Istorie / Romania

Lupta pentru „rasa de român”

de Ionuț Dulămiță

Publicat pe 16 martie 2018

Săptămâna viitoare, Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici” din Bucureşti va găzdui o expoziţie despre cercetarea antropologică în anii ’30. Mai exact, despre felul în care antropologia fizică a fost pusă în slujba definirii şi legitimării „identităţii naţionale” şi a „specificului românesc” după Marea Unire din 1918 - perioadă în care suflul naţionalist s-a impregnat până la nivelul cercetărilor biologice. Antropologii au început să măsoare cutiile craniene şi înălţimea indivizilor, să le analizeze culoarea ochilor şi a părului şi grupele de sânge, într-un efort de-a găsi caracteristicile biologice ale grupurilor etnice şi a stabili ce însemna să fii „român”. 

Era o perioadă în care conceptul de „rasă” depăşise tărâmul lumii naturale şi se extinsese şi asupra grupurilor etnice - rasa ca naţiune. Naţiunea a fost descrisă drept „entitate biologică”, iar antropologii au căutat cu obsesie compoziţia rasială a comunităţilor etnice. Cercetările au luat amploare în anii ’20 şi mai ales ’30, când s-au răspândit şi teorii rasiale despre destinul istoric al popoarelor în mediul intelectual şi cel politic. Un fenomen foarte puţin cunoscut astăzi, care nu se predă la şcoală. 

O spune Marius Turda (45 de ani), profesor la universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie, care va curatoria expoziţia „Știință și etnicitate. Cercetarea antropologică în România anilor ’30” (24 martie - 1 iulie 2018). El este, de altfel, unul dintre puţinii istorici preocupaţi de acest fenomen în România, precum şi de mişcarea eugenistă care s-a răspândit în ţară în interbelic. Ea urmărea îmbunătăţirea biologică şi socială a populaţiei întru consolidarea naţiunii, o metodă fiind sterilizarea indivizilor cu gene „defecte” - despre care se credea că puteau transmite mai departe boli ereditare (fizice sau psihice), dar şi „boli sociale” ca alcoolismul sau prostituţia. 

Marius Turda a scris despre asta în două cărţi, dintre care una a apărut și în limba română la Polirom: „Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950)” și „The History of Eugenics in East-Central Europe (1900-1945)”. Acum, istoricul vine în România să familiarizeze publicul larg cu istoria antropologiei interbelice. L-am rugat să ne răspundă la câteva întrebări. Deși expoziția nu tratează și eugenismul, l-am întrebat și despre asta.

În fotografia de pe afiș, antropologul Francisc Rainer face măsurători în Fundul Moldovei, în 1927

De ce o astfel de expoziţie în 2018?

Tema expoziției este legată direct de crearea României Mari și de eforturile de a o păstra „mare” în perioada interbelică. După crearea României Mari în 1918, cercetările antropologice au oferit legitimitate ştiinţifică dezbaterii despre specificul românesc. Antropologii s-au străduit să formuleze o definiţie a „tipului rasial românesc”, care a putut supravieţui atâtor veacuri de dislocaţie şi de dominaţie străină. Această poziţie a rezultat nu doar din îmbinarea discursului antropologic cu cel naţionalist, ci şi din „argumentele științifice” despre originea etnică a diferitelor grupuri de populație pe care antropologia l-a oferit culturii politice din România interbelică. 2018 este un moment ideal să ne întoarcem la acele episoade care arată de fapt cât de sofisticat și ramificat a fost proiectul de a crea o Românie Mare.

În ce constau acele cercetări antropologice, ce se analiza şi se urmărea mai exact?

Antropologii români din perioada interbelică au apelat la măsurători ale diferiţilor indivizi pentru a explica apartenenţa lor etnică - specificul naţional. Ei au folosit anumite criterii de analiză precum indicele cefalic, indicele facial, indicele nazal, analiza grupelor de sânge şi culoarea ochilor şi a părului. Prin clasificări şi taxonomii rasiale, antropologia a contribuit direct la discuţia despre specificul naţional. 

Ce însemna să fii „român” din punct de vedere rasial? 

Niciun antropolog din perioada interbelică nu a vorbit de existenţa unui „român pur” din punct de vedere al compoziţiei rasiale. Cercetările antropologice de atunci au demonstrat, de fapt, că naţiunea română era rezultatul unor amestecuri succesive de populaţie de-a lungul istoriei. Ideea unei „rase româneşti” a fost vehiculată, însă bazată pe ideea de continuitate istorică - un concept care a servit ca vehicul pentru diverse constructe culturale ale identităţii naţionale în perioda interbelică. 

E greu de spus din ce elemente etnice era alcătuită acea „rasă”, şi dezbaterile au continuat, mai ales că antropologii înşişi nu au putut decide dacă această „rasă românească” era „romană”, „daco-romană”, „dacică” sau „daco-romano-slavă”. Conform unei alte terminologii, impuse în secolul al 19-lea, s-a presupus că populaţia românească era compusă dintr-un amestec de tipuri rasiale „nordice”, „dinarice” şi „mediteraneene”. [Antropologul] Iordache Făcăoaru a identificat, de exemplu, patru rase principale: „alpină”, „dinarică”, „mediteraneană” şi „nordică”, şi cinci rase secundare care trăiau şi în România: „dalică” (sau „carpatică”), „est-europeană”, „orientală”, „vest-asiatică” şi „indică”. 

Ce consecinţe au avut aceste cercetări antropologice?

Ele au avut un rol esenţial în procesul de definire a identităţii naţionale româneşti din perioada interbelică şi nu numai. De exemplu, prin serologia rasială, adică identificarea caracteristicilor serologice ale fiecărui grup etnic (n.r. - se referea la analiza proprietăţilor sângelui), antropologii au încercat să identifice originile diferitelor grupuri etnice din România. Ei au încercat astfel să demonstreze că trăsăturile biologice ale indivizilor au supravieţuit timpului: caracterul cultural şi lingvistic distinctiv putea fi obliterat în timp, dar specificul biologic ereditar nu. Unele minorităţi etnice au fost definite astfel ca „români” din punct de vedere al originii lor rasiale, chiar dacă din punct de vedere al limbii şi religiei lor erau diferite de români. 

De asemenea, teoriile despre existenţa unui nucleu rasial al naţiunii române în munţii Transilvaniei a fost foarte importantă pentru teoriile de continuitate istorică propuse de canonul naţional. Cercetări antropologice au fost astfel făcute în anii ’20 în Ardeal pentru a demonstra continuitatea populaţiei româneşti de acolo; cercetări antropologice s-au făcut şi în anii ’40 în provinciile din est ale României, în Transnistria de exemplu, cu scopul de a demonstra caracterul „rasial” românesc al populaţiei de acolo. Cercetări antropologice au fost făcute însă şi în Ardealul de Nord după 1940, pentru a verifica impactul pe care unirea cu România l-a avut asupra populaţiei maghiare de acolo în perioada 1920-1940.

Din măsurătorile antropologice ale lui Francisc Rainer

Deși mi-ați spus că expoziția nu este și despre eugenism, povestiţi-ne totuși cum și de ce au apărut preocupări eugeniste în România.

Eugenismul a fost răspândit peste tot în lume în perioada interbelică. Atât oamenii de știinţă, cât și guvernele de atunci erau preocupaţi să găsească soluţii de a îmbunătăţi populaţia - și, astfel, naţiunea română - din punct de vedere ereditar. Uneori, astfel de idei au fost folosite și pentru a promova oprirea de la reproducere a unor oameni consideraţi „dăunători” societăţii, prin sterilizare sau alte metode. Eugeniştii români au avut un program propriu de îmbunătățire socială și biologică a națiunii și au promovat un naționalism eugenic specific României. Medicina și antropologia au fost folosite împreună cu eugenismul, însă atenţie!, nu trebuie confundate - au fost medici și antropologi români care nu au susţinut ideile eugeniste.

De ce se urmărea îmbunătăţirea populaţiei din punct de vedere biologic şi social şi cum se manifesta „naţionalismul eugenic specific României”? 

A îmbunătăţi populaţia din punct de vedere biologic şi social însemna crearea unei populații sănătoase din punct de vedere ereditar și medical, trăind în condiții sociale adecvate și cu un nivel de cultură ridicat. Eugeniștii români au militat pentru o responsabilitate biologică și eugenică față de națiune și pentru a opri ceea ce considerau ei a fi cauzele degenerării ei - alcoolism, boli venerice, boli ereditare etc. Dacă individul e sănătos, familia e sănătoasă și, astfel, întregul popor este sănătos. Un popor sănătos se dezvoltă natural și conștient de importanța lui istorică. 

Contextul social, cultural, politic și economic al fiecărei ţări a influenţat decisiv modul în care ideile eugenice au fost înțelese și practicate. Eugenismul care a fost promovat în perioada interbelică a reflectat situația socială și etnică specifică României - adică o țară preponderent agrară și cu minorități etnice importante. Spre deosebire de alte țări, unde accentul s-a pus pe „protejarea rasei”, în România s-a vorbit de „protejarea națiunii” - de aceea am folosit expresia „naționalism eugenic”. Eugeniştii şi antropologii români sunt reprezentanţii unui proces general de transformare a spaţiului intelectual şi politic românesc de după 1918, pe criterii etnice şi biologice, pe care l-am numit „biologizarea identităţii naţionale”.

Care au fost consecinţele acestui fenomen asupra populaţiei?

Efectele mișcării eugenice s-au văzut mai ales la nivelul propagandei medicale și igienice. Societatea ASTRA a fost foarte eficientă în acest sens, pentru că a ajutat foarte mult la răspândirea ideilor eugenice în rândul populației, mai ales în anii ’30. Efectele eugenismului românesc au fost mai mult „pozitive”, adică încurajarea reproducerii indivizilor sănătoși și promovarea natalității. Abia în 1940 s-a ajuns la introducerea obligatorie a certificatelor medicale înainte de căsătorie, ca o metodă eugenică de a preveni ca cei cu boli ereditare să se căsătorească și să aibă copii. În unele regiuni, cum ar fi Banatul, discuția eugenică nu a fost însă doar despre sănătatea populației, ci și despre nevoia de creştere demografică şi de reînnoire etnică a românilor din acea regiune.

[Pe de altă parte], discuția eugenică despre protecția națiunii și un context politic precum cel de la începutul anilor 1940 au făcut posibil ca și în România să se discute metode mai radicale de inginerie socială și biologică. Unii eugeniști au sugerat, de exemplu, sterilizarea populației rome - descrisă ca fiind un element „asocial” și „nociv”. La un alt nivel, Comisia pentru promovarea şi protecţia capitalului biologic al naţiunii (creată în 1943 pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri) a propus la începutul lui 1944 o lege care viza protecţia familiei: familia a fost definită ca fundament al vieţii pentru naţiunea şi statul român. Legea a solicitat şi introducerea sterilizării obligatorii pentru cei care aveau boli ereditare sau mentale. 

Povestiți-ne puțin şi despre legile rasiale introduse în România în anii ’40 și despre definiţia pe bază de „sânge” a românului de care vorbiți aici.

Legile rasiale care au introdus categoria de „român de sânge” nu au avut legătură directă cu mișcarea eugenică sau cu cercetările antropologice privind grupele de sânge ale populației. Indirect, desigur, toată această discuție care a luat amploare în anii ’20 și ’30 despre ce însemna a fi român, specificul național și protejarea națiunii au creat un cadru politic unde astfel de idei rasiale să fie acceptate și îndreptate împotriva cetățenilor evrei. Legile rasiale din România au fost, în primul rând, legi antisemite. Eugenismul și antropologia românească din anii ’30 nu au fost antisemite.

Diferite grupuri etnice din România interbelică

Revenind la expoziţie, cum aţi gândit-o și de ce e ea importantă pentru publicul larg? 

Aceste cercetări sunt aproape necunoscute publicului larg. Nu se predau la școală sau la universitate. Semnificația lor istorică, politică și socială este încă puțin înțeleasă. Mulţi istorici români nu cunosc acest subiect; alții îl identifică cu rasismul de tip nazist; majoritatea nu sunt interesați de antropologie sau de istoria medicinii. Expoziția își propune să familiarizeze publicul larg și mai ales generațiile tinere cu istoria antropologiei românești. Este pentru prima dată când publicul românesc va putea lua contact cu cercetarea antropologică și rasială din anii ’30, care, în acea perioadă, a reprezentat forma științifică a discuției despre națiune și etnicitate.  

O mai bună cunoaștere a acestei istorii este necesară pentru înțelegerea perioadei interbelice în general și a dezbaterilor despre identitate națională și specific etnic în particular. Sper ca acestă expoziţie să îi provoace şi în același timp să le schimbe anumite concepţii despre istoria naţională.

Am grupat expoziția în 7 părți: 

  • o prezentare generală a metodelor de clasificare antropologică din perioada interbelică. 

  • o prezentare generală  a grupurilor etnice din România interbelică pe regiuni istorice. 

  • o prezentare a cercetărilor făcute de școlile românești de antropologie din București, Cluj și Iași. 

  • exemple de atitudine antirasistă în știinţă și antropologie. 

  • expresii ale rasismului românesc de la începutul anilor ’40.

  • cercetarea făcută de antropologii austrieci în Banat.

  • preocupările despre regenerare etnică ale sașilor din Ardeal. 

Ea include texte introductive pentru fiecare secție, care pun în context tema respectivă, fotografii și documente de arhivă, precum și ilustrații din presa timpului. Un film creat de artista vieneză Nicole Prutsch despre cercetarea antropologică din Banat va fi, de asemenea, prezentat publicului. Vom publica și un catalog și sper să organizăm și o conferință la începutul lunii iulie care să coincidă cu închiderea expoziției. Sper ca ea să fie vizitată de cât mai multă lume și mai ales de tineri, care astfel pot să vadă și să cunoască o istorie care nu li s-a predat la școală.

 


Mai multe detalii despre expoziţie găsiţi aici. Organizatorii ei sunt profesorii Marius Turda (Oxford), Maria Techler-Nicola (Viena) şi Adrian Majuru (București). Vernisajul va avea loc pe 24 martie, ora 17.00.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK