Carte / Istorie

„Mi-ar fi tare greu să scriu dintr-un punct care să nu se afle în chiar mijlocul inimii oamenilor”

De Alina Purcaru

Publicat pe 2 februarie 2024

Scriitoarea Simona Antonescu povestește cum s-a luptat cu materia trecutului pentru a aduce la lumină figura unei femei trădate de istorie: doamna Chiajna. E cea care a preluat  în forță frâiele puterii în Țara Românească, după moartea soțului ei, atrăgându-și dușmani și o faimă sulfuroasă, întinsă peste secole. 


 

Nu știu câți dintre noi și-au imaginat vreodată cu adevărat o femeie din istoria acestei țări călărind, îmbrăcată în armură, cu sabia în mână și cu pletele fluturându-i pe spate, în fruntea unei oștiri pe care o motiveză să continue lupta, cu orice preț. Nu că războiul ar fi vreodată o acțiune lăudabilă, dar ce e important de subliniat aici e că în ipostaze de putere, acțiune și control nu prea s-au văzut portretizate foarte multe personaje feminine, din istorie și nu numai, în literatura noastră. Simona Antonescu face asta cu mare forță de convingere, într-un roman care sare de 700 de pagini și care poate concura oricând pentru atenție cu o serial istoric de succes, plin de intrigi, detalii de atmosferă și personaje care-ți rămân în minte. 

Un personaj care intrigă

Doamna Chiajna este unul dintre cele mai controversate personaje ale istoriei noastre medievale. A fost portretizată ca o femeie dură, de o ambiție nemărginită, care a trecut peste orice pentru a-și vedea scopurile îndepinite și pentru a-și proteja copiii. Este singura femeie din istoria noastră despre care știm că a condus o oaste în luptă. Născută în 1525, fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel Mare, Chiajna a fost căsătorită cu domnul Țării Românești, Mircea Ciobanul, iar după moartea acestuia, rămânând văduvă cu șapte copii, a preluat frâiele puterii și a încercat prin toate mijloacele să păstreze tronul pentru fiul ei, Petru. 

Aceasta este perioada în care Chiajna a intrat, la propriu cu arme și muniții, în lupta cu boierii izgoniți de soțul ei din țară - acea partidă a boierilor fideli Casei Craioveștilor, care fugiseră peste munți - întorși, după moartea acestuia, pentru a revendica puterea. Ba organizând oastea și trasând planuri de bătălie, ba intervenind cu peșcheșuri bogate pe lângă sultan, pentru a o sprijini în lupta pentru tron, Chiajna și-a inventat propriul rol, într-o lume violentă și instabilă, acționând ca nicio altă femeie din casele domnitoare românești de până la ea. 

Este vorba despre romanul Chiajna din Casa Mușatinilor (Polirom), ficțiune de proporții în care autoarea recuperează și reabilitează, cu lumini și umbre, figura doamnei Chiajna, care a ajuns să aibă un rol central în politica Țării Românești, mai ales după moartea soțului ei, domnitorul Mircea Ciobanul. Cartea urmărește cu fidelitate cronologia și mersul întâmplărilor, reconstituind, prin mijloacele ficțiunii, o întreagă lume, de la mic la mare: lumea medievală românească, dar și contextul mare în care Moldova și Muntenia își negociau cu marile puteri ale vremii propriile politici. 

În dialogul de mai jos, autoarea povestește ce a atras-o la această figură și la epoca ei, care i-au fost temerile și greutățile, dar și ce i-a adus bucurie. Pentru cei care nu-i cunosc scrisul, e esențial de precizat că Simona Antonescu mai are la activ o serie de romane istorice (dintre cele mai cunoscute, amintesc Fotograful curții regaleHanul lui Manuc sau Ultima cruciadă, toate apărute la Editura Polirom), că a fost nominalizată la premii importante și că pe unele dintre ele și le-a adjudecat. Unul dintre cele mai importante premii e, însă, scrierea unei cărți care să trezească, în aerul prezentului, o lume veche, dispărută și s-o facă să trăiască din nou. Chiajna din Casa Mușatinilor e o astfel de reușită, una de proporții, chiar și, fără îndoială, unul dintre cele mai complexe, captivante și antrenante romane publicate la noi, în ultima vreme. 

