Este posibil să fi citit Brooklin, de Colm Tóibín, sau să fi văzut ecranizarea din 2015 cu Saoirse Ronan în rolul principal. Știi atunci că volumul spunea povestea lui Ellis Lacey, o tânără irlandeză care a emigrat în New York, în anii '50.
Long Island, este continuarea poveștii începută în Brooklin. Eilis Lacey nu mai este tânăra care traversa Atlanticul, ci are de-acum patruzeci de ani, trăiește în Long Island, într-o suburbie liniștită, alături de soțul ei, Tony, de copiii lor, Larry și Rosella, și de rudele multe și zgomotoase ale lui Tony. O vizită neașteptată însă îi zguduie viața: un irlandez pe care nu-l cunoaște îi bate la ușă cu o veste ce destramă echilibrul familiei, determinând-o pe Eilis să revină în Irlanda. Întoarcerea acasă nu este însă atât de simplă pe cât pare, căci în Enniscorthy o așteaptă confruntarea cu toți cei pe care i-a iubit și de care s-a rupt când a plecat spre America. Între fidelitate și trădare, între America și Irlanda, între tăcere și adevăr, Eilis e nevoită să-și confrunte dorul, vinovăția și alegerile pentru a decide cum vrea să trăiască mai departe.
Long Island a fost nominalizat la International Dublin Literary Award în 2025, bestseller New York Times, „Cartea anului 2024‟ în publicațiile Time Magazine, The New Yorker, Washington Post, Vulture, Glamour, Fresh Air, Guardian, The Economist, Times Literary Supplement, Times, Irish Times, New Statesman, Independent, Observer și la NPR. Romanul a fost tradus în română de Cristina Nicolae, la editura Humanitas.
Născut pe 30 mai 1955 la Enniscorthy, Irlanda, Colm Tóibín este romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez, iar cărțile sale sunt traduse în peste 20 de limbi. A studiat la University College din Dublin, iar între 1975 și 1978 a trăit la Barcelona. Este autorul a 11 romane. În 2022 îi apare prima culegere de poezii, Vinegar Hill, iar în 2023, volumul de eseuri A Guest at the Feast.
Colm Tóibín a semnat volume de proză scurtă și de critică literară, publică regulat în periodice culturale importante și este deseori visiting professor în mari universități. În anul 2021 i s-a decernat David Cohen Prize for Literature, pentru întreaga sa operă, iar în 2024 a primit prestigiosul Würth-Preis für Europäische Literatur, un premiu german dedicat autorilor europeni de seamă. Actualmente este profesor la Columbia University și cancelar al Liverpool University. O parte din însemnările sale personale și arhiva sa de lucru se află în custodia Bibliotecii Naționale a Irlandei.
— Bineînțeles că nu poți să te descotorosești, pur și simplu, de un copil, zise Frank. Problema e ce se poate face, în caz că îi dă înainte cu amenințarea. Ar putea dura zile întregi până să vină cei de la asistența socială sau până ce legea să poată interveni, mai ales dacă bebelușul este cu tatăl biologic.
— Cum poate cineva dovedi că Tony e tatăl?
— Da, ai dreptate. Și problema s-ar rezolva în cele din urmă, iar insul ar putea fi chiar pus sub acuzare și s-ar găsi o casă de adopții. Dar ce se va întâmpla în primele zile sau chiar în primele ore?
— Asta-i fix problema lui Tony.
— Dar dacă tu o să fii acasă? Sau Rosella, sau Larry?
— Poate că tipul blufează, dar Tony spune că nu-i cazul. Nici nu mi pot imagina ce simte nevastă sa. Nu ar trebui să aibă și ea un cuvânt de spus? Sigur că ea ar trebui să fie cea care…
— Bărbatul ăsta chiar simte că prezența unui copil care nu-i al lui i-ar strica familia. Și mai crede că soția lui n-ar trebui să aibă nici un cuvânt de spus legat de ce ar trebui făcut.
— De unde știi toate astea?
— L-am cunoscut. A venit aici.
Eilis hotărî să nu-l întrebe pe Frank de ce nu-i zisese lucrul ăsta din secunda în care intrase la el în birou. Arăta atât de încântat de sine în timp ce aștepta să fie întrebat. Întotdeauna îi plăcuse de el, acum însă, nu. Dacă tăcerea ce se lăsase între ei ar fi să țină și o oră, nu ea va fi cea care s o întrerupă. Studie de zor fereastra, se uită la rafturile cu cărți de pe peretele lateral, apoi își îndreptă privirea spre Frank.
— M-am gândit că poate ți-a zis Tony că știu, zise el.
— Frank, hai să fim serioși, sigur nu te ai gândit.
— Nu am voie să vorbesc cu tine despre toată povestea asta. Când ai intrat, pur și simplu nu am simțit că-ți pot spune că știu deja.
— Se pare că știi mai multe decât mine.
— Dacă-ți zic mai multe, trebuie să cădem de acord că nu poți să spui nimănui nimic din ce zic. Ceilalți știu că ești aici?
— Nu.
Sigur regretă că discută cu ea, se gândi Eilis. Greșeala lui a fost că a primit-o în birou.
— Și ce vorbim e confidențial? întrebă el.
— Cui i-aș putea spune?
— Te mai întreb o dată dacă ce discutăm noi aici rămâne între noi.
— Da, rămâne.
— În urmă cu vreo două săptămâni, a venit tata să mă vadă. Nu a mai fost niciodată la mine la birou. A stat mai puțin de cinci minute. Tot ce mi-a zis a fost că trebuie să fac ce vrea mama. Sincer, la început am crezut că mi-au găsit vreo fată bună de măritat. N-a vrut să mi zică mai multe. După câteva zile, când a venit maică mea, mi-a zis ce mi-ai spus și tu, dar și că a fost în vizită la cuplul respectiv, la bărbatul pe care l-ai întâlnit și nevasta lui, și că a stabilit ca bărbatul să vină aici, să discute cu mine.
Se opri din vorbit și se uită la ea.
— Au hotărât ca mama să ia copilul, zise el. Încerc să găsesc cea mai bună cale de a face asta, din punct de vedere legal.
— Tony a luat parte la vreuna dintre întâlniri?
— Nu.
— El știe ce s a hotărât?
— Da.
— Ești sigur?
— Mi-a zis maică mea.
— Ți-ai întrebat mama dacă pe mine m-a consultat careva?
— Da.
— Și ce a zis?
— A spus că așa o să fie cel mai bine pentru toată lumea.
— Nu asta te-am întrebat.
Frank se lăsă pe spate în scaun și oftă.
— Ar trebui să vorbești cu Tony, dar în nici un caz nu-i poți spune că ai discutat cu mine. Chestia asta trebuie să o rezolvați între voi, dar chiar că nu-i treaba mea să-ți zic asta.
— Ai învățat să vorbești așa la Fordham, sau e ceva ce vine de la sine?
— Îmi pare rău că s-a întâmplat asta.
— Scutește-mă, te rog, cu mila ta, Frank. Înainte să plec, vreau să văd dacă am înțeles bine. Imediat după naștere, bebelușul o să fie trimis la soacră mea, care o să-l crească la ea acasă. Corect?
— Bebelușul va fi adoptat.
— De cine?
— La asta lucrez acum.
— De Tony?
Eilis aproape că zâmbi la gândul că fusese mai ușor să trateze cu Enzo și Mauro despre conturi decât să aibă discuția asta. Întotdeauna îl admirase pe Frank pentru că era atât de diferit de ceilalți; și a găsit drumul în viață, și a clădit un trai al lui. Acum își dorea ca el să fi avut mai multe în comun cu frații lui.
— Încercăm să ne ocupăm de toate detaliile.
— Frank, știu că nu-ți face nici o plăcere toată chestia asta, așa că nu trebuie decât să-mi răspunzi. O să adopte Tony copilul?
— Soțul vrea ca problema să fie rezolvată o dată pentru totdeauna.
— Frank, dacă Tony urmează să adopte copilul, nu o să trebuiască să semnez și eu formularele?
— Tu și Tony va trebui să aveți o discuție.
— Nu vreau copilul ăsta nicăieri în apropierea mea.
— Ei bine, ar trebui să mergi acasă și să vorbeşti cu Tony. Și repet: nu poți, sub nici o formă, să le spui că ai fost aici
4.
În toți anii de când familia Fiorello, cu noii ei membri, s-a mutat în Lindenhurst, construindu-și patru case pe o stradă închisă circulației, au luat prânzul împreună în fiecare duminică, la ora unu, mai puțin în toiul verii; un prânz care se lungea toată după amiaza. Când întocmiseră schițele, mama lui Tony le ceruse să-i facă o sufragerie foarte spațioasă. Acum, cu un soț, patru fii, trei nurori și unsprezece nepoți, gătea în fiecare duminică și așternea masa cu mare grijă la toate detaliile – o masă mare, pe care Mauro, fiul ei, o făcuse pentru ea. În fiecare săptămână, una dintre nurori o ajuta în bucătărie, și pe urmă să servească mâncarea, și, mai târziu, să spele vasele.
— Cel mai mult îmi place când mă ajuți tu, îi zise Francesca lui Eilis. Tu ești tot timpul calmă, pe când Lenei îi sare muștaru’ una două. Și tu nu cunoști bucătăria italienească, așa că nu mă critici cum o face Clara, care tot timpul strâmbă din nas; nimic nu-i convine.
Eilis era pe punctul să întrebe dacă ar trebui să se simtă flatată, însă îi făcea plăcere să și petreacă timpul cu Francesca și aprecia felul în care soacră sa se dădea peste cap ca toți să fie fericiți.
Pe de altă parte, prânzul de duminică era o adevărată provocare. Eilis a descoperit că se sătura cu porția de paste, așa că rareori mai putea să mănânce mielul sau peștele care se servea apoi. Nu se pricepea deloc să ia parte la persiflarea gălăgioasă și la schimbul strident de replici de la masă. Chiar și în ziua de după, lunea, sunetul enervant al vocilor ce se luau la întrecere încă îi mai răsuna în urechi.
Francesca a stabilit niște reguli stricte pentru copii, odată ce au crescut destul de măricei ca să li se alăture la masă. Trebuiau să stea în liniște și să se comporte manierat tot timpul. Eforturile Francescăi de a impune disciplina erau însoțite de mult umor și bunătate, însă nu la fel procedau Lena și Clara, nici măcar Enzo sau Mauro, care zbierau la copiii lor și îi amenințau. Din moment ce Tony și Eilis nu se răsteau niciodată la odraslele lor, Rosella și Larry se bucurau de un statut special la mesele de la bunica lor.
Când adulții serveau cafeaua, copiii se puteau ridica de la masă. Pentru Eilis, asta era partea cea mai rea. Nici unul din familie nu apuca să termine vreo propoziție fără să fie întrerupt de ceilalți. Era o pălăvrăgeală continuă.
Într-o zi, Eilis își luase cu ea la masă aparatul de fotografiat, ca să poată face niște poze pe care să i le trimită maică-sii. De fiecare dată când se ridica să facă o fotografie, adulții ciocneau paharele și zâmbeau, iar copiii pozau și ei, arătând toți fericiți. După ce le-a dus la developat, în fotografii se vedea o masă încărcată cu fel de fel de mâncăruri, sticle, farfurii și pahare; familia părea să sărbătorească, toți încântați să fie împreună de parcă ar fi fost chiar Crăciunul, și nu vreo zi obișnuită de duminică. Maică-sa nu avea nepoți în Enniscorthy. Martin nu avea copii. Pat și Jack locuiau pe lângă Birmingham și rareori mergeau acasă. Maică-sa se văzuse cu soțiile și cu copiii lor doar de vreo câteva ori. Așa că o sindrofie ca aceea a familiei Fiorelli, în zilele de duminică, era ceva de care maică-sa nu avusese parte niciodată. Eilis se hotărî să nu-i trimită pozele. Ar întrista-o prea tare.
