„Expoziția Dan Popescu”, deschisă la Palatul Lahovary din București, adună lucrări istorice, criticate, contestate, puncte de reper care scriu istoria artei recente după 1989.
E o expoziție gândită pe verticală, o panotare tip „salon francez”, într-un spațiu dominator, cu camere înalte și ample, așa cum explică și Dan Popescu, de la Galeria H'art, una dintre primele galerii de artă independente din România. Provocator ca întotdeauna, Popescu sfidează expunerea tip white cube deja clasică din galeriile de artă contemporană, critică răceala, prețiozitatea, condiția homeless a acesteia și îmbracă pereții obosiți ai castelului până sus, în camere tematice: „Prima cameră cu brutari”, „Camera XXX”, „Sala Infernul”, „Camera Cuplu”, „Sala Pinocchio”, „Moartea”, „Sala Miorița”, „Sala Non reprezentațională”, „Sala Umor”. Ba chiar „Camera instalații”, de parcă instalațiile nu ar merita un concept, ci doar o izolare într-un spațiu dedicat. Decide să scoată cablurile care ieșeau din pereți, dar și ușile, pentru a transforma parcursul într-unul extrem de fluid. Păstrează caroiajele prezente pe pereți – intervențiile inginerilor care au făcut releveuri –, cât și carotele realizate de ei, ceea ce transformă spațiul într-unul și mai expandat în anumite locuri, o verticală și mai adâncă. „Lumina e de aici”, declară Dan, neoanele fostelor săli de clasă, o lumină democratică și o declarație fermă: Popescu detestă lumina „orientată” pe lucrarea de artă, care, să fim sinceri, deseori îți ghidează privirea mai mult decât ar trebui să o facă și desenează din start o aură de artificial și grandilocvență.
Iată deja atât de multe noduri de gândire, care fiecare în parte ar merita o cronică. Expoziția Popescu e o expoziție în principal de pictură, a lucrărilor care de peste 20 de ani încoace se acumulează în depozitul galeriei, nu îi aparțin galeristului, dar sunt „în grija lui”, lucrări istorice, criticate, contestate, puncte de reper care scriu istoria artei recente după 1989. Așa-numitele noi media (dar de mult vechi și ele) sunt aproape absente. Dan Popescu își asumă un discurs hiper-personal și bântuie prin castel un aer de familie, iar „expoziția Popescu” devine o instalație enormă, pe verticala castelului, în camere mai mici sau mai mari, în cotloane, în acele foste săli de clasă, de parcă toți acești artiști au fost scoși la tablă. Sau, și mai bine, au o expoziție colectivă de final de an. Sau examenul e al lui Popescu? Era timpul să „îmi fac Tema”, declară Dan și marchează în discursul lui acel T cu majuscule.
Nu l-aș vedea parcă niciodată pe Dan Popescu realizând o expoziție într-o fostă fabrică, așa cum se practică astăzi, deși probabil că a făcut-o, la nevoie. Estetica lui, atât curatorial, cât și în interiorul lucrărilor expuse, e una de castel. Dar nu un castel în glorie, cu tablouri înrămate, ci mai degrabă într-o situație intermediară, într-o decădere și uitare măcar temporară, o tranziție. În fosta școală, iată școala de artă Dan Popescu. În interiorul pânzelor e agitație, e ironie, e testarea la maximum a mediului pictural. Din exterior, se simte un respect pe care curatorul, galeristul vor să ți-l inculce, chiar și în camera XXX, în care Gili Mocanu șochează bunul-simț cu picturile sale cu spermă, Ion Bârlădeanu brodează pornografic din reviste cu starlete și oameni politici, iar galeristul ne avertizează că regretatul Bârlădeanu crea aceste lucrări „pentru el”, pentru o privire deloc publică, sau pentru un maximum „între noi”, să ne amuzăm, dar să menținem un sentiment de sfială.
Fascinante sunt tururile lui Dan Popescu, entuziasmul, contextul pe care îl oferă fiecărei lucrări, despre artist, dar întotdeauna și despre scena de artă. Ai sentimentul că repeți ce spune el deja, pentru că el „a trăit” acei ani, cu ei și alături de ei, tu mai puțin. Un cerc de prieteni-artiști, alături de care a crescut. Iar câteva nume bântuie aproape în fiecare sală. Pe Gili Mocanu îl regăsești în atât de multe vârste ale creației, încât devine un soi de apariție miraculoasă, un punctum al camerelor în care e prezent. Lucrările sale înguste și lungi, scriiturile în oglindă pictate de Gili pe resturi de pânză, dar care atât de natural pare că migrează în alte medii artistice – sculpturi abstracte ori „șanțuri” desenate într-un material textil – se integrează perfect în spațiu, de parcă erau dintotdeauna un element decorativ al locului, o prezență a „sacrului” fantomatic la castel.
Gorzo evident că e, provocator, omniprezent și el. Las deoparte pornografia, eterna etichetă așezată peste operele lui, și rămân impresionată de o lucrare aflată la intrare, dar pe care nu o vezi imediat, un autoportret din 2004 cel puțin straniu, în mărime naturală, un corp dublat, un dublu cap suprapus care naște trei ochi ațintiți către privitor, două mâini care amintesc de autoportretul hieratic al lui Luchian și alte două mâini duse la tâmplă în semn de amenințare. Un aer de western și de working class hero bântuie lucrarea asta, iar rozul care se scurge mă conectează automat la acel roz grotesc, statement din lucrările Suzanei Dan din expoziție – un roz Barbie care spune adevăruri crude, cu umor și resemnare. Obsesia „marilor teme” bântuie această expoziție, în care un artist precum Ștefan Ungureanu îți rămâne inscripționat pe retină cu modul în care reface în fiecare compoziție o istorie a mediului pictural și a răfuirii acestuia cu fotografia, dar și cu estetica jocurilor video. Nu face doar o istorie a mediului, ci ia mereu marile teme ale omenirii la întrebări, se află într-o continuă întrebare existențială. Vulnerabil, se așază pe sine în mijlocul compozițiilor și lucrările sale se citesc în adâncime și reușesc o comprimare extraordinară a timpului, un trecut care străbate cu viteză prezentul, înspre un viitor pe care pictorul îl reprezintă cu voluptate în lucrări recente. Pe Nicolae Comănescu, în schimb, îl regăsești așa cum îl știi: ludic, în mișcare în orice lucrare de-ale lui ai privi, curios, generos, cald. Lucian Hrisav e iarăși o apariție specială, prezent și el în mai multe ipostaze, imaginea blurată în picturile lui, „vălul” construit din culoare e o temă în sine de analiză.
E frustrant să aduci doar câteva nume în discuție, e acel tip de parcurs care îți oferă priviri intersectate și numeroase căi de lectură. Plecarea din expoziție se face trecând prin cele două anexe ale palatului, două spații-pântec, luate în posesie de două artiste. La stânga, locul e ocupat de intervenția artistei Anca Mureșan, ale cărei cuvinte scrise tremurat pe pereți, tavan și podea sunt o răfuială ieșită la suprafață parcă din interiorul spațiului, din pereții bătrâni ai locului. La dreapta, e instalația multisenzorială a Victoriei Zidaru, „de depresurizare sufletească”, așa cum o numește artista. Și acolo, stratul de fân așezat pe jos, alături de pernuțele umplute cu plante aromatice și cuvintele brodate pe pânză, din „Înger, îngerașul meu”, par și ele răsărite dintr-un interior al locului.
E o acumulare de lucrări și un galerist gata să îți spună o poveste elaborată pentru fiecare în parte. E un continuu statement despre condiția Artei. O nuditate. Istorii dintr-o istorie mai mare, a artei românești recente. O fantomă la castel.
