Carte / Rasism

Doi scriitori esențiali explică rasismul trăit pe propria piele

de Scena 9

Publicat pe 7 iunie 2020

Revoltele mișcării Black Lives Matter sunt în toi în Statele Unite, după ce polițistul Derek Chauvin l-a ucis, pe 25 mai, pe afro-americanul George Floyd. Crima brutală, surprinsă de camerele de luat vederi, a dat naștere unor proteste violente și intens contestate, în care poliția nu a ezitat să facă apel la tactici de represiune. În același timp, președintele SUA Donald Trump a dat o serie de declarații în care a făcut apel la represalii și mai puternice din partea forțelor de ordine, culminând cu apariția sa în public cu Biblia în mână, în care a amenințat cu acțiuni militare împotriva populației revoltate.

Din păcate, mai nimic din ce se întâmplă în State nu e nou și nemaivăzut - șochează, poate, din cauza amplorii pe care au luat-o acum protestele. Însă rasismul și brutalitatea poliției, protestele și demagogia politicienilor sunt forțe cu care persoanele de culoare din SUA se confruntă de decenii întregi. 

Ca să punem în context incidentele din America zilelor noastre, am făcut apel la două texte apărute și la noi, în traducere: Va veni focul, de James Baldwin, și Între lume și mine, de Ta-Nehisi Coates. Cele două cărți, publicate în State la mai bine de cinci decenii distanță, vorbesc, fiecare în felul său, despre condiția afroamericanului. Condamnat implacabil de majoritate la a fi celălalt, cel amenințător și care trebuie reprimat, văzut drept sub-om și, în cel mai bun caz, cetățean cu drepturi parțiale. Citiți mai jos fragmente din Baldwin și Coates, publicate aici prin amabailitatea prietenelor de la Black Button Books - iar apoi întrebați-vă cu ce drept chestionează unii revoltele Black Lives Matter din zilele noastre.

Va veni focul

James Baldwin, traducere de Elena Marcu
Black Button Books
2020

Temnița mea s-a cutremurat

Scrisoare către nepotul meu la o sută  de ani de la emancipare.

Dragă James, am început această scrisoare de cinci ori și de cinci ori am rupt‑o. Am în fața ochilor chipul tău, care este chipul tatălui tău și al fratelui meu. La fel ca el, ești dur, cu pielea închisă la culoare, vulnerabil, capricios, cu o tendință foarte clară de a părea necruțător, pentru că nu vrei să creadă nimeni că ești slab. Poate că semeni cu bunicul tău, nu știu, dar cu siguranță atât tu, cât și tatăl tău îi semănați mult fizic. El nu mai trăiește și nu te‑a văzut niciodată, și a avut o viață îngrozitoare; a fost înfrânt cu mult înainte de a muri, pentru că, în adâncul sufletului, credea cu adevărat ceea ce spuneau albii despre el. Acesta este motivul pentru care am devenit atât de religios. Sunt sigur că tatăl tău ți‑a povestit câte ceva despre toate astea. Nici tu, nici tatăl tău nu ați manifestat vreo aplecare către apărarea unei cauze: tu aparții cu adevărat unei alte epoci, care a început atunci când Negrul a părăsit câmpurile și a venit în ceea ce E. Franklin Frazier numea „orașele distrugerii”. Singurul lucru care te poate distruge este să crezi că într‑adevăr ești ceea ce lumea albă numește un negrotei. Îți spun asta pentru că te iubesc și te rog să nu uiți asta niciodată.

Vă cunosc pe amândoi dintotdeauna, l‑am ținut pe tatăl tău în brațe și pe umeri, l‑am sărutat și i‑am dat câte‑o palmă la fund și l‑am privit făcând primii pași. Nu știu dacă cunoști pe cineva din acele vremuri; dacă ai iubit pe cineva o viață, bebeluș, copil, apoi bărbat, capeți o perspectivă stranie asupra timpului și a durerii, și a strădaniei. Alți oameni nu pot vedea ce văd eu atunci când mă uit la chipul tatălui tău, pentru că în spatele acestui chip, așa cum este azi, trăiesc toate celelalte chipuri care i‑au aparținut. Când râde, văd un subsol pe care tatăl tău nu și‑l amintește, o casă pe care nu și‑o amintește, și în râsul lui de acum aud râsul lui de copil. Dacă înjură, mi‑l amintesc căzând pe scări și plângând, și‑mi amintesc cu durere lacrimile lui pe care mâna mea sau mâna bunicului tău le ștergea cu atâta ușurință. Dar nicio mână nu poate șterge lacrimile nevăzute pe care le varsă astăzi, pe care le auzi în râsul lui, în vorbele lui, în cântecele lui. Știu ce i‑a făcut lumea fratelui meu și cât de greu i‑a supraviețuit. Și știu, ceea ce e și mai rău, iar asta este crima de care îmi acuz țara și concetățenii și pentru care nici eu, nici timpul, nici istoria nu‑i va ierta, că au distrus și încă distrug sute de mii de vieți și nu o știu și nu vor s‑o știe. Poți, și într‑adevăr trebuie să lupți, să ajungi să privești cu asprime și înțelepciune distrugerea și moartea pentru că acesta este lucrul la care omenirea s‑a priceput cel mai bine încă de la începuturile ei. (Dar ține minte: mare parte din omenire nu înseamnă toată omenirea.) Dar este inadmisibil ca responsabilii devastării să rămână la rândul lor nevinovați. Însăși nevinovăția constituie crima.

Acum, dragul meu tiz, acești oameni nevinovați și bine intenționați, concetățenii tăi, sunt motivul pentru care te‑ai născut în niște circumstanțe nu foarte diferite de Londra descrisă de Charles Dickens în urmă cu o sută de ani. (Aud corul inocenților scandând „Nu! Nu e adevărat! Ce îndârjiți sunteți!”, dar eu îți scriu această scrisoare, încercând să‑ți spun ceva despre cum să‑i înfrunți, pentru că majoritatea dintre ei încă nu știu că exiști. Știu în ce condiții te‑ai născut, pentru că am fost acolo. Concetățenii tăi nu au fost acolo și încă n‑au înțeles. Bunica ta era și ea acolo și nimeni n‑a acuzat‑o niciodată că e îndârjită. Le sugerez nevinovaților să o întrebe pe ea. Nu e greu de găsit. Concetățenii tăi nu știu nici că ea există, deși a lucrat pentru ei toată viața.)

Te‑ai născut cu aproape cincisprezece ani în urmă. Și, deși tatăl tău, mama ta și bunica ta au mers temători pe stradă cu tine în brațe și au privit îndelung pereții între care te‑au adus pe lume, și deși aveau toate motivele să fie plini de resentimente, nu au fost. Și, iată‑te, Marele James, botezat după mine. Ai fost un bebeluș mare, eu, nu. Iată‑te gata să fii iubit. Să fii iubit, copile, profund, imediat și pentru totdeauna, să‑ți dea putere în fața lumii lipsite de iubire. Ține minte asta: știu cât de întunecată ți se pare deja. Nici în acea zi nu arăta prea luminoasă, da, tremuram cu toții. Încă nu ne‑am oprit din tremurat, dar dacă nu ne‑am fi iubit unii pe ceilalți, niciunul dintre noi nu ar fi supraviețuit. Iar acum tu trebuie să supraviețuiești pentru că te iubim și de dragul copiilor tăi și al copiilor copiilor tăi.

Această țară nevinovată te‑a izolat într‑un ghetou în care voia să pieri. Dă‑mi voie să‑ți explic ce vreau să spun cu asta, pentru că aici e nucleul problemei, rădăcina disputei pe care o am cu țara mea. Te‑ai născut unde te‑ai născut și te‑ai confruntat cu viitorul cu care te‑ai confruntat pentru că erai negru, pentru niciun alt motiv. Se așteptau ca limitele ambiției tale să fie trasate definitiv. Te‑ai născut într‑o societate care proclama cu o limpezime brutală și în atâtea feluri că ești o ființă umană de nimic. Nu se așteptau să aspiri la excelență. Se așteptau să te mulțumești cu mediocritatea. Peste tot pe unde ai mers, James, în scurtul timp pe care l‑ai petrecut pe acest pământ, ți s‑a spus pe unde poți merge și pe unde nu (și în ce fel) și unde poți trăi și cu cine să te căsătorești. Știu, concetățenii tăi nu sunt de acord cu mine și îi aud spunând: „Exagerezi”. Dar ei nu știu cum e în Harlem, eu, da. Și tu. Nu crede pe nimeni pe cuvânt, nici măcar pe mine, dar ai încredere în experiența ta. Nu uita de unde vii. Dacă știi de unde vii, poți ajunge oriunde. Detaliile și semnificațiile vieții tale au fost create în mod intenționat ca să te facă să crezi ce spun albii despre tine. Te rog, încearcă să ții minte că ceea ce cred ei și ceea ce te pot sili să înduri nu dovedește inferioritatea ta, ci frica și lipsa lor de umanitate.

Dragă James, prin furtuna care se dezlănțuie azi peste trupul tău tânăr, încearcă să‑ți păstrezi limpezimea în legătură cu ceea ce se ascunde de fapt în spatele cuvintelor acceptare și integrare. Nu ai niciun motiv să încerci să devii ca albii și nu există nicio bază pentru presupunerea lor impertinentă că ar trebui să te accepte. Lucrul cu adevărat îngrozitor, prietene, este că tu trebuie să‑i accepți pe ei. Și vorbesc foarte serios. Trebuie să‑i accepți și trebuie să‑i accepți cu dragoste, pentru că acești oameni nevinovați nu au altă speranță. Încă mai sunt captivi într‑o istorie pe care nu o înțeleg și, până nu o vor înțelege, nu vor fi eliberați. Au fost siliți să creadă, atât de mulți ani și din atât de multe motive, că negrii le sunt inferiori albilor. Într‑adevăr, mulți dintre ei știu că nu este adevărat, însă, așa cum vei afla, oamenilor le este foarte greu să acționeze conform cu ceea ce știu. Să acționezi înseamnă să fii dedicat, iar să fii dedicat înseamnă să fii în pericol. În acest caz, pericolul din mintea celor mai mulți albi americani este pierderea propriei identități. Încearcă să‑ți închipui cum ar fi dacă te‑ai trezi într‑o dimineață și pe același cer ar străluci și soarele, și stelele. Te‑ai speria, pentru că e contra naturii.

Orice schimbare radicală din Univers este înspăimântătoare pentru că atacă atât de profund ceea ce știm despre propria realitate. În lumea albilor, negrul a fost mereu ca o stea imobilă, ca un pilon de neclintit: iar când își schimbă poziția, cerul și pământul se cutremură din temelii. Nu‑ți fie frică. Am spus că au intenționat să te lase să mori în ghetou, să pieri nefiindu‑ți permis să ieși din limitele definiției albilor, nefiindu‑ți permis să‑ți scrii numele corect. Tu, la fel ca mulți dintre noi, să anihilezi această intenție și printr‑o lege înfiorătoare, printr‑un paradox îngrozitor, acei nevinovați care cred că întemnițarea ta i‑a ținut în siguranță, pierd contactul cu realitatea. Dar acești oameni sunt frații tăi, frații tăi mai mici, pe care i‑ai pierdut. Iar dacă cuvântul integrare înseamnă ceva, înseamnă următorul lucru: că noi ne vom sili cu dragoste frații să se vadă așa cum sunt, să nu mai fugă de realitate și să înceapă să o schimbe. Pentru că asta este casa ta, prietene. Nu te lăsa alungat din ea. Oameni minunați au făcut lucruri minunate aici și vor mai face, și putem face America să fie ceea ce trebuie să devină. Va fi dificil, James, dar ești urmașul unor oameni puternici și harnici, oameni care au cules bumbac și au construit baraje și căi ferate și, în ciuda celor mai îngrozitoare circumstanțe, au reușit să‑și păstreze o demnitate incontestabilă și monumentală. Ești urmașul unor mari poeți, unii dintre cei mai mari de la Homer încoace. Unul dintre ei a spus: Chiar în clipa în care credeam că sunt pierdut / Temnița s-a cutremurat și lanțurile au căzut.

Tu știi și eu știu că țara sărbătorește cu un secol mai devreme un secol de libertate. Noi nu ne putem simți liberi până când ei nu sunt liberi.

Dumnezeu să te aibă în pază.

Unchiul tău,
James

Între lume și mine

Ta-Nehisi Coates, traducere de Elena Marcu și Adi Păun
Black Button Books
2017

Dr. Jones dormea când a sunat telefonul. Era 5 dimineața și la capătul firului era un detectiv care îi spunea că ar trebui să vină la Washington. Rocky era la spital. Rocky fusese împușcat. A condus cu fiica ei. Era sigură că îl găsește în viață. A făcut mai multe pauze când a explicat acest lucru. S‑a dus direct la terapie intensivă. Rocky nu era acolo. Un grup de oameni cu autoritate – doctori, avocați, detectivi poate – au dus‑o într‑o încăpere și i‑au spus că murise. A făcut iarăși o pauză. Nu a plâns. Calmul era prea important acum.

„A fost ceva diferit de orice simțisem până atunci”, mi‑a spus. „A fost extrem de dureros fizic. Atât de dureros, încât de fiecare dată când îmi venea în minte un gând despre el, tot ceea ce puteam face era să mă rog și să cer clemență. Am crezut că o să‑mi pierd mințile, că o să înnebunesc. Mi‑era rău. Simțeam că mor.”

Am întrebat dacă se aștepta ca polițistul care l‑a împușcat pe Prince să fie pus sub acuzație. A spus: „Da.” Vocea ei era un cocktail de trăiri. Vorbea ca un american, cu aceleași așteptări de dreptate, chiar și dreptatea întârziată și plină de resentimente, pe care a experimentat‑o la medicină acum atât de mulți ani.

Mă gândeam acum la fiica ei, care se căsătorise de curând. Era o fotografie cu ea și noul ei soț la vedere. Dr. Jones nu era optimistă. Era incredibil de îngrijorată de ideea că fiica ei ar putea avea un copil în America, pentru că nu‑l putea salva, nu îi putea proteja trupul de violența ritualică care‑i luase fiul. A comparat America cu Roma. A spus că, după părerea ei, zilele de glorie ale acestei țări erau de mult trecute și chiar și acele zile de glorie erau sumbre: „Și nu prindem ideea”, a spus. „Nu înțelegem că ne îmbrățișăm moartea.”

Am întrebat‑o pe Dr. Jones dacă mama ei era încă în viață. Mi‑a spus că mama ei murise în 2002, la 89 de ani. Am întrebat‑o cum a reacționat mama ei la moartea lui Prince și vocea i‑a redevenit aproape șoptită și a spus: „Nu știu dacă a reacționat.”

A făcut o aluzie la 12 Years a Slave. „Iată‑l”, a zis referindu‑se la Solomon Northup. „Avea mijloacele. Avea o familie. Trăia ca o ființă umană. Și un act rasist i‑a luat totul. Și același lucru e valabil și pentru mine. Mi‑am petrecut ani de zile dezvoltându‑mi cariera, acumulând bunuri, asumându‑mi responsabilități. Și un act rasist. Nu e nevoie de altceva.” Și apoi a vorbit din nou despre tot ceea ce avea, prin marea industrie, prin muncă neîncetată, acumulate în lunga călătorie de la sărăcia avidă. A vorbit despre cum copiii ei fuseseră crescuți în brațele luxului: excursii anuale la schi, vacanțe în Europa. A spus că atunci când fiica ei studia Shakespeare în liceu a dus‑o în Anglia. Și atunci când fiica și‑a luat carnetul de conducere la 16 ani, o Mazda 626 o aștepta la scară. Am simțit o legătură între dorința ei de a dărui și sărăcia lucie din tinerețe. Am simțit că făcea toate aceste lucruri atât pentru copiii ei, cât și pentru ea. A spus că Prince nu fusese niciodată atras de obiectele materiale. Îi plăcea să citească. Îi plăcea să călătorească. Dar când a împlinit 23 de ani i‑a cumpărat un jeep. Avea o fundă mov gigantică pe capotă. Mi‑a spus că încă îl vedea, uitându‑se la jeep și spunând pur și simplu: Mulțumesc, mamă. Și fără să se întrerupă a adăugat: „Și acela a fost jeepul în care a fost ucis.”

După ce am plecat, am stat în mașină câteva minute, absent. M‑am gândit la cât de mult investise în Prince mama lui și la tot ceea ce era pierdut. M‑am gândit la singurătatea care l‑a împins către Mecca, la cum noi nu l‑am putut salva, la cum nu ne putem salva pe noi înșine. M‑am gândit din nou la proteste, la protestatari și la chipurile lor stoice, la cei pe care i‑am disprețuit odată pentru că și‑au aruncat trupurile în fața celor mai îngrozitoare lucruri din viață. Poate că știau ceva oribil despre lume. Poate că se distanțaseră voit de siguranța și sanctitatea trupului negru pentru că știau că siguranța și sanctitatea nu există. Și toate acele fotografii vechi din anii ’60 pe care le‑am văzut cu negri culcați la pământ, în fața bâtelor și a câinilor, nu erau rușinoase, nu erau rușinoase deloc: erau pur și simplu adevărate. Suntem capturați, frate, înconjurați de bandiții majorității americane. Și asta s‑a întâmplat aici, în singura noastră casă și adevărul îngrozitor este că nu ne putem convinge să evadăm de unii singuri. Poate că aceasta era, este speranța mișcării: să trezim Visătorii, să îi trezim la realitatea efectului pe care nevoia lor de a fi albi, de a vorbi ca și cum ar fi albi, de a gândi ca și cum ar fi albi, ceea ce înseamnă să gândească că sunt mai presus de defectele de fabricație ale umanității, l‑a avut asupra umanității.

Dar nu îți poți aranja viața în jurul lor și a slabei șanse ca Visătorii să‑și vină în fire. Momentul nostru e prea scurt. Trupurile noastre sunt prea prețioase. Și acum tu ești aici și trebuie să trăiești, și sunt atâtea lucruri pentru care merită să trăiești, nu doar în țara altcuiva, ci și acasă. Căldura energiilor întunecate care m‑a atras la Mecca, căldura propriei noastre lumi, este frumoasă, oricât de scurtă și de fragilă.

Îmi amintesc când am fost la reuniunea absolvenților Howard. Îmi amintesc rafalele calde de vânt trecând peste noi. Eram la meci. Stăteam la peluză cu vechi prieteni și copiii lor, fără să ne pese de încercări sau de eșecuri. Îmi amintesc că ne uitam la poartă și priveam un grup de majorete atât de îndrăgostite de Howard, încât se îmbrăcaseră cu vechile tricouri și își lărgiseră puțin uniformele să le poată cuprinde. Mi le amintesc dansând. Se mișcă, se opresc, se mișcă din nou și, când mulțimea strigă „Haide! Haide! Haaaideeee!”, o negresă, care stătea două rânduri mai jos, purtând cei mai strâmți jeanși pe care îi are, se ridică și se mișcă de parcă nu ar fi fost mama cuiva și ultimii 20 de ani ar fi fost doar o săptămână. Îmi amintesc când am mers spre petrecere. Nu te‑am putut lua cu mine, dar nu am nicio problemă să îți spun ce am văzut – toată diaspora în jurul meu – escroci, avocați, Kappa, gabori, doctori, bărbieri, Delta, bețivi, ciudați și tocilari. DJ‑ul a dat startul la muzică. Tinerii s‑au îmbulzit în jurul lui. Un tânăr a scos o sticlă de cognac și a răsucit dopul. O fată care era cu el a zâmbit, și‑a dat capul pe spate, a înghițit, a râs. Și am simțit cum pier în toate trupurile lor. Semnul nativ al damnării se estompase și îmi puteam simți greutatea brațelor, și îmi puteam auzi răsuflarea, și nu vorbeam atunci, pentru că nu avea rost.

Acela a fost un moment, un moment de bucurie, dincolo de Vis, un moment îmbibat de o forță mai grozavă ca orice lege pentru dreptul la vot. Această forță, această forță neagră, își are originile într‑o perspectivă asupra galaxiei americane provenită de pe o planetă întunecată și esențială. Forța neagră este plantația Monticello văzută din carceră, adică priveliștea din timpul luptei. Și forța neagră naște un fel de înțelegere ce iluminează toate galaxiile în adevărata lor splendoare. Chiar și visătorii – pierduți în marea lor reverie – o simt, pentru că la Billie apelează când sunt triști și pe Mobb Deep fredonează cu îndrăzneală, și murmură Isley când sunt îndrăgostiți și strigă pe Dre la bairamuri și Aretha e ultimul lucru pe care îl aud înainte să moară. Am construit ceva aici. Am luat regulile unei singure picături de sânge ale Visătorilor și le‑am răsturnat. Ei ne‑au transformat într‑o rasă. Noi ne‑am transfomat într‑un popor. Aici, la Mecca, sub durerea selecției, ne‑am construit o casă. Așa cum fac negrii cu cursurile de vară, marcate cu ace, flacoane și plasturi. Așa cum fac negrii când dansează la rent parties, așa cum fac negrii la reuniunile de familie unde suntem priviți ca supraviețuitorii unei catastrofe. Așa cum fac negrii când ciocnesc pahare cu cognac și bere germană, pasându‑și cuiele și dezbătând prestația MC‑ilor. Așa cum fac toți aceia dintre noi care au trecut prin viață și moarte pe aceste țărmuri.

Aceea a fost forța iubirii care l‑a atras pe Prince Jones. Forța nu este divinitate, ci o profundă cunoaștere despre cât de fragil este în realitate totul, chiar și Visul, mai ales Visul. Când stăteam în mașină, m‑am gândit la previziunile lui Dr. Jones despre destinul națiunii. Auzisem acest gen de previziuni toată viața de la Malcolm și toți discipolii săi postumi care strigau că Visătorii trebuie să culeagă ce‑au semănat. Am văzut aceleași previziuni în cuvintele lui Marcus Garvey, care a promis să se întoarcă într‑o tornadă de strămoși furioși, o armată de morți vii din Middle Passage. Nu. Am părăsit Mecca știind că toate astea erau prea neconvingătoare, știind că dacă Visătorii vor culege ce au semănat, noi vom culege roadele alături de ei. Jaful s‑a copt în obicei și dependență; cei care proiectează moartea mecanizată a ghetourilor noastre, violurile masive din închisori, apoi proiectează propria uitare, trebuie să jefuiască inevitabil mult mai mult. Aceasta nu este o credință în profeție, ci în farmecul benzinei ieftine.

Odată, parametrii Visului au fost schimbați de tehnologie și de limitările cailor‑putere și ale vitezei. Dar Visătorii au evoluat și îndiguirea mărilor pentru voltaj, extracția cărbunelui, transformarea petrolului în alimente au permis expansiunea fără precedent a jafului. Și această revoluție le‑a dat Visătorilor libertatea de a jefui nu doar trupuri umane, ci trupul însuși al Pământului. Pământul nu este creația noastră. Nu simte respect pentru noi. Nu îi suntem folositori. Și răzbunarea sa nu este focul din orașe, ci focul de pe cer.


Imagine principală de Johnny Silvercloud / CC BY-SA, via Wikimedia Commons

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK