Leonardo Padura este un adevărat star al literaturii cubaneze, cu mențiunea că această calitate i se recunoaște mai degrabă în afara țării, unde e multipremiat, citit și considerat cel mai mare autor cubanez al zilelor noastre. În Cuba, nu e un proscris, dar nici un răsfățat al regimului – povestește, de pildă, că nu are aroape deloc apariții sau mențiuni în presă, iar știrile despre premiile internaționale nu au loc în mass media cubaneze.
S-a născut în Havana, Cuba, în 1955, este licențiat în limba și literatura spaniolă la Universitatea din Havana și, pe lângă scris, de-a lungul timpului a fost scenarist, jurnalist și critic literar. A devenit celebru odată cu seria de romane polițiste cu detectivul Mario Conde, prin care face și o cronică a vieții cubaneze, iar în ultimii ani a primit o serie de premii cu mare greutate: Premiul Pepe Carvalho pentru întreaga operă (2023), Premiul Prințesa de Asturia pentru Literatură (2015), Premiul Național Cubanez pentru Literatură (2012). În 2017 i s-a acordat titlul de doctor honoris causa din partea Universității Naționale Autonome a Mexicului. Pentru Bărbatul care iubea câinii (El hombre que amaba a los perros, 2009) a primit premii în Italia, Franța și Cuba. În România i-au apărut romanele Măști (trad. Marin Malaicu-Hondari, Editura Paralela 45) și Bărbatul care iubea câinii (trad. Ileana Scipione, Editura Litera)
Bărbatul care iubea câinii e un roman ambițios, și ca întindere, și ca mize. Are trei personaje centrale: Ivan, un scriitor cubanez marginal, Leon Troțky și asasinul lui, Ramón Mercader, legați în aceeași poveste rocambolescă prin intermediul unui personaj misterios care apare pe o plajă din Havana plimbând doi câini superbi. Cartea are o deschidere impresionantă: un secol de istorie a luptelor politice, și nu doar în Europa, un secol de lupte interne și externe ale stângii din Europa, Rusia și Mexic, evocări ale vieții politice din Rusia lui Stalin, descinderi minuțios documentate în războiul civil din Spania, dar și în Germania, cu ascensiunea nazismului, și o cronică din mers a Cubei, începând cu anii ‘70.
L-am întâlnit pe Leonardo Padura la București, unde am stat de vorbă despre ambițiile din spatele acestei cărți, despre luptele lui personale cu și pentru scris, despre utopii egalitatariste și șansele unui proiect socialist. A ieșit un dialog lung, în egală măsură despre prezent, ca și despre trecutul încărcat de dramatism despre care scrie.
Sunteți un autor foarte premiat, ați ajuns pe culmile gloriei: aveți o mulțime de premii internaționale de mare prestigiu, vă bucurați de o notorietate mondială. Ați putea povesti care au fost cele mai importante lupte pe care le-ați avut de dus pentru scrisul și cu scrisul dumneavoastră de-a lungul anilor? Și ce ați învățat.
E o întrebare cu răspuns lung și complicat, pentru că ar însemna să vă povestesc toată viața mea. Scriitorii, în general, se confruntă cu o luptă esențială, și anume să încerce să scrie cât mai bine posibil. Și, de asemenea, să încerce să reflecte, în text, tot ceea ce vor să exprime. Iar efortul implicat este exact acesta: efortul prin care fiecare încearcă să se depășească pe sine. Uneori reușesc, alteori nu. Iar asta nu are legătură cu factorii externi, cum ar fi mecanisme de cenzură sau altceva. Ține de capacitatea fiecăruia în momentul în care trebuie să depună efortul de a scrie ceva. Practic, vorbim despre aceste lupte interne.
Apoi mai este un alt tip de luptă, cea exterioară, în care fiecare trebuie să analizeze ce poate să spună într-un anumit context, într-o anumită societate. Aici, în România, înțelegeți acest lucru pentru că ați avut comunism până acum 35 de ani. Pentru mine, cea mai mare luptă a fost să găsesc spațiul și libertatea ca să pot să scriu ce voiam să scriu. Și din momentul în care am reușit să ajung la acest punct și am putut să fac acest lucru, m-am transformat inclusiv din punct de vedere juridic într-un autor independent. În Cuba nu exista această încadrare și abia la sfârșitul anilor ‘90 s-a dat posibilitatea să fii scriitor independent. Până atunci, scriitorii fie erau angajați la edituri, fie ziariști, fie erau implicați în tot felul de activități de promovare a culturii. Dar nu independenți – nu exista scriitor liber-profesionist.
Dar de la 1 ianuarie 1996, oficial am fost primul scriitor independent cubanez. Normal că a fost un risc, pentru că, pe de o parte, nu mai aveam salariu, care la vremea respectivă era în valoare de 300 de pesos, echivalentul a trei-patru dolari. Eu sunt ateu, nu cred în Dumnezeu, dar spun uneori că Dumnezeu există, pentru că la 13 zile după ce am devenit scriitor independent, m-au sunat din Spania să-mi spună că mi se acordase un premiu în valoare de două milioane de pesetas, echivalentul a 16.000 de dolari. La două luni după momentul respectiv, m-a sunat directoarea editurii cu care public în Spania să-mi spună că voia să-mi publice romanul. Este editura cu care public din 1997, de când am început și până acum mi-au apărut la ei 18 cărți. Mi s-a consolidat și această statură de autor independent tocmai pentru că aveam o colaborare în afara țării și nu mai trebuia ca munca mea să treacă printr-o instituție din Cuba. Asta mi-a permis să pot scrie cu o libertate mult mai mare.
În continuare rămâne provocarea asta de a încerca să scriu cât de bine pot și simt că am libertatea că pot să spun anumite lucruri. Și cred că am reușit să spun multe lucruri, după cum știți, în acest roman, Bărbatul care iubea câinii. În primul rând am învățat că, fără libertate, n-ai cum să ajungi la capacitatea asta de a putea să scrii cât poți tu de bine. O altă lecție importantă pentru mine a fost că, pentru a avea libertate și pentru a scrie cât de bine poți, important e să muncești. Dacă nu muncești, nici n-o să ai libertate și nici n-o să ajungi să scrii cât de bine poți.
Bărbatul care iubea câinii
Dumneavoastră ați muncit enorm, ați scris foarte mult, înclusiv această serie de romane polițiste care v-au atras titulatura de regele cubanez al romanului noir. Vă rog să-mi spuneți ce v-a atras către acest gen și cum l-ați personalizat, cum l-ați făcut al dumneavoastră?
O altă întrebare care cere o poveste întreagă ca răspuns, dar am să încerc să sintetizez. În primul și în primul rând, eu am fost un cititor de romane noir. În anii ‘90, când am început să scriu, asta am vrut să scriu, un roman noir, dar să nu fie similar cu ce se publicase până atunci în acest gen în Cuba. Numele oficial, în Cuba, pentru romanul noir era roman polițist revoluționar. Avea multe date pentru un roman polițist, un pic de energie revoluționară și nimic dintr-un roman.
Eu mi-am dorit să fac literatură prin romanul noir. Am vrut să creez un personaj care să se raporteze contradictoriu, critic față de societate, pentru că ceea ce m-a atras la romanul noir era posibilitatea de a vedea latura întunecată dintr-o societate. Romanul noir vorbește despre violență, despre corupție, despre frică, despre infracțiuni, de o mulțime de lucruri. Întotdeauna un roman de acest gen reprezintă o căutare a adevărului. Practic, pornind dintr-un punct și pe toată întinderea romanului, avem de-a face cu o desfășurare de fapte și întâmplări până să ajungem la acel adevăr.
În 1991 a apărut în Spania acest roman al meu, Passado Perfecto. Prima ediție a fost publicată și în Mexic, la o editură foarte mică. Atunci am decis să continuu cu acel personaj, Mario Conde, și cu acel format tocmai pentru a face un fel de cronică a vieții și a realităților cubaneze. Am scris nouă romane cu Mario Conde ca protagonist și prin intermediul acestor romane se poate vedea o sinteză, dar și o evoluție a societății cubaneze din ultimii 30 de ani. Acțiunea din Passado Perfecto se petrece în 1989, iar cel mai recent roman din serie se numește Personas decentes și are acțiunea plasată în 2016. Vorbim de 25 de ani care s-au scurs din istoria Cubei, cu multe schimbări care s-au întâmplat la nivelul societății și cu multe schimbări prin care a trecut și personajul Mario Conde - atât din punct de vedere fizic, dar și din punct de vedere sentimental sau al felului în care se raportează la societate.
Vreau să mai adaug ceva foarte important. În Cuba, în anii ‘90 nu s-a petrecut nicio schimbare politică. Și atunci, automat, lumea își imaginează că poate lucrurile în Cuba nu s-au schimbat deloc. Și dacă cumva, stilul de scris reflectat în romanele mele cu Mario Conde pare să fie în linii mari cam același, societatea cubaneză s-a schimbat mult. Iar o schimbare în acest sunt chiar eu. În anii ‘80, eu nu aș fi putut nici să scriu ce scriu și nici să trăiesc în Cuba. Iar până la urmă am reușit să scriu cum scriu acum și să continui să locuiesc în Cuba. Dar chiar și așa, plătesc un preț pentru că scriu așa cum scriu. În Cuba eu nu am apariții nici tv, nici la radio, nici nu îmi apar interviuri în ziare. Apropo de premiile de care ați amintit, în Cuba nu a apărut nicio știre despre ele. Și vorbim aici despre premii prestigioase, importante, pe care nu le-a primit niciun alt autor cubanez în tot acest răstimp. Dar eu plătesc cu bucurie prețul ăsta, pentru că ăsta este prețul libertății de la care am început această discuție. Și am avut această șansă extraordinară ca munca să îmi fie publicată nu doar în limba spaniolă, ci peste alte treizeci de limbi, inclusiv în română.
Vorbeați mai devreme de romanul polițist ca modalitate de aflare a adevărului. Așa ar putea fi caracterizat și Omul care iubea câinii, un roman cu foarte mult suspans, dar un roman politic, o frescă politică absolut impresionantă care are în centru asasinarea lui Troțki. Ce a hrănit această ambiție de a explora toate luptele politice interne și externe ale stângii europene? A fost această ambiție legată de o critică implicită pe care ați făcut-o tipului de regim politic din propria țară?
Aș zice că e, de fapt, despre viața politică mondială din secolul XX, nu doar europeană. Pentru că socialismul e această ideologie care a marcat întregul secol, peste tot în lume. Ce m-a motivat este fix modul în care am văzut procesul de pervertire a acestor idei utopice. De fapt, ce s-a întâmplat în URSS-ul lui Stalin, cu acest moment dramatic care a fost asasinarea lui Troțki, mi-a permis să realizez un tablou a ceea ce s-a petrecut cu acest proces istoric. Pe de o parte, în carte avem ceea ce se întâmplă în URSS, apoi ascensiunea fascismului în Germania, războiul civil din Spania și situația foarte tulbure din Mexic, în anii ‘30, plus Cuba post-revoluționară, care este un element foarte important din acest roman. Este o poveste care începe din Cuba și se întoarce în Cuba și face tot acest parcurs, până ajunge la finalul vieții protagonistului, scriitorul cubanez Ivan.
Spun mereu că acest roman are trei personaje principale: Leon Troțki, toată lumea știe cine e, Ramón Mercader, cel care l-a asasinat, și un al treilea personaj, cel care primește și spune această poveste, Ivan Cardenas, acest scriitor cubanez fictiv. Primele două sunt personaje istorice, dar cel mai real este, de fapt, Ivan, pentru că Ivan puteam să fiu chiar eu. Într-un fel sau altul, chiar sunt eu. Practic, se face analiza politicii de secol XX din perspectiva lui Ivan și a modului lui de înțelegere.
Și de fapt, tocmai de aceea cititorul poate să fie de oriunde: poate să fie român, poate să fie bulgar, poate să fie cubanez, poate să fie spaniol. Tot este cumva atins, afectat, și asta pentru că vorbim despre un fenomen istoric care a avut consecințe în întreaga lume. Și mai mult decât atât, pentru că în acest moment, această utopie egalitaristă rămâne necesară. Din ce în ce mai mult vedem că lumea este mai nedreaptă și mai plină de inegalități. Important este să încercăm această utopie egalitaristă, dar fără toate greșelile care s-au comis în trecut. Însă noi, oamenii, suntem singura specie care se împiedică de două ori de aceeași piatră. Facem aceeași greșeală de mai multe ori, și, în ciuda faptului că suntem singurii care înțelegem istoria și avem noțiuni de istorie, tot nu învățăm.
Apropo de istorie – și vom reveni la Ivan – , pare că că ați făcut o documentare fantastică. Legat de asta am două întrebări: ce v-a atras la figura lui Troțki și ce lucruri necunoscute, extraordinare, ați descoperit în timpul documentării?
Foarte complicată a fost documentarea, mai ales că în Cuba nu aveam acces la bibliografia care mă interesa. Fie din Spania am avut acces la materiale, fie cu ajutorul prietenilor care mi-au descărcat de pe internet tot felul de informații, pentru că în Cuba nu aveam acces la internet. Viața lui Troțki e foarte bine documentată, s-a scris foarte mult despre asta. S-a mai întâmplat un alt lucru extrem de important, și anume deschiderea arhivelor de la Moscova. Istoricii și cercetători, au descoperit și lucruri care, de fapt, denaturau ceea ce s-a întâmplat, istoric vorbind.
Autorul și jurnalistul polonez Ryszard Kapuściński spunea că, în anii ‘80, aveam cu toții impresia că cunoșteam istoria URSS, iar în anii ‘90 ne-am trezit că nu știam decât 20%. Unul dintre elementele care au avut cel mai mare impact asupra mea, din toată această investigație, a fost să înțeleg ce influență a avut asupra războiului civil din Spania ceea ce s-a petrecut în URSS. Se tot vorbise până atunci despre sprijinul sovietic acordat taberei republicane, când în realitate, Stalin se folosea de tabăra republicană, iar asta a dus la represalii, la marginalizarea unor combatanți și la asasinate, în rândul republicanilor, operate la comanda URSS.
La Troțki mi-a plăcut exact acest profil tragic, un personaj care a avut extrem de multă putere și a sfârșit într-o singurătate politică absolută. Cumva, te poți întreba dacă nu a fost chiar el cel care a deschis ușa pentru ca Ramón Mercader să intre și să-l omoare? Era singur, știa că ideile lui eșuaseră, Stalin îi omorâse practic toată familia, chiar și în condițiile astea, el nu voia să renunțe la propriile idei, dar nici nu putea să le mai impună în vreun fel. Ajuns în punctul ăsta, uneori sacrificiul poate fi cea mai bună alegere. Nu e că mi-ar plăcea în mod deosebit Troțki. Problema e că Stalin e atât de odios, îți repugnă atât de tare, încât Troțki ajunge să pară mai puțin respingător. Iar noi, oamenii, prin natura noastră, avem tendința să fim solidari cu învinsul, și tocmai de asta, în final se vorbește despre compasiune.
V-aș propune să revenim la celălalt personaj istoric, Ramón Mercader, care e și dovada implicării interesate a URSS în Războiul civil din Spania. Dacă despre Troțki știm mai multe, despre asasinul lui, cei mai mulți dintre noi nu știm mare lucru. În ce măsură i-ați ficționalizat portretul? Chiar a existat el sub identitatea soldatului 13, antrenat în taberele NKVD pentru a ucide la comandă?
Personajul Ramón Mercader este fictiv. Cine a fost Ramón Mercader? A fost cel pe care îl chema Jacques Mornard? Sau cel care își spunea Frank Jacson? Sau Ramón López? A fost un personaj care exista în funcție de nevoile acestei puteri macabre, URSS. Când Ramón Mercader l-a asasinat pe Troțki în Mexic, el era unul dintre șapte agenți care se aflau la momentul respectiv în Mexic și care ar fi putut să-l asasineze. Știm cine a fost Ramón Mercader tocmai pentru că el l-a ucis pe Troțki, despre ceilalți șase nu știm nimic. Clar oricare dintre cei șapte ar fi putut fi asasinul și nimeni nu ar fi știut cine a fost Ramón Mercader. Cu siguranță știm ce s-a întâmplat doar în acei 20 de ani când a fost închis în Mexic. Chiar și așa, în acest răstimp sunt niște zone obscure. În primul rând, te poți întreba de ce Stalin n-a trimis pe nimeni să-l omoare cât timp era închis? Ca să omori pe cineva dintr-o închisoare din Mexic costa vreo cinci dolari. Nu l-a omorât. E un mister. În ceea ce privește istoria vieții lui, sunt multe goluri. Nu se știe ce se întâmplă între momentul în care e recrutat, în timpul războiului civil spaniol și până apare în Paris, ca Jacques Mornard. E un an în care nu se știe nimic despre el. Și atunci opțiunea mea a fost să-l creez pe soldatul 13. Asta m-a ajutat pe mine să-l transform într-un potențial asasin, pentru că asasinarea lui Troțki a fost una dintre sarcinile cele mai importante de care Stalin s-a ocupat personal. Nu putea să pună pe oricine să facă asta, așa că mi-am imaginat că el putea fi instruit doar în taberele NKVD, actualul KGB.
Pe lângă multe alte piste, romanul dumneavoastră tratează și Revoluția rusă, transformată, citez, într-o „baie de sânge fratricid”. Credeți că asta este efectiv soarta tuturor revoluțiilor, sau aici acest final a fost legat și de figura lui Stalin, de setea lui de putere?
Revoluțiile în general sunt violente, prin natura lor. Dacă ne uităm doar la Revoluția Franceză, vedem cât de multă violență a fost acolo. La fel și în revoluția din Mexic, la fel și în cea din Cuba. Poate în Revoluția rusă a fost fix acest moment de înfruntare, dar o înfruntare foarte violentă, în care ajunge să se întâmple și un război civil. Dar de fapt, violența cea mai înfiorătoare e cea care se petrece după: violența îndreptată împotriva cetățenilor. Începe în primii ani ai revoluției, dar cumva Stalin o transformă în politică de stat. În Ucraina, care exact în acest moment este bombardată de Putin, au murit de foame între două și cinci milioane. Vă dați seama ce tip de aproximare: între două și cinci milioane. Și au murit foarte mulți oameni în procesul colectivizării. Apoi, pe lângă tot ce s-a întâmplat, au murit milioane în gulag, în lagăre de muncă forțată. Se cunoaște faptul că 70% dintre cei care ajungeau în aceste lagăre de muncă mureau, ceea ce a fost clar un genocid al locuitorilor din Uniunea Sovietică.
Asta a fost violența fizică, despre care avem date, dar în același timp se petrecea și o violență psihologică. Știți prea bine, într-o țară fost-comunistă, că era o societate în care oamenii trăiau în frică, se turnau unii pe alții și nu exista libertate. Cred că această violență psihologică e cel mai greu de suportat, de depășit. Dacă te omoară, asta e, ai murit și gata. Dar expunerea asta la violență psihologică e ceva ce te însoțește toată viața și cumva ajunge să dicteze parcursul unei societăți, modul în care se dezvoltă. Trist e că și în prezent, în așa-zisele democrații, încă vedem că se întâmplă asta, că se activeză din nou strategia fricii. De exemplu, ce se întâmplă în SUA în acest moment e un exemplu grăitor, dar nu intrăm în subiectul ăsta, că stăm de vorbă până mâine. Pe mine mă înfioară ce se întâmplă acolo, mă îngrozește, pur și simplu.
Ca pe mulți dintre noi, de altfel. Pentru că ați vorbit despre toate aceste orori și forme de violență care s-au întâmplat deși punctul de pornire a fost această utopie nobilă, egalitaristă, m-ar interesa să știu cum credeți dumneavoastră că se poate recupera acest ideal de stânga, că se pot recupera și revendica valorile stângii, mai ales în contextul de azi, marcat de atâtea crize, violențe, individualism accelerat, inegalități și slăbirea solidarității la nivel social în multe spații.
Principiul egalitarismului, în care trăiești cu un nivel maxim de egalitate și de libertate, e foarte frumos. Cum am spus și mai devreme, e foarte necesar în acest context în care țesutul social s-a destrămat, s-a dilatat atît de mult. Se tot vorbește de faptul că 1% din populația la nivel global deține același nivel de avere care e deținut de restul de 99%. În Europa vedem cum clasa medie dispare, se duce în jos. Democrația, care este cel mai bun sistem care a fost creat, începe să cedeze, de la bază. Cum să ajungem la această societate egalitaristă nu pot să vă spun, pentru că nu sunt nici politician, nici economist. Se presupune că asta ar trebui să fii ca să înțelegi. Marxismul are dreptate când spune că baza economică dictează suprastructura. Marele eșec al socialismului este fix ăsta: că baza economică nu a funcționat. Într-una dintre republicile asiatice, una dintre țările `stan”, dar nu-mi amintesc exact care, se producea o cantitate foarte mare de bumbac, dar asta pentru că se folosea apa din lacul Baical, această mare interioară care între timp a dispărut. S-a ajuns la succes economic cu costul unor daune de mediu ireversibile, ăsta fiind un exemplu din foarte multe altele. Să luăm, de exemplu, ce s-a întâmplat la Cernobîl, cu energia atomică produsă în condiții deloc sigure. Clar trebuia creată o bază economică așa încât societățile să poată funcționa cu un grad mai mare de egalitate. Asta e utopia. Cuvântul vine din greacă, u-topos, locul care nu există. Ce bine ar fi să creăm această utopie a egalitarismului, dar fără greșelile care s-au făcut în trecut.
Revenind la literatură, în romanul dumneavoastră, apare o referință la romanul lui Mario Vargas Llosa, Conversație la Catedrala. Ivan, personajul central, amintește cartea, la un moment dat. Pe coperta patru a romanului avem acum cuvintele elogioase ale lui Mario Vargas Llosa cu privire la Omul care iubea câinii. Mi s-a părut o simetrie frumoasă. Ce a însemnat pentru dumneavoastră literatura lui Mario Vargas Llosa?
Fac parte dintr-o generație literară și culturală foarte privilegiată. În perioada în care eu studiam la universitate, în anii ‘70, existau o mulțime de autori de limbă spaniolă care erau la modă, am o listă întreagă: Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Julio, Alejo Carpentier, Guillermo Cabrera Infante, Juan Rulfo, Julio Cortázar, Fernando del Paso, Carlos Fuentes, cei mai buni din literatura de limba spaniolă. Iar în lumea filmului, aveam regizori ca Francis Ford Coppola, Andrzej Wajda, Miloš Forman, Woody Allen etc. Am avut la dispoziție toate mijloacele creative ca noi să ne putem face treaba. Normal că se creează și afinități. Pentru mine, pentru formarea mea ca scriitor, sunt câțiva dintre cei menționați care sunt importanți.
De exemplu, conceptul istoriei, în viziunea lui Carpentier, a fost extrem de important. Spuneam mai devreme că repetăm aceleași greșeli. O facem tocmai pentru că istoria este ciclică, se repetă, și Carpentier vorbește foarte mult despre asta. Iarăși, structura romanelor sale e ceva foarte important: să știi precis ce se întîmplă este tot la un moment dat. Pentru mine, în momentul asasinatului lui Troțki. Este fix structura asta a lui. Și de la Mario Vargas Llosa am învățat să construiesc structuri. De la Gabriel Garcia Marquez am învățat să folosesc adjectivele. Pentru un scriitor, utilizarea adjectivelor ori te ridică, ori te coboară. De la Guillermo Cabrera Infante am învățat să scriu în havanero, dialectul din Havana. Este fix limbajul pe care îl folosesc personajele mele între ele în romanele cu Mario Conde. De la Montalbán am învățat că și în limba spaniolă putem avea romane polițiste care să fie romane, literatură adevărată. Cred că să recunoști ce ai învățat de la ceilalți nu-ți știrbește cu nimic valoarea. Și ei, la rândul lor au învățat de alții și tot așa, până la Homer. Cred că nimeni n-a descris mai bine figura unui erou decât Homer. Vorbim în continuare despre complexul lui Oedip, un personaj al unei tragedii antice. Și când folosim expresia „stană de piatră”, „a te transforma în stană de piatră”, facem, de fapt, referire la Biblie. Cultura înseamnă consecințe, continuitate. De exemplu, în România, unde se vorbește o limbă romanică, înțelegeți importanța culturii greco-latine: mai întâi, pentru a înțelege lumea și apoi pentru a trăi în lume. Fiecare dintre noi învățăm de la mulți alții și, în același timp, ceea ce încercăm să facem este să transformăm această cunoaștere într-o lecție personală. Unora le iese, altora nu.
Ce vă interesează să scrieți acum?
Ieri dimineață le-am trimis editorilor mei din Barcelona un document cu ultima variantă revăzută a noului meu roman. Va apărea în septembrie, în Spania și va avea titlul Morir en la Arena*. E o reflexie asupra destinului generației mele din Cuba, o generație care a muncit, a luptat, a asudat și care a ajuns la vârsta asta într-o situație în care sunt mai săraci ca niciodată, mai neprotejați ca niciodată. În ultimii doi ani am trăit în universul acestui roman. Dacă mă întrebați ce urmează, nu știu, doar că dintr-o dată mă expun în fața unui gol, după ce am terminat cu acest roman. E o perioadă destul de complicată, la nivel mental, pentru că fără să vreau sau fără să conștientizez, inconștientul tot lucrează, căutând ceva care nu știu dacă va apărea sau nu: ideea pentru un viitor roman. Acum nu știu. Acum mă uit în gol.
*De la data acestui dialog, romanul a apărut deja.
Acest interviu a fost posibil cu sprijinul Editurii Litera, iar traducerea dialogului din limba spaniolă a fost făcută, în timpul întâlnirii, de Rodica Mitroiu. Le mulțumesc.
Fotografia principală: via Editura Litera