De ce Chiajna? Ce te-a atras la acest personaj și la epoca istorică în care a trăit și ce ai vrut să schimbi prin modul în care ai portretizat-o? 

Mă atrag personajele controversate și puternice. În toate timpurile, puternic a însemnat să ai curajul propriei opinii, oricât de avangardistă ar fi ea, și să nu cauți aprobarea celorlalți mai presus de orice altceva. Epoca în care a trăit Chiajna nu cred că a fost cu mult mai provocatoare decât cea pe care o trăim noi astăzi, numai că îndepărtarea atât de mare în timp ne oferă o perspectivă ceva mai corectă, pe care nu o putem aplica lucrurilor care tocmai ni se întâmplă. Asta face timpul, elimină furtunile emoționale și echilibrează balanța rațiunii. 

Am ajuns la Chiajna, ca personaj, în urma unei discuții cu Laura Câlțea. Ea este cea care a pus un reflector luminos pe Chiajna, pentru mine. Citisem în școală, ca toată lumea, nuvela lui Alexandru Odobescu, dar intuiam spații întregi rămase în umbră, care ar fi putut completa un portret. Exact asta am dorit să schimb: receptarea unei personalități istorice prin prisma unui unic moment din viața sa, generalizarea care denaturează atât de mult.

Chiajna e o femeie nesupusă, care vede cât de puțin valorează soarta unei femei: chiar dacă e născută într-o familie domnitoare, tot monedă de schimb este, pentru a întări alianțe politice. Independența ei, nevoia ei de autonomie, luciditatea cu care vede nedreptatea cu care sunt tratate femeile, într-o lume extrem de rapace,  au fost percepute ca defecte, iar imaginea ei în istorie e mai mult a unei femei crude, machiavelice. În ce măsură acest portret al ei, așa cum ni s-a transmis, din istorie, e viciat de prejudecăți și de misoginie? 

Nu știu dacă, crescute de mame și bunici care fuseseră la rândul lor crescute în același mod, femeile aveau pe atunci această conștiință clară a nedreptății care li se face. Înclin să cred că nu. Era lumea lor și funcționa. Din când în când și din loc în loc apărea însă femeia potrivită la locul potrivit, și atunci afla toată Europa de ea. Un bun catalizator era ca bărbatul din locul acela să nu se fi ridicat la înălțimea cerințelor. În cazul Chiajnei aceasta nu a fost valabil, soțul ei a fost ce trebuie pentru Valahia secolului al XVI-lea. Tocmai de aceea o vedem pe ea apărând pe scena politică numai după moartea lui, în condițiile în care moștenitorul tronului abia împlinise 13 ani.   

Acesta a fost momentul în care au început să apară bârfe, vorbe, acuzații nefondate care i-au construit o imagine de femeie crudă, plină de defecte. Acum începe să fie pusă la zid. De ce? Pentru că tabăra adversă a boierimii nu a putut trece de ea. În Valahia se formaseră de foarte mult timp două tabere clar diferențiate, care pledau pentru o politică externă diferită, așa cum se vede și în roman. Ce face astăzi un om orgolios și lipsit de onestitate, când pierde în fața unui competitor? Îl umple de defecte – reale sau nu - cu orice ocazie. 

Firea omenească nu s-a schimbat radical. Să ne gândim cu toată sinceritatea: ce imagine este transmisă din prezent către viitor despre Margaret Thatcher, Elisabeta a II-a sau Angela Merkel? Da, portretul pe care unii l-au făcut Chiajnei este viciat de prejudecăți și de misoginie, dar este ușor de descifrat, tocmai pentru că nu ne-am schimbat chiar atât de mult. 

În romanul tău, o carte anume are un loc central în formarea Chiajnei: Principele de Machiavelli, care explică în multe feluri codul intern după care ea se va orienta în momente cheie. Cum ți-a venit ideea să faci din Principele o lectură fundamentală pentru Chiajna? 

Atunci când îmi strângeam pe birou volumele necesare documentării, am pus în teancul acela și Principele lui Machiavelli. Întotdeauna mi s-a părut o idee bună să mă documentez și din cărți scrise chiar în perioada respectivă, pentru că au un aer de autenticitate care transpare din text. Din același motiv am avut pe birou și Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor de Georg Captivus Septemcastrensis – nu atât pentru informația din ea, cât pentru atmosferă și indicii extrem de mici despre cine știe ce detaliu de acum patru-cinci secole. 

Recitind pasajul din Principele pe care l-am inclus ulterior în Chiajna - dacă un conducător este silit să aleagă între a fi temut sau a fi iubit de supușii săi, trebuie să aleagă să fie temut – am văzut-o, cu ochii minții, chiar pe ea citindu-l, mi s-a părut că o văd surâzând ca înaintea unei pozne foarte mari. Așa s-a născut prima scenă legată de acest pasaj, când Chiajna este copil, iar mai apoi cartea lui Machiavelli a tot căpătat greutate în roman. 

Chiajna în Casa Mușatinilor

Simona Antonescu
Editura Polirom
2023

Cum te-ai raportat la reprezentarea acestui personaj în alte opere literare, cea mai celebră fiind nuvela istorică Doamna Chiajna, a lui Alexandru Odobescu? 

Nuvela lui Alexandru Odobescu este și singura operă literară în care am citit despre Chiajna, pentru că mă feresc să-mi iau informațiile din literatură. Cu Doamna Chiajna nu mai aveam ce face, era deja demult citită. Inițial, ca să mă pot detașa de ceea ce știam de acolo, mi-am pus întrebarea cum a ajuns fiica cea mică a lui Petru Rareș să fie așa cum a văzut-o Alexandru Odobescu? Fiecare decizie pe care o luăm ne face să trecem printr-o anumită experiență care, mai apoi, lasă urme în noi, ne formează. Care fuseseră deciziile pe care le luase ea? 

Am început așadar să o construiesc din copilărie, am clădit mai întâi un personaj de cinci ani, cu provocările lui, care a evoluat într-unul de șapte ani, apoi într-unul de doisprezece ani și, când am ajuns cu Chiajna în ziua nunții ei, era deja altcineva, crescuse așa cum voise ea. Am încredințarea aceasta cu care mai sperii uneori lumea, că personajele își iau soarta în mâini de la un moment dat, pe parcursul narațiunii, iar scriitorul nu are de ales și trebuie să le urmeze.  

Romanul tău este un adevărat tur de forță, peste 700 de pagini cu nenumărate planuri ale acțiunii, inclusiv lămuriri despre politica mare, externă, în care erau angrenate Moldova și Muntenia. Cum ai lucrat la această carte și cât timp ți-a luat? În ce mod te-a solicitat altfel decât celelalte romane istorice pe care le-ai scris? 

M-am temut foarte tare că voi strica personajul. Am simțit o responsabilitate mai mare decât la orice alt personaj de până acum. În mijlocul publicului cititor exista deja o imagine pre-formată, poate greu de limpezit în cuvinte, dar clară ca emoție. Femeia aceasta a străbătut secolele ca un abur, mai mult decât ca o poveste scrisă, și cu toții am respirat-o. Existau niște așteptări, iar asta este o presiune. A fost însă presiunea optimă, atât cât să mă motiveze să merg de fiecare dată mai departe, la capitolul următor.

O să fac și o mărturisire mai amuzantă. Știi cum spunem atunci când ne dorim din tot sufletul un lucru care nu prea pare posibil? Dă, Doamne, să văd templele incașe din Machu Picchu în viața asta! Dă, Doamne, să joc într-un film la Hollywood! O vreme mi se mai întâmpla să mă trezesc gândind: dă, Doamne, să nu stric personajul acesta! 

Am avut o mulțime de schițe grafice ale acțiunii, chiar și pe fiecare capitol în parte. Am avut cunoscutele axe ale timpului, pe care mi le trasasem pe niște panouri mari din polistiren, cu pașii poveștii însemnați de-a lungul lor. Îmi desenasem planul luptelor, locurile unde stătea oastea lui Mircea Ciobanul și mai apoi a Chiajnei, de unde veneau dușmanii, pe unde treceau râul. Îmi printasem o hartă a țării, una actuală, și pe ea trasasem cu diferite culori vechile drumuri, cu rutele lor aproximative, pentru că aflasem numai câteva localități pe unde treceau și a trebuit să le reconstitui. 

Astăzi aș spune că a fost mai greu decât la Hanul lui Manuc. Am ieșit din cartea aceasta obosită, stoarsă de puteri. Dacă, însă, m-ai fi întrebat atunci când scriam, aș fi spus că merge, este în regulă, stau bine.   

Ce surse ai folosit pentru documentare și ce ți-ai fi dorit să afli, despre personaje și epoca lor și nu ai găsit în documentare?

Inițial, ca prim pas pentru etapele mari ale vieții Chiajnei, am pornit de la Trecute vieți de doamne și domnițe, de Constantin Gane, Doamne și domnițe, jupânițe și amante ale domnitorilor români de Cornel Bîrsan și Istoria românilor de Nicolae Iorga, pentru părțile legate de Petru Rareș și Mircea Ciobanul. 

După ce șirul mare al evenimentelor mi-a fost clar, am început să caut detalii, iar aici cărțile au fost foarte multe, o să amintesc numai câteva: Drumurile mătăsii de Peter Frankopan, care m-a ajutat să construiesc povestea aceea a drumurilor cu vechile lor nume, Lux, modă și alte bagatele politicești, un volum colectiv al unui grup de istorici, carte cu ajutorul căreia am putut „îmbrăca” toate personajele, Război, pace și comerț în Islam – Țările Române și dreptul otoman al popoarelor de Viorel Panaite, carte care m-a ajutat în capitolele unde delegațiile boierești ajung în Constantinopol, Putere și teritoriu – Țara Românească medievală de Marian Coman (care a și citit manuscrisul mai înainte de a fi publicat), O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, de asemenea un volum colectiv, În Serai, de John Freely, unde am găsit câteva scrisori ale Roxelanei către Soliman, păstrate până astăzi, Istoria Evului Mediu de Georges Minois, Oamenii Evului Mediu, de Robert Fossier, O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental de Michel Pastoureau, unde am dat peste războiul acela al culorilor roșu și albastru, o minunăție de subiect, pe care l-am folosit într-un capitol cu Marula, Amurgul Evului Mediu de Johan Huizinga și multe altele. Timp de trei ani am avut două turnulețe de cărți pe birou, la stânga și la dreapta, iar pe ele sprijineam foi de hârtie cu hărți sau schițe ale luptelor. 

Nu am găsit nicăieri în documentare lucrurile strict feminine, de exemplu am avut reale probleme la capitolul legat de prima menstruație a Chiajnei. Mi-aș fi dorit, bineînțeles, ca Chiajna să fi ținut un jurnal, iar eu să-l pot citi. Nu întâmplările în sine m-ar fi interesat de acolo, ci felul în care se raporta ea la ele, felul în care gândea, care reiese întotdeauna din modul în care povestești. Și dacă ar fi să duc această listă de dorințe încă și mai departe, mi-aș fi dorit ca spălătoreasa Chiajnei să fi ținut un jurnal, prima doamnă din suita ei să o fi făcut, la fel și doicile ei, fiicele ei și oștenii care au urmat-o în luptă.   

Scrierea căror părți din roman te-a solicitat cel mai mult? 

Am un astfel de capitol care m-a stors de puteri, într-adevăr, ai intuit corect. Ca să nu dau din casă, să nu vin cu dezvăluiri care să strice plăcerea lecturii celor care încă nu au citit cartea, voi spune doar atât: este vorba despre una dintre bătăliile Chiajnei, cea în care mor multe personaje. De fiecare dată când trebuie să moară un personaj e foarte greu, pentru că ele se construiesc cu mult suflet. De data aceasta, era necesar să moară mai mulți deodată, pentru că aveam nevoie ca acel moment să fie trăit de cel care citește exact așa cum a fost el în realitate: un capăt de drum, un sfârșit categoric, o senzație ca și cum soarele nu ar mai răsări într-o dimineață sau te-ai trezi complet singur într-o lume pustie. O deznădejde totală, din care nu înțelegi cum ai mai putea ieși. Cum poți reda asta în scris? 

M-am apropiat cu mare teamă de capitolul acela. Știam că urmează să mă ocup de el și mă pregăteam, așa cum te pregătești atunci când, în viața reală, urmează să treci printr-o încercare grea. Poate părea surprinzător sau de un patetism ușor exagerat, dar emoțiile pot fi uneori puternice atunci când scrii, și se manifestă așa cum știm: palme umede, degete nesigure, respirație neregulată și tot felul de neplăceri. M-am simțit inclusiv vinovată după ce am terminat de scris capitolul acela.   

Dai foarte multe detalii despre cele două curți domnești unde a trăit Chiajna, cetatea Sucevei și Curtea Domnească de la București, ca de altfel despre toate locurile în care apare acest personaj, fie că e Cetatea Ciceului, unde se ascunde împreună cu Petru Rareș și întreaga familie, după alungarea acestuia de pe tronul Moldovei, sau Constantinopolul, unde ajunge după ce soțul ei, Mircea Ciobanul, domnitorul Munteniei, e înlăturat. Ai vizitat aceste locuri sau le-ai creat, ficțional, din ceea ce ai citit și din ce ți-ai imaginat?

Am trecut prin toate locurile descrise în carte, cu excepția Cetății Ciceului, care nu s-a mai păstrat astăzi, abia câteva ruine se mai pot vedea, dar mi-am promis că voi ajunge și acolo. 

Pe când vizitam Florența și treceam pe sub balconul din Palazzo Vecchio despre care am scris în roman, am avut momentul acela pe care îl are și Marula: l-am văzut, cu ochii minții, pe Cosimo de Medici cercetând piața de dedesubt, țesătorii și vopsitorii îngrămădindu-se în valuri ca să-i ceară socoteală, lăncierii ieșind în formație de luptă din  Loggia dei Lanzi și David al lui Michelangelo aruncându-și umbra peste piață. Scena aceea apare în carte exact așa cum mi-am imaginat-o atunci. 

Am mai „scris în cap” și în Cetatea Târgoviștei, pe care am revăzut-o pentru că nu mă mulțumiseră ruinele Curții Domnești de la București. Cel mai repede am intrat în atmosfera de care aveam nevoie în Cetatea Sucevei, era o vreme mohorâtă care alungase vizitatorii, aveam impresia că sunt chiar singură pe acolo. Nu singură, cu personajele mele.   

Singura reprezentare vizuală cunoscută a Doamnei Chiajna. Detaliu din pictura aflată la Biserica Sf. Anton din București.

Un personaj foarte puternic în romanul tău este negustoreasa Marula, o femeie autonomă, care călătorește fie singură, fie împreună cu alte surate cu care își vede de negoț în toată Europa și adună informații mai întâi pentru Elena, mama vitregă a Chiajnei și soția lui Petru Rareș și apoi pentru Chiajna. Ce a însemnat pentru tine introducerea acestui personaj, într-o lume controlată de bărbați și marcată de o violență extremă?

Marula a fost introdusă în poveste mai întâi de nevoie, apoi am ajuns să prind mare drag de ea. O să explic care a fost nevoia: conduc mult și obișnuiesc să scriu în gând atunci când ies din orașe și mă aștern la drumuri de cinci-șase ore. Waze-ul spunea lângă mine să mergem pe ruta DN1A, spre E58, iar eu încercam să-mi imaginez cum aș fi călătorit pe vremea aceea, când drumurile nu se numeau E58 sau DN1.

Dar ce nume aveau, totuși? Când un negustor sărac oprea căruța la o poartă și întreba unde-i Târgoviștea, cum i se răspundea? De la întrebările acestea și de la cartea despre care vorbeam mai sus, Drumurile mătăsii, a pornit ideea de a avea o mică poveste paralelă în carte, povestea drumurilor de acum 450 de ani.

Am găsit mărturii sporadice și incomplete în care, totuși, se pomenesc câteva denumiri de drumuri vechi: Drumul Sării (în Ploiești chiar a supraviețuit un astfel de nume de stradă), Drumul Oilor, Drumul Bogdanului, Drumul Buților, Drumul Lânii sau Drumul Voievozilor.

Pe măsură ce mi le trasam pe hartă, am înțeles că, dacă vreau ca drumurile să fie în prim plan, atunci am nevoie de un personaj care să le evidențieze. Nu vocea narativă care ar fi vorbit despre ele le-ar fi strecurat până în inimile cititorilor, ci un personaj care să le dea viață, să le stăpânească. Faptul că acest personaj a fost o femeie ține de un alt punct din carte, pe care nu-l voi dezvălui aici.  

Ce romane istorice, străine și românești te-au marcat și de unde crezi că ai învățat cel mai mult despre cum se construiește o narațiune istorică? 

Nu mi-am pus problema niciodată așa. Am căutat tehnici de scris în romanele unor scriitori, este adevărat, dar nu mi-am propus ca ele să fie neapărat romane istorice. Cărțile din care am avut ce învăța și care, astăzi, sunt pline de sublinieri și adnotări, sunt: Elif Shafak - Ucenicul arhitectului, Richard Flanagan - O cale îngustă spre nordul îndepărtat, minunatul Jaume Cabré, Ismail Kadare, Maggie O'Farrell, Hilary Mantel. 

Acum, după ce i-am enumerat, observ că de fapt chiar au scris romane istorice. 

Care crezi că sunt riscurile pe care le asumi când scrii o ficțiune bazată pe fapte istorice? La ce ai o grijă aparte? 

Un lucru care nu este un risc, ci o certitudine, este acel cititor care contestă ceva din punct de vedere istoric. Uneori este vorba despre un detaliu mărunt, care nu este probat istoric cu dovezi și atunci toți cei care se ocupă de subiect fac niște presupuneri în cunoștință de cauză, adică bine informate. Este trasată cea mai probabilă traiectorie, când cunoaștem câteva puncte sigure. Asta face și un scriitor de roman istoric.

Alteori este vorba despre o dispută între istorici, pornind de la două documente sau mărturii care se contrazic, iar cititorul meu (este numai unul, de fiecare dată. Nu același.) cunoaște numai una dintre variante. De obicei, eu le pun pe amândouă în carte, așa cum am făcut cu fuga lui Manuc din Constantinopol, în Hanul lui Manuc

Indiferent despre ce e vorba însă, se naște această dispută legată de veridicitatea istorică, ignorându-se faptul că în boxa acuzaților se află o lucrare literară. Mi-ar plăcea mult să văd astfel de dispute legate de tehnicile literare pe care le-am folosit.

Mi-aș putea lua libertăți mult mai mari, scriind roman istoric. Nu am făcut-o niciodată. Am documentat subiectul atât cât am putut de bine, întotdeauna. Pentru mine este o plăcere să o fac. Iar cu cititorul contestatar m-am obișnuit, nu traversez nicio panică atunci când apare. 

Grija mea cea mai mare este să cunosc absolut tot ce se știe, cea mai mică informație care s-a păstrat din vremea respectivă, nu numai legată de personajul meu, ci din orice domeniu. Numai epoca este importantă atunci când citesc pentru un nou subiect.  

Ce alte figuri feminine din istorie (nu neapărat a noastră)  te atrag, ca viitoare personaje de roman? 

Deocamdată nu am nimic în plan. Încă nu am ieșit chiar de tot din Chiajna. Sunt într-o perioadă de refacere a puterilor, citesc mult. Istoria altor țări încă nu mă atrage, simt că ar exista mereu un loc din sufletul acelui popor pe care eu nu l-aș înțelege, unde nu aș fi primită. Mi-ar fi tare greu să scriu dintr-un punct care să nu se afle în chiar mijlocul inimii oamenilor.

Pare dubios de emfatic când spun asta, dar de fapt ține de un sentiment de siguranță pe care îl am (sau nu) în lumea despre care scriu, de încrederea de care am nevoie ca să pornesc la drum cu o carte. Atunci când am pornit la drum cu Chiajna, citisem atât de mult încât eram foarte sigură pe mine, era un sentiment plăcut de confort, așa cum avem atunci când ni se cere să povestim un lucru care ni s-a întâmplat nouă. Cum aș putea să mă simt la fel, scriind despre alții?

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK