Scrisă ca o suită de texte din și referitoare la etape de viață diferite, Mintea de pe urmă de Cristian Iftode este o explorare a marilor întrebări, disecate cu răbdare, atenție și luciditate.
Cartea, publicată la editura Trei face parte dintr-o nouă colecție, FilosoFii, care reunește nouă de cărți care să ne ajute, pe cât posibil, să ne înțelegem mai bine: pe noi, ca indivizi, unii pe ceilalți, pe noi împreună, cei care alcătuim comunități, societăți, o lume.
Cristian Iftode (născut în 1979) este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei şi conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană.
A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate, precum şi volume de autor, dintre care menţionăm Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015), Viața bună. O introducere în etică (Trei, 2021) şi Filosofia ca mod de viaţă. Sursele autenticităţii (Trei, 2022, ediţia a doua).
Este membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată de la Universitatea din București și membru fondator al Centrului de Cercetare a Istoriei Ideilor Filosofice de la aceeași universitate. Susţine constant conferinţe publice, ateliere de filosofie practică şi desfăşoară o consistentă activitate publicistică, menită să probeze relevanţa filosofiei pentru viaţa de zi cu zi.
Dar indiferent cum socotim că ar trebui să arate o viaţă de muritor bine trăită, rămânem cu o întrebare de principiu: chiar ne ajută filosofia în tratarea fricii de moarte?
Există câteva argumente terapeutice de bază, la care se apelează în antrenamentul filosofic menit a combate o asemenea frică viscerală.
Unul este argumentul simetriei, din care deducem caracterul problematic din punct de vedere raţional al părtinirii noastre naturale faţă de viitor. „Tocmai într‑asta greşim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru“, îl prevenea Seneca pe prietenul său Lucilius. Desigur, părtinirea se explică prin faptul că împlinirea dorinţelor noastre prezente nu poate avea loc decât în viitor, nu în trecut. Dar chiar dacă e de înţeles nu înseamnă că este şi raţională, au argumentat unii filosofi. Dacă ni s‑ar da să alegem, de pildă, trezindu‑ne deodată într‑un spital, între a fi suferit deja o operaţie fără anestezie, incredibil de dureroasă şi de lungă, şi a urma să suferim o intervenţie chirurgicală minoră, vom fi, probabil, tentaţi să optăm pentru prima variantă, adică să ştim că am scăpat deja de operaţie. Dar dacă suntem adepţii unei concepţii hedoniste despre fericire axate pe cuantificarea plăcerilor şi a durerilor, tot ce ar trebui să conteze e să suferim cât mai puţin de‑a lungul unei întregi vieţi. Varianta a doua pare atunci alegerea raţională, în timp ce moartea nu mai reprezintă o perspectivă de temut. Tot ceea ce contează e să trăim bine, atât cât ne e dat să trăim. Celebrul argument al lui Epicur poate fi sintetizat în felul următor: nu are noimă să fii îngrozit de ceva ce nu poţi de fapt experimenta, adică propria moarte; când moartea vine, tu nu mai eşti. Problema cu acest argument este că eficacitatea sa terapeutică e legată în mod direct de o opţiune discutabilă: îmbrăţişarea unei viziuni unilaterale a fericirii „în clipă“. E adevărat că nu mă voi simţi fericit dacă nu ştiu să trăiesc în prezent, să mă concentrez asupra a ceea ce mi se oferă aici şi acum aşa cum mi se dă, nu aşa cum îmi imaginam că va fi. Dar cum să mă consider fericit dacă doar m‑am mulţumit să trăiesc de pe‑o zi pe alta, dacă nu am reuşit să concretizez niciun proiect de viaţă, dacă nu am motive să mă socotesc un om împlinit?
Această înţelegere inerent proiectivă a fericirii umane răpeşte mult din forţa persuasivă a argumentului epicurian. De fapt, dacă obiectivul nostru e temperarea pe cale raţională a fricii de moarte, ar fi hazardat să supralicităm, afirmând că moartea nu este ceva rău pentru noi. Ceea ce am scris în Viaţa bună rămâne valabil: „moartea rămâne ceva rău, câtă vreme întrerupe proiectele noastre în desfăşurare, cele prin care conferim sens vieţilor noastre. Murind, rămânem «neterminaţi»”.
Important este să nu disperăm, să nu ne pierdem cumpătul, să revenim cu mintea de pe urmă asupra concepţiei proiective despre fericirea umană. Iar atunci vom realiza că tocmai înţelegerea până la ultimele consecinţe a faptului că suntem, în mod fundamental, fiinţe proiective, fiinţe care au nevoie de un sens e cea care ne poate lecui de dorinţa nesăbuită de a fi nemuritori. Cum e posibil aşa ceva? Pentru că posibilitatea vieţii veşnice ridică trei probleme foarte mari, cel puţin dacă o imaginăm ca pe o continuare fără sfârşit a unei existenţe temporale suficient de asemănătoare cu cea terestră.
O primă problemă este de ordin moral. A vrea să trăieşti veşnic denotă lipsă de măsură (hybris), lăcomie şi egoism, în sensul în care îţi acorzi, în acest caz, o importanţă exagerat de mare în comparaţie cu celelalte persoane prezente şi viitoare dacă refuzi să le laşi locul în această lume cu resurse limitate, la timpul potrivit, chiar şi după ce te‑ai bucurat din plin de tot ce are viaţa de oferit. Anticii asemuiau, în această privinţă, viaţa cu un banchet unde trebuie să ştii când a sosit vremea să te ridici de la masă.
O a doua problemă este inevitabila plictiseală pe care ar antrena‑o o existenţă terestră continuată la nesfârşit sau una pe modelul acesteia. Există o piesă de teatru scrisă de Karel Čapek, Reţeta Makropolus, în care protagonista a luat elixirul vieţii şi a ajuns, la vremea desfăşurării acţiunii din piesă, la venerabila vârstă de 342 de ani: viaţa ei nesfârşită a ajuns o stare continuă de plictiseală, indiferenţă şi lipsă de afecţiune pentru orice, astfel încât refuză să mai ia o doză de elixir şi alege să moară. Morala e că a trăi la nesfârşit situaţii inevitabil repetitive şi a epuiza toate felurile posibile de experienţe e o perspectivă de‑a dreptul insuportabilă, având în vedere că monotonia distruge orice urmă de plăcere sau bucurie a existenței. Un grad de varietate, de noutate, precum şi promisiunea rămasă deschisă de a fi fericit, mai degrabă decât faptul de a avea parte la infinit de aceleaşi lucruri socotite bune, fac viaţa aceasta demnă de a fi trăită. Lucreţiu combină cele două argumente înfăţişate mai sus în poemul De rerum natura, inspirat de doctrina lui Epicur:
De ce însoţeşti gândul morţii cu gemet şi plânset?
Dacă viaţa trăită tot darnică fost‑a cu tine
Iar bucuriile ei n‑au curs, nu s‑au stins fără urmă,
Ca şi cum într‑un butoi ciuruit ar fi fost grămădite
Pleacă atunci ca un oaspe sătul de viaţă, smintite,
Ia‑ţi împăcat un repaus ce pururi nimic n‑o să‑l strice.
Dar dacă toată plăcerea pierdutu‑s‑a‑n van irosită,
Viaţa de‑ţi este o silă, de ce să‑i adaugi o vreme
Care‑n tristeţe va trece şi tot în zadar se va scurge?
Nu e mai bine să mântui odată cu viaţa şi chinul,
Căci, de acum înainte, să afli ceva ce să‑ţi placă,
Nu‑i cu putinţă: aceleaşi vor fi tot aceleaşi de‑a pururi.
Hai, dă‑le pe toate deoparte ce nu mai pot fi pentru vârsta‑ţi,
Altora lasă‑al tău loc bucuros: e o lege ne‑nfrântă.
(III, 935‑45; 961‑2)
Însă cel mai redutabil argument menit să combată dorinţa de nemurire vizează inevitabila noastră alienare ca fiinţe umane, odată ce am primi un astfel de dar: poate că nemurirea ar fi ceva bun, dar nu ar fi bună pentru noi, deoarece noi nu am mai fi, pur şi simplu, cei care suntem acum, odată deveniţi nemuritori. Altfel spus, finitudinea este definitorie pentru condiţia noastră umană, iar moartea reprezintă chiar miezul finitudinii: „mare parte din valoarea pe care o acordăm experienţei umane e inseparabilă de conştiinţa caracterului ei vulnerabil, trecător şi muritor“, sublinia Martha Nussbaum.
Acestea fiind zise, dacă zeii din Olimp ar exista, tocmai faptul că sunt nemuritori i‑ar face şi pe ei „paradoxal finiţi, pentru că nu au acces la perspectiva noastră asupra valorii, la genul de frumuseţe care ne încântă pe noi“. În fond, continua filosoafa americană, toate „activităţile pe care le preţuim nu ar fi ca atare disponibile unei fiinţe nelimitate precum zeii“. Să ne gândim la virtuţile etice fundamentale, precum moderaţia, curajul, dreptatea, devotamentul, generozitatea: ce rost ar mai avea să se străduiască cineva să deprindă pe oricare dintre acestea, dacă el şi semenii săi ar fi nişte fiinţe nemuritoare, asemenea zeilor din Olimp? La ce bun să fii moderat? Cum ai mai putea să fii curajos, ştiind că, orice ai face, viaţa nu îţi va fi în primejdie? De ce ar mai conta cum ne comportăm cu semenii noştri, dacă toţi am fi oricum nemuritori? Nici străduinţele noastre de a înţelege lumea în care trăim, de a crea opere care să dureze, de a rămâne în amintirea celor de după noi, de a progresa sau de a face lumea mai bună nu ar mai avea niciun sens.
Un lucru e cert: viaţa noastră capătă sens — adică rost şi direcţie — doar prin prisma faptului că, la un moment dat, se sfârşeşte.