Când luau prânzul, socrul ei prezida din capul mesei. Dacă se servea miel, porționa carnea ca și cum ar fi fost o îndatorire sacră. În fiecare duminică, stabilea care dintre fiii lui să stea la dreapta sa. Încet încet, îndrepta discuția spre ce i se întâmplase mamei lui pe Insula Ellis, când biata femeie venise în America din Italia. Eilis ținea minte că Tony îi spusese și ei povestea la scurt timp după ce s-au căsătorit.
— I-au trimis mama înapoi. Avea ceva la ochi. La început au ținut o în carantină, dar apoi au urcat-o pe un vapor care mergea la Napoli. Taică meu povestește asta de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Aceeași poveste iar și iar.
— Și cât timp a fost plecată?
— Nu s-a mai întors. A rămas în Italia.
— Adică nu a apucat s-o mai vadă niciodată.
— În fiecare an, la Crăciun, bunica mergea la oraș și un fotograf îi făcea o poză. Bunica trimitea fotografia. Enzo zice că, dacă mai trebuie să asculte încă o dată toată istorioara, o să intre el în carantină. Pe vremuri, Mauro se apuca să plângă când o auzea, acum zice că nici măcar nu mai ascultă, doar dă din cap.
— Și tu ce faci?
— Ascult. Dacă n-aș face-o, sunt convins că și ar da seama.
*
Cu câțiva ani înainte, când se transmiteau la televizor știri cu marșurile studenților și protestele împotriva războiului din Vietnam, socrul lui Eilis a dat vina pe protestatari și a spus că poliția e mult prea tolerantă cu ei.
— Dar protestatarii nu sunt teribil de curajoși? întrebă Eilis.
— Tare mi-ar plăcea să-i văd pe toți în uniformă, spuse socrul ei.
— Aș înnebuni dacă fiul meu ar trebui să meargă la război, așa că mă gândesc că protestează pentru mine.
Copiii ieșiseră deja la joacă. Tony stătea cu capul în pământ. Enzo îi făcea semne lui Eilis să înceteze.
— Nimic altceva nu m-ar face mai mândru, zise socru său.
— Să aveți un fiu, sau un nepot plecat la război? întrebă ea, uitându-se la Frank, pe care-l auzise de atâtea ori condamnând războiul.
— Să lupte pentru țara lui. La asta m-am referit. Aș fi tare mândru.
Eilis spera să mai zică și altcineva ceva. O clipă se gândi că cel mai bine ar fi să nu mai spună nimic, apoi simți că o apucă furia pe Tony și Frank că nu sunt de partea ei și nu o susțin.
— Nu multă lume ar fi de părerea asta, zise ea.
— Irlandezi, vrei să zici? întrebă socru său.
— Vreau să zic americani.
— Ce știi tu despre americani?
— Sunt la fel de americancă precum ești și dumneata. Copiii mei sunt americani. Și n-aș vrea să-mi fie băiatul trimis să lupte în Vietnam.
Se uită țintă la socrul ei, obligându-l să-și ferească privirea.
Îi întrerupse Enzo, scoțând mai întâi un sunet slab care căpătă forță și ajunse un „ho“, după care se auzi mai tare. Îndreptă un deget spre Eilis.
— Tu să-ți ții gura!
Toată lumea se uită la Eilis, mai puțin Tony și Frank, care priveau în pământ. În cele din urmă, Francesca se ridică în picioare.
— Eu zic că asta-i o zi de grappa, zise ea. O să servim ceva la cafea. Mă ajută careva cu paharele?
Chiar dacă era rândul ei să o ajute, Eilis nu schiță nici o mișcare. Lena și Clara părură să răsufle ușurate că pot să se ridice de la masă.
— Tu chiar n-o poți controla? îl întrebă Enzo pe Tony de parcă ea nici măcar nu ar fost de față.
— Enzo, nu începe, spuse Mauro.
Frank strânse farfuriile una peste alta ca să poată fi duse în bucătărie.
Când o luară pe jos spre casă, cu Rosella și Larry mergând în spatele lor, lui Eilis mai că îi păru rău pentru Tony. Evident, ar fi trebuit ca bărbatul ei să i țină partea la masă sau măcar să fi schimbat subiectul. Doar că nu-și putea contrazice tatăl.
*
La câteva zile după ceartă, când era singură acasă, veni soacră-sa la ea cu o tartă cu mere. La început, vorbiră despre Rosella și Larry, Francesca apucându-se să-i laude pe amândoi pentru manierele ireproșabile. Pe urmă, Francesca aduse vorba despre prânzurile de duminică.
— Visul meu a fost să facem tot soiul de lucruri în timpul săptămânii și să ne întâlnim duminicile. Copiii să stea așezați la masă, să le intre în obicei să stea în liniște, cuminți, și nimic din ce s-ar discuta la masă să nu fie nepotrivit pentru urechile lor.
Eilis se întrebă dacă nu cumva o să-i se dea de înțeles că ar trebui să și ceară scuze. Se pregătea să vorbească pe același ton suav ca soacră-sa și să spună că-i plăcuse la nebunie prânzul și că nu regretă nici un singur cuvințel rostit de ea sau de oricine altcineva.
— De multe ori îmi fac griji pentru tine, continuă Francesca. Mă gândesc adesea că ți se face dor de casă la sindrofiile astea mari, cu mâncărurile noastre italienești și cu toți italienii sporovăind de zor. Mă gândesc de multe ori că probabil ți-e și groază de mesele astea. Știu cum m-aș simți eu, dacă toți ceilalți ar fi irlandezi.
Eilis nu era sigură unde voia să ajungă.
— Și ești atât de politicoasă și te integrezi atât de bine, că de multe ori mă întreb ce o fi cu adevărat în mintea ta. Sigur, nu vreau să zic că te gândești la ceva rău! Ce vreau să zic e că gândești altfel decât Lena și Clara. De multe ori am crezut că cineva ca tine o să se căsătorească cu Frank, care e un băiat așa de educat, dar tu te-ai măritat cu Tony, și copiii sunt meritul tău. Sunteți minunați toți patru. Viața e plină de surprize.
Eilis și ar fi dorit să sune telefonul sau să bată cineva la ușă.
— Înțelegi? Înțelegi ce vreau să zic? întrebă Francesca.
Eilis dădu din cap și zâmbi.
— Mi-am dat seama că ai fi mult mai fericită dacă n-ar trebui să treci duminică de duminică prin chinul prânzurilor noastre lungi.
Eilis se făcu că nu aude. Voia ca Francesca să spună pe șleau ce anume dorește.
— M-am gândit că ți-ar plăcea tare mult să iei o pauză, să nu ne mai vezi un timp. Bineînțeles că Tony tot ar veni, altfel le ar lipsi fraților lui prea tare, și o să vină și Larry, și Rosella.
Eilis era pe punctul să întrebe dacă Francesca crede că de ea nu i-ar fi dor nimănui. În schimb, o întrebă:
— Ai vorbit cu Tony?
— Nu, dar o s o fac.
— Și ce o să-i spui?
— O să-i zic că m-am tot gândit la prânzurile noastre de duminică și dacă nu cumva mesele astea nu sunt prea mult pentru Eilis.
— Prea mult pentru mine?
— Prea plictisitoare, prea zgomotoase, prea multă lume care vorbește deodată.
Francesca păru să înghită cu greutate, ca și când fusese un supliciu pentru ea să rostească toate acele cuvinte. Dacă accepta propunerea ei de a nu mai lua parte la mesele de duminică, Eilis ținea neapărat să le fie clar tuturor, mai ales lui Tony, că propunerea venise din partea Francescăi, nu a ei.
— N-aș vrea să creadă careva că nu-mi face plăcere compania, zise ea.
— Dar pe tine te vedem tot timpul!
— Tony s-ar simți lezat dacă nu aș veni cu el.
— L-aș asigura că a fost ideea mea.
— Ei bine, a mea cu siguranță n-a fost.
— Chiar n-aș vrea să mă cert cu tine, spuse Francesca. Ai avea câștig de cauză, ca de obicei.
— Nu mă cert cu tine acum.
— Știu asta. Și sigur că, dacă chiar vrei să vii duminicile la prânz, aș avea grijă să te simți la fel de bine ca toți ceilalți.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
