoziția, aflu că lucrarea e gândită ca „un hibrid anatomic”, care trimite la animalele mari care cutreierau odată pământul, și dintr-o dată chiar a început să-mi aducă aminte de fosila unei creaturi preistorice din megafaună, expusă într-un muzeu din viitor.
Altă lucrare care a rămas cu mine e Carpathian Mountains, o oglindă colțuroasă, fără sticlă, doar din lemn vopsit maro și expusă mereu în așa fel încât în fața ei să fie un perete maro.
De ce maro?
Maroul este prezent inclusiv în titlul seriei de lucrări, Relics for the Afterfuture (Brown), pentru Ioana Nemeș, aceasta fiind culoarea cu care spunea că asociază România. Trebuia să urmeze o serie de lucrări despre Grecia – pe alb, despre America – pe roșu și despre Africa – pe negru, dar artista nu a mai apucat niciodată să le producă.
În cartea ei de artist realizată de curatoarea Alina Șerban, este citată Ioana Nemeș vorbind despre relația ei cu această culoare.
„[Maro e nuanța cea mai potrivită pentru] a descrie România actuală: cu natura ei spectaculoasă și primitivă, abuzată și abandonată, cu satele ei părăsite de oameni care au plecat să muncească în Spania, cu casele maramureșene cumpărate și mutate în Franța, cu orașele ei prăfuite de provincie în care blocurile arată ca niște epave urâte și părăsite, cu autobuzele aglomerate pline de transpirație, cu traficul intoxicant. Maroul e orizontal, e o culoare cu care poți să începi ceva.”
Ce poți să-mi spui despre această artistă?
Ioana Nemeș s-a născut în București, în 1979. În prima parte a vieții s-a dedicat handbalului de performanță. A jucat pentru echipa Rapid și apoi a fost selectată pentru naționala României, dar a suferit un accident la genunchi, care nu i-a mai permis să practice sportul la același nivel.
S-a îndreptat atunci spre artă, ceea ce părea o supriză pentru multă lume, dar exista acolo o bază în pasiunea ei pentru desen. A urmat cursurile Universității Naționale de Arte, secția fotografie, unde a studiat cu Iosif Király, unul dintre cei mai importanți artiști fotografi de la noi de după Revoluție.
Printre primele ei lucrări este The Wall Project, creat între 2001-2004. Aici artistă și-a transformat peretele în fața căruia se afla biroul său într-un soi de avizier , din dorința de a răspunde la întrebarea „Ce fac aici?”, cum spune chiar ea în primul auto-interviu. Peretele era împărțit în două, în partea dreaptă erau „intrările”, note și semne pentru proiectele de „De făcut”, partea stângă „ieșirile”, proiectele făcute. Această privire întoarsă spre interior și atitudine disciplinată față de artă, vor rămâne o constantă în munca ei. Ideea de strictețe și practică regulată, fiind instrumente aduse din lumea sportului.
A participat la expoziții de grup unde a început să se remarce ca o voce originală și puternică, de exemplu pentru ediția a șaptea a Bienalei Internaționale de Artă Contemporană Periferic de la Iași, din 2007 a creat acest mare iepure gri de pluș, Balthazar, însoțit de o cărticică. De acolo aflăm că animalul este jucăria lui Emil, un copil de la oraș. Relația dintre băiat și jucăria sa e tumultoasă, și după mai multe întâmplări, Balthazar hotărăște să se retragă și să simuleze somnul, poziție în care e surprins de artistă. Resemnarea iepurelui e față de un viitor creionat de Emil, în care el nu își mai găsește locul, în timp ce băiatul își pierde copilăria, conformându-se așteptărilor societății adulte, după cum spune curatorul Attila Tordai-S în textul său despre lucrare.
În 2004 a avut prima expoziție solo la Amsterdam intitulată Monthly Evaluations/Me (October 2004), un exercițiu în auto-analiza în care Ioana prezenta o inventariere a zilelor sale. A participat la Bienala de la Istanbul Biennale (2009), U-Turn Copenhagen (2008), Bienala de la Praga Biennale (2007) și cea de la București (2006).
A făcut parte din mai multe colective, precum Liste Noire, alături de designerul Maria Farcaș sau din Apparatus 22, un colectiv multidisciplinar de artă și design împreună cu Maria Farcaș, și artiștii Erika Olea și Dragoș Olea. Înainte de Appratus, cei patru, alături de designerul Olah Gyarfas, au fost parte din Rozalb de Mura, un brand de modă care îmbina moda cu arta. Alături de Dragoș, a format Kilobase Bucharest. Apparatus 22 expune în continuare, și deși au început cu un focus pe fashion acesta a migrat înspre arta contemporană. În 2016 Sandra Demetrescu s-a alăturat Kilobase Bucharest, acesta devenind un hibrid între proiecte curatoriale și o galerie nomadă. De asemenea în grija lor se află și arhiva Ioana Nemeș.
Dragoș și Erika au cunoscut-o pe Ioana la Centrul Internațional de Artă Contemporană, o organizație-instituție care funcționa ca un centru de resurse pentru lumea artei contemporane românești în anii 2000. Cumva se nimerea ca atunci când artiștii aveau nevoie de calculator, Ioana tocmai îl folosea. La fel, când Ioana avea nevoie, ei erau deja acolo. „Până la urmă ne-am împrietenit”, spune acum.
Azi Dragoș spune că ce a admirat mereu la Ioana este curajul și ireverența ei. Un mod de a fi special, al unei persoane care i-a fost și colaboratoare și prietenă.
În 2011 Ioana a plecat la New York pentru deschiderea expoziției ei Times Colliding despre timp și modul în care percepea ei trecerea lui. Printre lucrările expuse este o mare sculptură în care „se ciocnesc” trei plăci ce semnifică trei zile diferite: Sâmbătă 22.09.2007, cu culoarea cenușiu pal și mesajul FREEDOM AS ANOTHER FORM OF TYRANNY, AS ANOTHER WONDERFUL CAGE [Libertatea ca o altă formă de tiranie, ca o altă cușcă minunată], Miercuri 6.09.2006, de „un piersiciu cald” cu mesajul THE COLOR OF INTENSE, EROTIC MOMENTS IS NOT RED, IS NOT RED [Culoarea clipelor erotice intense nu este roșu, nu este roșu], și Luni 12.04.2010, roșu aprins, cu textul IN SORROW ALL THE FACIAL MUSCLES RELAX [Când suferi, toți mușchii feței ți se relaxează].
O altă lucrare, o serie de „monumente” (plăci gri din epoxid, adică un tip de rășină) închinate unor clipe, are texte precum acesta:
Friday 11.01.2008 (-)
One day you might just explode. Thousands of tiny particles in the air. Vanish from the lives of all the people you know. Embark on a fresh new start. Never look back.
[Într-o zi s-ar putea să explodezi pur și simplu. Mii de particule minuscule în aer. Dispari din viețile tuturor oamenilor pe care-i cunoști. Pornește într-un nou început. Nu privii niciodată înapoi.]
La scurt timp după deschiderea expoziției Ioana a făcut un stop cardiac și a murit. Avea 32 de ani.
„A fost înfiorător, în continuare e foarte greu.”, povestește acum Dragoș.
Moartea ei a venit ca o surpriză pentru apropiați și pentru lumea culturală. Era o artistă care deja arătase versatilitate și forță, aflată abia la început de drum.
„Nu era nimic alterat în felul ei de a gândi și de a produce artă și de aceea probabil lucrările ei sunt încă atât de puternice”, spune curatoarea Diana Marincu. „Nu făcea lucruri după rețetă, făcea tot timpul conform sistemului propriu de gândire.”
După moartea ei, colectivul Aparatus 22 a continuat să producă. Dragoș Olea spune că toți s-au refugiat în muncă, tocmai pentru că nu știau ce să facă cu această pierdere, dar și pentru că erau și mai conștienți de cât de fragilă e de fapt viața. „Pentru noi, munca a fost o terapie.”
Apparatus 22 a realizat câteva lucrări care se referă la dispariția Ioanei, printre care o serie de fotografii alb negru peste care este suprapus textul:
This Nightmare is:
True
False
Meaningless
În cadrul expoziției de la Timișoara, au avut și un performance în care au imaginat o discuție cu Ioana.
Ce alte lucrări ale Ioanei Nemeș au mai fost prezente?
În expoziție a fost prezentă și o altă serie extrem de importantă pentru Nemeș, Monthly Evaluations, un proiect de lungă durată în care artista inventaria fiecare zi din viața ei, folosind un sistem special. În „calendarul” Ioanei, zilele primesc o culoare, un text care surprinde esența zilei și aprecierea ei generală prin semnele „+”, „-”, „=”. Există, de asemenea, și un grafic unde inventaria energia fizică, cea emoțională, intelectul, venitul și norocul.
La Art Encounters sunt revizitate patru zile: patru notații care acoperă complet patru pereți. Ziua de 18 octombrie 2004 de exemplu, a primit calificativul „+”, culoarea albastră și textul „accidental meeting” with Virgina Woolf. A fost selectată în expoziție pentru că este chiar prima din seria evaluărilor lunare și pentru că rezumă o descoperire esențială, a scriitoarei Woolf, care i-a schimbat foarte mult perspectiva Ioanei asupra timpului, a narațiunii și a literaturii, după cum explică Marincu.
Tot despre o întâlnire accidentală e și ziua de 7 august 2005: afară defila natura din Sörmland ca într-un film despre două persoane care se întâlnesc într-un tren. Culoarea e verde și calificativul „+”.
Un calificativ neutru („=”) primește ziua de 5 septembrie 2005, alături de o însemnare pe culoare purpurie: și-a dat seama că monstrul este încă în ea și nu o va părăsi prea curând. În apropiere se află lucrarea Ioanei Moebius Strip (Day&Night), două tablouri ovale ce înfățișează benzi Moebius, care la Nemeș descriu dualitatea și ciclicitatea, timpul pozitiv și negativ.
„Am ales lucrările să vorbească una cu alta”, explică Marincu . „[Notația din 5.08.2005] ni s-a părut că creează același tip de întoarcere, o întoarcere către sine. Cumva, după ce ne-am dus, am explorat, am analizat, în final, cumva ne întoarcem tot la acel monstru din interior.”
O altă serie care îmi atrage atenția este The Healers, mai multe desene pornite de la cazul Tanacu. „Cazul Tanacu” se referă la un eveniment din 2005, când o tânără călugăriță aspirantă, care suferea de schizofrenie, a murit după ce, în timpul unei crize, preotul și maicile de la o mănăstire din Tanacu, județul Vaslui, au imobilizat-o și i-au citit rugăciuni în loc să cheme ajutor specializat.
Desenele Ioanei nu arată direct victima, dar prezintă diferite momente din experiența ei: canonul pe care l-a primit tânara la spovedanie pentru păcatul masturbării – 100 de mătănii pe zi și 80 de zile cu pâine și apă, sau o conversație a unei călugărițe cu o doctoriță care o sfătuiește să-i citească victimei rugăciuni.
Desenele au o oarecare ironie, dar nu doar față de agresorul direct, religia înțeleasă habotnic, care refuză știința, ci și față de lumea laică, care judecă credința, dar în același timp se spală pe mâini de situațiile complicate, lăsând căutarea unei soluții la alții. (Cum s-a întâmplat în cazul doctorilor care au văzut-o pe tânără, dar nu au internat-o și au lăsat comunitatea de la mănăstire s-o îngrijească. De altfel în procesul penal ce a urmat s-a stabilit că vina morții este împărţită între medici şi oamenii Bisericii).
Ce te-a impresionat cel mai puternic?
Sunt multe care m-au impresionat, dar o să menționez două lucrări despre care nu am vorbit: Cuckoos’s Day (the Gate) și Graffiti (Orthodox).
Prima este un basorelief care pare din piatră sau ceară (de fapt, o combinație de rășină expodică și lac), și care reprezintă capul unui bărbat care și-a ridicat masca pentru o pauză de țigară. M-a fascinat momentul ales, când omul nu e în ritual, dar nici în afara lui, și l-am văzut ca pe o metaforă a acelui spațiu nedefinit, între două lumi.
A doua este un triptic de picturi pe lemn, care reprezintă un dansator păgân peste care sunt șpreiate în stil graffiti simboluri ortodoxe. Mi s-a părut pur și simplu foarte punk modul în care ceva atât de instituțional și rigid ca ortodoxia este asociat cu graffitul stradal și modul în care te face să gândești la cât de violentă a fost de fapt trecerea de la păgânism la religia creștină, la actul intenționat al bisericii de a acoperi și de a apropria ritualuri antice.
Aceeași întrebare i-am pus-o și eu curatoarei Diana Marincu. Pentru ea, o lucrare puternică e Birdman (Positive & Negative Ring), o instalație comentariu la adresa timpului.
„Te pune pe gânduri pentru că nu ai neapărat traseul sau spirala cu care suntem noi obișnuiți, ci un timp decurge din altul și în orice punct te-ai afla, de fapt nu poți evita celelalte puncte. Te face mereu să te întrebi care mai este prezentul în situația asta?”
De ce sunt importante lucrările Ioanei și acum?
Seria Relics for the Afterfuture (Brown), din care fac parte multe dintre lucrările expuse la Timișoara, a fost, la momentul ei, o surpriză. Nu semăna cu nimic din ce mai făcuse artista până atunci. „A avut curajul de a face o ruptură majoră față de ce făcea înainte,” spune Dragoș Olea, prieten al Ioanei și colaborator în multe proiecte „Atunci când a apărut, cel puțin în România, se întrebau toți: Ce o fi apucat-o pe Ioana Nemeș să facă d'astea?”
Lucrările se uitau cu claritate și fără ironie la o transformare a satului românesc, cu intuiția că unele lucruri se pierd, unele se transformă, unele se nasc, dar că ar trebui să nu ne fie frică să le privim în față. După cum scria curatoarea și istoricul de artă Magda Radu, într-un text despre această serie, prin lucrările ei, Ioana Nemeș readucea la lumină un celălalt, reprimat de modernitatea euro-centrică. Lucruri despre care nimeni nu vorbea atunci așa cum a făcut-o ea.
Azi, asistăm la o reîntoarcere la rural și o constantă discuție despre valori și tradiții, în foarte multe planuri. De la extremiștii care monopolizează tradițiile și susțin că apără un trecut idilic în timp ce poartă ii făcute în China din materiale sintetice, la încercări oneste de păstrare a unor meșteșuguri și forme de artizanat pe cale de dispariție sau întrebări despre cum arată viața noastră acum și ce valorificăm, și anxietăți legate de un viitor tot mai îndepărtat de natură.
„Lucrările capătă semnificații noi în continuare. Le citești din perspectiva lui 2023,” spune Dragoș „Eram șocat, în cel mai bun sens, de câte chestii mișto poți face în legătură cu ce înseamnă acum în Climate Crisis, ce înseamnă alternativ truth, artificial intelligence, pornind de la ce e acum la Timișoara. Nu exista vocabularul ăsta, acum putem să le descriem și din perspectiva asta.”
Pentru Diana Marincu, fiecare lucrare spune ceva despre prezentul nostru, de parcă ar fi fost făcută azi. Și tocmai de aceea e important ca munca Ioanei Nemeș să fie expusă în continuare.
„Putem doar s-o cinstim în singurul mod în care poți face chestia asta față de un artist: arătându-i lucrările. Un artist e de două ori mai mai mort în momentul în care nu i se văd lucrările.”
Iar moștenirea ei este atât în lucrări, cât și în viziunea asupra lumii pe care a împărtășit-o prin ele. „În puritatea și onestitatea cu care se uita la lucruri. De aceea, cred că e în continuare un exemplu, de dat și tinerilor artiști și un exemplu și ca conduită artistică.”
Expoziția mai poate fi vizitată până pe 9 martie. Ea este parte a unei serii care reintroduce si recontextualizeaza practica artistică a Ioanei Nemeș și cuprinde expoziții precum Times Colliding la fundația Between Bridges în Berlin () și expoziții în pregătire la Kevin Space (Viena), MNAC (Bucuresti), SMAK (Gent, Belgia).
