Am stat de vorbă cu autoarea franco-turcă Kenizé Mourad, despre cel mai nou roman al ei tradus în limba română, din care vă propunem să citiți un fragment.
Scriitoarea și jurnalista Kenizé Mourad are o istorie de viață cât o epopee. Născută la Paris, în 1940, sub numele de Kenizé Hussain de Kotwara, este nepoata lui Murad al V-lea, sultan al Imperiului Otoman. Tatăl ei era un indian din Badalpur și, după ce mama ei a murit când avea doar un an și jumătate, a ajuns într-un mediu catolic, de familie franceză. Mai târziu, Kenizé a ales să folosească numele Mourad în onoarea bunicului ei, care a fost închis 30 de ani în închisoare. În 1970, după ce a absolvit sociologia la Sorbona, a devenit reporter pentru Le Nouvel Observateur în Orientul Mijlociu, de unde a scris, printre altele, despre Revoluția iraniană și războiul din Liban. După ce a lucrat ca jurnalistă timp de 12 ani, a decis să se dedice literaturii. În 1987, a publicat romanul De la part de la princesse morte (În numele prințesei moarte, Nemira, 2012), despre o prințesă care cunoaște exilul. Cartea ei de debut a devenit rapid bestseller și a fost tradusă în 34 de limbi.
La începutul anului, noul ei roman, În țara celor puri, în care spune povestea palpitantă a unei jurnaliste plecate în Pakistan, a apărut în traducere de Mihaela Stan la Nemira. Pe măsură ce înaintează cu munca de reporter pe teren oriental, jurnalista occidentală ajunge să cunoască atât Pakistanul și contrastele lui, cât și riscurile meseriei de jurnalist. Am rugat-o pe Kenizé Mourad să ne răspundă la câteva întrebări despre puterea jurnalismului și cum și-a făcut ea loc în ficțiunea pe care o scrie, despre poezie și inegalități.
Scena9: Cum a fost pentru dvs. să fiți corespondentă de război, o lume dominată de bărbați, și pe deasupra și într-o cultură conservatoare?
Kenizé Mourad: La început era chiar plăcut să fii jurnalistă corespondent, eram ca niște regine. Firește, unii dintre colegii noștri bărbați se purtau machist, dar cei mai mulți ne tratau ca pe egalii lor, fiindcă aveam aceeași viață și ne confruntam cu aceleași pericole.
Ce v-a făcut să treceți de la jurnalism la ficțiune și cum credeți că s-au influențat reciproc aceste două scriituri, în munca dvs.?
Am decis să scriu ficțiune, dar de fapt scriu ficțiune bazată în totalitate pe realitate. Așa că are legătură cu munca mea de jurnalist. Scriu pentru ca oamenii să înțeleagă problemele altor oameni. Nu mă interesează deloc să scriu ficțiune pură, dacă există așa ceva.
Am început să scriu cărți pentru că într-un articol nu poți să dezvolți complexitățile situației. Ai nevoie de spațiu și de timp ca să punctezi temele complexe. Ca jurnalist trebuie să te grăbești, să faci un interviu în 30 de minute când, de fapt, pentru a trece dincolo de aspectele superficiale, ai avea nevoie de mult mai mult timp. Eram frustrată că nu puteam să-mi fac reportajele mai bine. Pentru jurnaliștii de azi, lucrurile stau și mai prost.
Experiența mea de jurnalist m-a ajutat mult, deși stilul de jurnalism și de ficțiune sunt foarte diferite. Dar, ca jurnalistă, știam că scriu pentru alții, știam cum să le atrag atenția, cum să nu scriu doar pentru mine, într-o manieră narcisistă, cum fac mulți scriitori. De asemenea, m-a ajutat foarte mult că citeam foarte rapid zeci de ziare zilnic și că, printre sutele de știri, găseam acele detalii interesante care să mă ajute la documentarea pentru cărțile mele.
Sylvie, unul dintre personajele cărții dvs., spune „Mulțumită vouă, jurnaliștilor, reușim să atragem atenția asupra dramelor umane și să primim ajutorul care ne permite să funcționăm”. Ce fel de putere credeți că mai au azi jurnaliștii, într-un context politic din ce în ce mai tulbure, unde libertatea presei e în pericol nu doar în Orientul Mijlociu?
Informarea publicului este cea mai importantă. Altfel, dramele groaznice ale oamenilor ar fi ignorate și deci, aceștia nu ar ajunge să fie ajutați. Nu pretind că jurnaliștii sunt atotputernici. Reportajele lor adesea nu schimbă atitudinea guvernelor, dar, uneori, reacția publicului îi forțează pe cei puternici să-și schimbe anumite atitudini. Chiar dacă se întâmplă rar, merită efortul, pentru că jurnalismul sincer - și subliniez, cel sincer - previne puterea să facă ce vrea. De aceea și multe guverne limitează libertatea presei.
Pakistanul este strivit între conflucte etnice și religioase. Cum putem să luptăm împotriva urii și a rasismului într-o lume din ce în ce mai polarizată, unde ne e din ce în ce mai greu să discernem informațiile reale de cele false sau de propagandă?
Astăzi, fiindcă avem social media, nimeni nu mai poate controla informația în totalitate, și asta nu e un lucru rău. Dar e rău și că oricine poate scrie orice și adesea oamenilor le e greu să discearnă adevărul de minciună. Așa cum spunea unii gânditori antici: libertatea e bună, dar libertatea fără responsabilitate e foarte periculoasă.
Rolul religiei în Orientul Mijlociu cântărește destul d egreu și uneori religia pare să fie deasupra oamenilor. Cum pot occidentalii seculari să înțeleagă aceste contexte fără să aibă tendința să judece?
Vesticii care judecă credințele altora ar trebui să observe cum religia - și nu mă refer la practicarea ei la nivel individual - face ravagii peste tot în lume: în Irlanda de atâția ani, în Israel, în India, în Burma și, mai recent chiar întâlnirile evangheliștilor care răspândesc coronavirusul.
Există o secvență în Țara celor puri unde personajul Sri Nanda se întoarce în Lahore, ocazie cu care se organizează o mushaira - un concurs de poezie. Ce rol credeți că mai joacă poezia azi, într-o lume răvășită de grupări teroriste, sărăcie, războaie și inegalități?
Pentru mine, poezia, artele și, mai ales muzica, sunt forme minunate de comunicare între oameni, care îi ajută să se înțeleagă unii pe ceilalți. Dar numai dacă acești oameni au lucrurile de bază pentru supraviețuirea decentă. Și jumătate din planetă nu are aceste mijloace de bază. Iar situația se tot înrăutățește, fiindcă cei 1% dețin toată bogăția în vreme ce miliarde se înfometează. Îi va face criza de coronavirus pe liderii noștri să se gândească la neajunsurile teribile ale sistemului nostru neoliberal? Sper ca oamenii și intelectualii să nu uite ce se întâmplă acum și să își unească forțele ca să aducă o reală schimbare în societățile noastre.
Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din romanul „În țara celor puri”, în care iese limpede la lumină expriența ca jurnalist de război a autoarei:
– Spioană!
Cuvântul a răsunat ca o lovitură de bici. Bărbatul în negru s-a ridicat ameninţător.
– Ai crezut că poţi să mă păcăleşti, nătângo! Nu cunoşti puterea lui Jamaat-ud-Dawa, avem antene peste tot. Ştim exact cine eşti, dar acum trebuie să ne spui pentru cine lucrezi!
– Păi… lucrez pentru ziarul meu, L’Observateur du Monde, se bâlbâie Anne lividă. Nu sunt spioană, sunt jurnalistă!
– Jurnalistă! rânjeşte bărbatul în negru. Aşa spun toţi! Şi, la fel ca toţi ceilalţi, o să mărturiseşti şi tu până la urmă!
Apoi se întoarce spre cei doi bărbaţi care aşteaptă în picioare lângă el.
– Duceţi-o în celulă! Să stea acolo până îşi aminteşte pentru cine lucrează.
Bărbaţii o înşfacă pe tânăra femeie şi, surzi la protestele ei, o forţează să coboare o scară în spirală, apoi o târăsc pe un culoar lung, până la o încăpere întunecoasă, în care o geană de lumină abia pătrunde prin ferestruica îngustă.
Anne urlă îngrozită. Zgârie, muşcă, se zbate. Degeaba. Bărbaţii o îmbrâncesc înăuntru şi închid uşa grea de fier în spatele ei. În penumbră, Anne distinge un pat vechi, acoperit cu o pătură de culoare nedefinită şi o găleată galbenă, de plastic într-un colţ. Acesta-i tot mobilierul. Rămasă în picioare în mijlocul încăperii, Anne încearcă să stăvilească spaima violentă care-o cuprinde. Respiră rar, închide ochii şi îşi imaginează că se plimbă pe o câmpie înverzită din Franţa… Treptat îşi recapătă calmul, se concentrează şi reconstituie pas cu pas evenimentele după-amiezii, străduindu-se să înţeleagă cum de-a ajuns prizonieră. A fost imprudentă? Dar, pentru o jurnalistă care lucrează într-o zonă de risc, unde începe şi unde se termină prudenţa?
– Vă băgaţi nasul peste tot, îi zisese într-o zi un prieten pakistanez. Aveţi grijă, pe aici nu ne prea place asta.
Dar nu-şi făcea decât meseria… Pe cine deranja?
Aşezându-se pe marginea patului, cu capul în mâini, Anne rememorează ultimele săptămâni…
Astăzi e Basant, sărbătoarea primăverii. În văzduh, ca nişte păsări mari, mii de zmeie de toate formele şi culorile se mişcă graţios. Pe acoperişurile şi terasele vechiului oraş Lahore, oamenii se grăbesc să participe sau doar să admire somptuosul balet care celebrează soarele ce va coace recoltele de porumb şi de grâu, asigurând hrana pentru întregul an.
Sărbătoare hinduistă la origine, Basant este o tradiţie milenară, celebrată de toate comunităţile, iar Lahore, capitala Punjabului, se mândreşte că e centrul incontestabil al festivităţilor.
Sosită în ajun dintr-un Paris cenuşiu şi ploios, Anne Le Guennec observă fermecată puzderia de zmeie strălucitoare pe cerul azuriu şi se miră să vadă grupuri de bărbaţi şi de femei cu decolteuri mari sporovăind şi râzând într-o atmosferă veselă şi destinsă. Nu e chiar imaginea pe care o avea ea despre Pakistan…
Publicaţia pentru care lucrează ea, un prestigios săptămânal parizian, i-a comandat o serie de reportaje despre această ţară prea puţin cunoscută de occidentali şi totuşi aliata lor de zece ani, de când trupele NATO în Afganistan luptă cu al-Qaida şi cu talibanii. Oare chiar era aliata lor? Mulţi se îndoiau de asta, acuzând ţara de joc dublu şi făcându-şi griji. Fiindcă Pakistanul deţine bomba. Puteau pune islamiştii mâna pe ea? În ciuda asigurărilor date de Islamabad, coşmarul ţinea în alertă toate serviciile secrete din lume. Mai ales că inundaţiile din ultimii ani agravaseră sărăcia: în ce măsură ţăranii, care primeau ajutor în principal de la organizaţiile islamiste, s-au radicalizat? Sute de mii lâncezeau în taberele de refugiaţi, teren de recrutare ideal pentru extremişti.
Pe terasa acestei case patriciene, bărbaţi şi femei, cu eşarfe şi şaluri galben-aprins, culoarea soarelui de primăvară, privesc zmeiele ce se ating în treacăt, într-un dans senzual, se apropie şi se depărtează, etalându-şi culorile ca nişte păuni conştienţi de fascinaţia pe care o exercită. Cu capul dat pe spate, Anne le urmăreşte vrăjită, sunt mii, unul mai frumos decât altul – locuitorii din Lahore fac o chestiune de onoare din a le transforma în veritabile opere de artă –, însă în primul rând e cucerită de armonia spectacolului, de blândeţea şi poezia lui… Însă brusc blândeţea devine agresivă: iute ca fulgerul, un zmeu se repede asupra prăzii pe care părea s-o curteze şi, cu o lovitură scurtă, ucigătoare, îi retează coarda ce-o ţinea legată de pământ. Dezechilibrată, frumoasa pasăre se clatină, plonjează rotindu-se în jurul propriei axe şi, în mijlocul aclamaţiilor, cade greoaie pe sol.
Trezită din visare, Anne se adresează persoanei de lângă ea.
– Ce s-a întâmplat? Un accident?
– O, nu! Sosirea primăverii se celebrează cu dansuri, dar în special cu lupte între zmeie. De la o vreme, luptele fac mai multe victime fiindcă tehnica a evoluat şi corzile sunt tot mai distrugătoare. În mod tradiţional, sunt înmuiate în albuş şi presărate cu bucăţi de sticlă tăioase ca lamele de ras, dar recent, în ciuda interdicţiilor, unii au început să folosească fire de oţel deosebit de periculoase.
Şi ea care credea că recunoaşte în coregrafia celesta un simbol al păcii…
Foto: Shutterstock
