Foto / Moldova

Ziua roșie din calendar

de Mikhail Kalarashan

Publicat pe 12 mai 2022

Sunt cam 3,5 kilometri de la Piața Marii Adunări Naționale la complexul memorial „Eternitatea”. Am ajuns târziu în piață și a trebuit să merg foarte repede ca să prind din urmă începutul marșului. De câte ori am filmat marșul de Ziua Victoriei? Nu știu să spun exact, dar aproape în fiecare an. Ziua asta a însemnat mereu ceva special pentru mine, și în copilărie, dar și în „lumea nouă” de după 2014, când a început războiul din Donbas. Ziua asta, Ziua Victoriei, era dincolo de perspective politice - era lipsită de ambiguitate. În 1945, omenirea a înfrânt fascismul, iar asta nu se dezbate. Omenirea a înfrânt forma supremă a răului și pentru asta au trebuit sacrificate multe vieți. Credeam că o lecție de genul ăsta nu poate să nu lase urme. Trebuia să învățăm din ea. Și acum ce văd? Merg foarte repede, înconjor un grup de mii de oameni. Mulți țin steagurile roșii ale Uniunii Sovietice sau steagul victoriei și strigă „Victorie! Victorie!”, „Fascismul nu trece!”, „Ura!” Au zâmbete voioase pe chipuri. Țin portrete cu rudele lor moarte, tați, bunici care și-au dat viața ca să oprească fascismul, ca să nu mai moară nimeni… În aceeași clipă, la doar 160 de kilometri de Chișinău o alarmă antiaeriană sună la Odesa. Mii de cetățeni sunt forțați să se ascundă de rachetele rusești în adăposturi antibombardament. Nu-i mult de când o rachetă rusească a intrat într-un bloc de locuințe din Odesa, ucigând opt oameni, printre care și un copil mic. Bucea, Irpin, Borodianka - invadatorii ruși nu au fost cu nimic mai presus de naziștii din al Doilea Război Mondial.

Nu dispare fascismul? De două luni și jumătate Rusia duce un război total împotriva Ucrainei. De două luni și jumătate verificăm zilnic știrile de pe front, aflăm despre mii de morți, printre care femei, copii, bătrâni, care la vremea lor se ascunseseră de bombele și focurile de artilerie ale Germaniei naziste. Dacă ești fotograf moldovean, nu trebuie să te duci pe front în Ucraina ca să înțelegi teroarea totală a războiului - cumva, o să ajungi să comunici mult cu refugiați care se adăpostesc acum în Ucraina. Pentru Moldova, războiul ăsta nu e ceva abstract de la televizor - e chiar la-ndemână. Mult mai aproape decât pare. În tot acest timp am încercat să-mi mențin neutralitatea jurnalistică, să nu judec, să fiu imparțial și pur și simplu să-mi fac treaba profesionist, dar, credeți-mă, devine din ce în ce mai greu în fiecare zi. Mă frustrează foarte tare să văd mii de moldoveni, indiferent de limba pe care o vorbesc, care-și exprimă deschis susținerea față de Rusia, care argumentează - „Unde erați acum opt ani, când au bombardat Donbasul” -, sau care doar se prefac că se întâmplă toate astea, dar continuă să sărbătorească „Ziua Victoriei”, în timp ce ignoră războiul din vecini. Vreau să mă proptesc în mijlocul coloanei de oameni în marș cu steaguri roșii și să le zic: „Cum așa, dragi compatrioți? Când am încetat să mai simțim compasiune pentru vecinii noștri la ananghie? La urma urmei, e tradiția noastră să ne ajutăm unii pe alții!” Când s-au terminat toate astea? Când am ajuns așa?

E incredibil cum Rusia reușește să ne fure tot ce prețuim mai mult. Teritoriul - de la Ucraina, limba - de la vorbitorii de rusă, iar acum Ziua Victoriei, care ar trebui să fie împărtășită…

Țin minte că de ziua asta, când eram mic, mă duceam cu ai mei la cabană sau la țară să îi vizităm pe bunicii mei. Ziua asta era mereu „ziua roșie din calendar”, când avea toată lumea liber. Rudele și părinții mei nu beau niciunii alcool sau se lăudau că „am fost puternici”. Din contră, am avut multe discuții cu mama și cu tata despre acea tragedie, despre faptul că viața omului e neprețuită, iar asta-i cel mai important în viață. Când eram eu mic, nu-i dădea nimănui prin cap să îmbrace copiii în uniforme militare. În afară de politicieni din nou-formatul Bloc al Socialiștilor și Comuniștilor (fostul președinte Igor Dodon, liderul Partidului Comunist Vladimir Voronin, deputații Zinaida Greceanîi, Oleg Reidman, Vlad Batrîncea), nimeni nu purta panglica Sfântului Gheorghe*. Oamenii se duceau pur și simplu la memorial, puneau flori la flacăra veșnică și tăceau mult. Cu timpul, pe măsură ce au rămas din ce în ce mai puțini veterani în viață, sărbătoarea a atins alte proporții, iar discursul cu „nu mai lăsăm să se întâmple niciodată” a fost înlocuit de „putem s-o facem din nou”.

* Preşedintele Maia Sandu a anunţat marţi, 19 aprilie, că a promulgat legea care interzice folosirea simbolurilor de război - literele „Z” şi „V”, dar şi panglica „Sfântul Gheorghe”. Aceste simboluri  sunt folosite de armata rusă în Ucraina, motiv pentru care autorităţile de la Chişinău au decis să le interzică.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK