Acest articol a fost publicat pentru prima dată în decembrie 2025, în numărul 7 al revistei Scena9. Poți găsi revista aici.
„Lupta pentru muzee continuă și este o luptă care chiar merită să fie purtată”, declară solemn Matt Walsh, un podcaster american conservator. Cu aceste cuvinte începe un video de 18 minute de pe YouTube, în care vorbește despre wokeness în muzee. În două luni, clipul a strâns aproape 50 000 de vizualizări și 850 de comentarii, dintre care multe sună așa: „Adevărul îi face să plângă, Black Lives Matter și alte ideologii socialist-marxiste nu au ce căuta în muzee”, „Muzeele, manualele, media au o agendă și aceasta nu este să răspândească adevărul”.
Lupta la care se referă Walsh a fost declanșată de președintele american Donald Trump. În martie 2025, acesta a acuzat Institutul Smithsonian, cel mai mare complex muzeal din lume, că denigrează istoria națiunii și colcăie de ideologie woke. Președintele a cerut mai multor instituții muzeale să-și revizuiască expozițiile și să prezinte o istorie „mândră” a Americii, care să-i bucure pe cetățeni, în loc să-i facă să se simtă vinovați. Dar, de fapt, această bătălie cu muzeele nu a început nici odată cu Trump, nici peste Oceanul Atlantic.
În Polonia, după ce partidul conservator Lege și Justiție (PiS) a ajuns la putere în 2015, directorii de muzee și galerii au început să fie înlocuiți cu unii pe placul noului guvern, transformând astfel instituțiile culturale în actori mult mai cuminți și mai puțin critici cu statul. La fel a procedat și prim-ministra Italiei, care provine dintr-un partid de extremă dreaptă. Giorgia Meloni a cerut, printre altele, demiterea directorului Muzeului Egiptean din Torino, după ce acesta a permis accesul gratuit în instituție vorbitorilor de arabă. În Ungaria guvernată de FIDESZ, un partid populist de dreapta, unele muzee au eliminat cât de multe referințe au putut la fasciștii maghiari și la faptul că țara a luptat alături de Puterile Axei în al Doilea Război Mondial.
Lupta se dă între politică și istorie. Guvernele cu tendințe autoritare se războiesc cu muzeele și cunoașterea pe care o adăpostesc. În acest război, guvernanții populiști încearcă să ascundă tot ce nu construiește imaginea unui trecut glorios, la care promit că țara se poate întoarce, dacă are încredere în ei. Sună cât de cât familiar?
Nimic nu se întâmplă într-un vid. Înțelegând metodele prin care politicienii din alte țări încearcă (și uneori reușesc) să manipuleze modul în care spunem și înțelegem istoria, putem fi mai pregătiți să ne apărăm de astfel de atacuri în țara noastră. Iar istoria are și tendința să se repete, mai ales dacă e insuficient analizată și chestionată.
În timpul regimului totalitar comunist, România a trăit pe propria piele transformarea muzeelor în locuri unde trebuia să te conformezi adevărului de partid, nu celui istoric. De la marginalizarea „artei burgheze” la umflarea rolului partidului comunist în istoria națională și apoi promovarea unui discurs protocronist, influențele perioadei se resimt și astăzi în raportarea societății românești la propria istorie. Ca să ne mărginim la un singur exemplu: în timpul regimului Ceaușescu a luat amploare ideea că dacii sunt cei mai importanți strămoși ai noștri și că erau mult mai evoluați decât se credea înainte. Mulți români încă împărtășesc această convingere.
Tot în zilele noastre am văzut cum unele partide politice, precum AUR, încearcă să se folosească în campaniile electorale de imaginea unor personalități istorice ca Mihai Viteazul sau Vlad Țepeș. Am văzut cum unii politicieni justifică și scuză lideri politici vinovați de crime împotriva umanității și de promovarea unei ideologii a urii, precum Ion Antonescu sau Corneliu Zelea Codreanu. Am văzut cum Călin Georgescu, un politician care mistifică și falsifică istoria României, aproape că a ajuns președinte.
E important să înțelegem cum astfel de atacuri se transformă din discurs în acțiune și ce înseamnă asta pentru instituțiile muzeale. Ca să înțeleg mai bine lupta dintre politică și muzee, precum și mizele ei, am vorbit cu muzeografi și experți și am analizat cazuri recente din Statele Unite ale Americii și Polonia.
La trântă cu muzeul națiunii
Americanul obișnuit merge de trei ori în viață la Smithsonian. Prima dată în copilărie, într-o excursie școlară sau cu familia, apoi ca adult, cu propriii copii, și în cele din urmă ca vârstnic, adesea însoțit de nepoți, îmi povestește Michael Peter Edson — strateg cultural, director și fondator de muzee cu 30 de ani de experiență în sectorul cultural global. Vorbim pe Zoom despre Smithsonian, muzeul pe care și el l-a vizitat prima oară în copilărie. A început să lucreze acolo ca ștergător de vitrine, pentru ca apoi să urce în ierarhie până la funcția de director de strategie web și noi media, pe care a deținut-o până în 2015.
Institutul Smithsonian este cel mai mare grup muzeal din lume după numeroase criterii, printre care suprafața de expunere, bugetul și numărul de vizitatori. Include 21 de muzee, tot atâtea biblioteci, 14 centre educaționale și de cercetare și o grădină zoologică, majoritatea amplasate în Washington, D.C., capitala Statelor Unite ale Americii. Centrul a luat naștere în 1846, în urma unei donații impresionante a mineralogului și chimistului James Smithson. Smithson a fost un cercetător cu interese diverse, care includeau, printre altele, chimia cafelei, cea a lacrimilor umane și cea a veninului de șerpi. Pasionat mineralog, tot el dă și numele pietrei semiprețioase smithsonit. Deși nu a vizitat niciodată Statele Unite, Smithson și-a donat averea guvernului american. Nu se știe exact de ce a făcut asta, dar una dintre teorii este că admira lipsa ierarhiei nobiliare din societatea americană, pentru că era el însuși fiul ilegitim al unui nobil englez. După o perioadă de ezitări legate de întrebuințarea banilor, care echivalau cu 1,5% din întregul buget al federației SUA de la momentul respectiv, guvernanții au hotărât să creeze un muzeu. Astfel, au îmbinat filosofia de viață a lui Smithson, chimist autodidact care credea că toată lumea ar trebui să studieze această știință, cu cea a „părinților fondatori” ai națiunii. Thomas Jefferson și Benjamin Franklin, de pildă, susțineau că o populație bine educată este esențială pentru democrație.
„E amuzant că aceste idei care stau la baza instituției Smithsonian, idei iluministe, precum chestionarea autorității și a doctrinei sau popularizarea științei, sunt astăzi atacate de partidul aflat la putere”, spune fostul director de la Smithsonian.
Atacul despre care vorbește Edson a venit în luna martie, sub forma unui ordin executiv semnat de Donald Trump, cu titlul „Refacerea adevărului și a rațiunii în istoria americană”. Decretul prezidențial vorbește despre cum, în ultimii ani, muzeele au dat deoparte adevărul istoric în favoarea „ideologiei” și s-au concentrat pe reflectarea istoriei SUA într-o lumină negativă. „Odinioară respectat la scară largă drept simbol al excelenței americane și emblemă globală a realizărilor culturale, Institutul Smithsonian a intrat, în ultimii ani, sub influența unei ideologii polarizante, axată pe rasă. Această schimbare a încurajat narațiuni care prezintă valorile americane și occidentale drept fundamental dăunătoare și opresive”, arată ordinul.
Primul caz semnalat explicit în ordin este expoziția de sculptură „Forma puterii: Povești despre rasă și sculptura americană” a Muzeului Smithsonian de Artă Americană. Conform decretului prezidențial, expoziția „promovează ideea că rasa nu este o realitate biologică, ci un construct social”. Ordinul pare să ignore realitatea dovedită științific că, dincolo de aspectul fizic, oamenii nu se diferențiază biologic în funcție de rasă.
Trump continuă prin a spune că politica administrației sale este de a readuce inclusiv parcurile și muzeele „la statutul de monumente publice solemne și înălțătoare, care le reamintesc americanilor de patrimoniul nostru extraordinar, de progresul constant către o Uniune tot mai desăvârșită și de recordul neegalat în promovarea libertății, prosperității și împlinirii umane”.
Ce cere Trump? Printre altele, înlăturarea „ideologiilor necorespunzătoare” din Smithsonian și interzicerea cheltuirii de fonduri pentru expoziții sau programe care „denigrează valorile americane comune, divizează americanii pe criterii rasiale sau promovează programe ori ideologii neconforme cu legea și politica federală”. De asemenea, muzeele trebuie „să celebreze realizările femeilor în Muzeul Istoriei Femeilor Americane și să nu recunoască bărbații ca femei în niciun sens în cadrul Muzeului”, adică să nu recunoască femeile trans drept femei.
Cum poate Trump să controleze toate astea? Ei bine, Smithsonian are un statut hibrid, unic chiar și-n peisajul american. Oficial, are autonomie în guvernare, dar este, totuși, o instituție publică, căreia Congresul american îi aprobă bugetul anual de circa un miliard de dolari. Acești bani, primiți de la guvernul federal, acoperă salariile și cheltuielile curente. Fondurile care acoperă cercetarea, expozițiile, proiectele educaționale și alte inițiative vin din finanțări proprii: sponsorizări, donații, parteneriate.
Asta înseamnă că Trump și administrația lui nu pot dicta explicit conținutul expozițiilor sau direcția științifică adoptată de Smithsonian, dar pot pune presiune prin tăierea finanțării publice.
„Ceea ce se-ntâmplă acum face parte dintr-o inițiativă mai extinsă de a «igieniza» — sau de a filtra — segmentele din istoria Americii care ajung la public”, spune Sarah Weicksel, cercetătoare în istorie și directoare a Asociației Americane de Istorie (American Historical Association), cea mai mare de tipul său din lume, cu peste 11 000 de membri.
Cea de-a doua administrație Trump nu își concentrează eforturile doar asupra muzeelor, ci are în vizor și curriculumurile școlilor publice americane, de la grădiniță până la liceu, precum și ceea ce se predă la colegii și în universități. Elevii și studenții americani sunt vizați de „o îndoctrinare din partea stângii”, susține președintele, iar o forță de stânga care urăște America urmărește să îi „distrugă” moștenirea culturală. În viziunea lui, America ar trebui să arate așa cum propune proiectul politic Project 2025 — o țară în care președintele are tot mai multă putere, accesul la avort e din ce în ce mai dificil, iar minoritățile au mai puține drepturi.
„Casa Albă a declarat că se acordă prea multă atenție sclaviei și prea puțină lucrurilor minunate despre țara noastră. Acuzațiile aduse Smithsonianului au fost că ar prezenta o ideologie «necorespunzătoare», «divizivă» sau «anti-americană». Este pur și simplu neadevărat. O astfel de interpretare distorsionează atât munca muzeelor, cât și modul în care publicul interacționează cu colecțiile și expozițiile, și denaturează complet natura muncii istorice”, spune Weicksel.
Istoricii încearcă mereu să analizeze perspective diferite, explică cercetătoarea, să înțeleagă lucrurile în contextul vremurilor lor, dar „standardul de aur” îl reprezintă dovezile istorice. Artefactele și informațiile expuse de Smithsonian sau de orice alt muzeu se află acolo în baza unor dovezi care le contextualizează poziția în istoria la scară largă.
Muzeul Național de Istorie și Cultură Afro-Americană, de exemplu, este unul dintre cele care, conform ordinului lui Trump, prezintă o ideologie „anti-americană”. Fondat în 2003 și deschis permanent din 2016, muzeul este cel mai nou din cadrul Instituției Smithsonian. Înființarea sa a fost văzută ca un moment istoric pentru comunitatea afro-americană — o recunoaștere tardivă, dar importantă, a contribuției acesteia la istoria mai mare a națiunii. Adăpostește artefacte precum sicriul lui Emmett Till sau trompeta lui Louis Armstrong.
Emmett Till a fost un băiat de 14 ani, linșat în 1955 pentru că ar fi fluierat după o femeie albă. Incidentele s-au petrecut în Mississippi, un stat din sudul SUA, care, la momentul respectiv, încă practica segregarea rasială. Băiatul a fost bătut și torturat timp de câteva zile înainte de a fi omorât, iar fața i-a fost complet desfigurată. Mama acestuia a vrut ca o lume întreagă să vadă ce i s-a întâmplat, așa că a cerut ca sicriul să rămână deschis la înmormântare. Cazul a atras atenția asupra brutalității legilor rasiale și a violenței rasismului și rămâne definitoriu în istoria luptei pentru drepturi civile dusă de populația afro-americană.
Louis Armstrong a fost unul dintre cei mai influenți muzicieni din istorie. A transformat odată pentru totdeauna genurile jazz și blues și a fost unul dintre primii muzicieni de culoare care au depășit granițele segregării rasiale, devenind popular și în rândul publicului alb.
Cele două exponate de la Muzeul de Istorie Afro-Americană, trompeta și sicriul, arată ambivalența relației pe care America a avut-o de-a lungul timpului cu populația sa de culoare. Unul spune o poveste despre cum talentul poate depăși adversitățile, despre un adevărat self-made man, pe când celălalt vorbește despre istoria urii motivate de rasism, care naște violență și moarte. Ambele sunt dovezi istorice ale timpurilor lor și, pentru ca istoria să fie corect reprezentată, amândouă trebuie să fie accesibile publicului.
„Cred că, pentru a aprecia realizările semnificative ale unei țări, pentru a simți ce înseamnă patriotismul în Statele Unite, trebuie să înțelegi atât lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat, cât și pe cele foarte pozitive”, spune Weicksel.
Sclavia, de exemplu, a fost una dintre principalele forțe care au modelat economia, societatea și cultura Americii. În 1790, la câțiva ani de la câștigarea independenței SUA, existau aproape 700.000 de sclavi pe teritoriul său — 18% din populația totală, adică aproximativ un om din șase. În 1860, înainte de Războiul Civil American, existau patru milioane de sclavi, prin comparație cu mai puțin de 500.000 de afro-americani liberi în întreaga țară. Nevoia de a justifica sclavia a dat naștere unui discurs rasist, bazat pe pseudoștiință, care susținea că persoanele de culoare sunt inferioare albilor. Consecințele încă se văd în SUA: în discrepanțele economice dintre afro-americani și albi, dar și dintre albii din Sud care nu au avut sclavi și cei care au avut, precum și în atitudinile rasiste.
Când înțelegi violența de care era nevoie pentru a menține acest sistem opresiv, atunci poți aprecia mai bine munca aboliționiștilor care au luptat împotriva sclaviei, precum și realizările celor care au fost înrobiți, dar care au reușit totuși să ducă vieți pline de sens chiar și în acele condiții, spune Weicksel.
„Dacă te gândești doar la o versiune idealizată a istoriei americane, vei compara mereu trecutul cu un standard care, de fapt, nu a existat niciodată.”
Ordinul lui Trump nu spune nicăieri că sclavia nu ar trebui discutată, dar subliniază în repetate rânduri necesitatea de a vorbi mai puțin despre aspectele triste ale istoriei. În clipul de pe YouTube citat la începutul acestui text, Matt Walsh spune că n-ar trebui să ignorăm sclavia, ca să adauge, după doar câteva minute, că această bucată a istoriei americane e plictisitoare și nici măcar nu-i atât de importantă. Aici intervin dovezile despre care vorbea Sarah Weicksel, standardul de aur al istoriei. Matt Walsh poate să creadă ce vrea el despre cât este de interesantă (sau nu) sclavia, dar un muzeu are datoria de a analiza documente, artefacte și articole și de a prezenta fapte istorice. Printre dovezi se numără actele care arată că mulți dintre părinții fondatori ai SUA erau proprietari de sclavi, precum și Declarația de Secesiune a Carolinei de Sud, în care conducătorii statului scriau că „opoziția tot mai accentuată a statelor fără sclavi față de instituția sclaviei” le dă dreptul să nu se mai supună guvernului american. Asta a condus în mod direct la Războiul Civil. Sclavia pare să fi fost, totuși, importantă în istoria SUA.
Ce alegem să nu ne amintim
„O parte din populația Americii crede că suntem această națiune excepțională, că am fost creați de Dumnezeu pentru a fi națiunea perfectă”, spune Edson. „Muzeografii, însă, au fost educați să creadă că putem deveni o națiune mai bună prin autocritică, introspecție și echilibru între puteri.” Diferența asta conține una dintre problemele spinoase ale luptei dintre guverne și muzee. Care este datoria muzeelor și a istoriei: să ne arate ce am făcut bine sau unde am greșit?
În principiu, muzeele trebuie să arate ambele părți, dar bineînțeles că, în realitate, răspunsul e mai complicat. Cât spațiu acorzi greșelilor și cât realizărilor? În câte detalii intri în fiecare dintre cazuri? Ca vizitator, știi din start că trompeta lui Armstrong îți va provoca sentimente pozitive, pe când sicriul unui copil linșat te va face să simți emoții mai complicate — vinovăție, furie, tristețe sau neputință.
Un concept util în această discuție vine de la Ljiljana Radonić, cercetătoare și autoare a articolului „«Muzeele noastre» vs. «Muzeele moștenite». PiS și Fidesz ca războinici mnemonici”. Textul analizează modul în care unele muzee din Polonia și Ungaria au tratat memoria Holocaustului după venirea la putere a partidelor populiste și conservatoare în cele două țări. În articol și într-o discuție ulterioară cu cercetătoarea, aceasta a făcut apel la termenul de memorie negativă.
Memoria negativă se referă la felul în care o comunitate își amintește crimele pe care le-au comis propriii săi membri. „De obicei, ce lipsește complet (din muzee, n.a.) este complicitatea în comiterea crimelor — sau, dacă este prezentă, este la un nivel foarte scăzut în ierarhia vizibilității”. Cercetătoarea dă exemplul muzeului lagărului de concentrare Jasenovac, cel mai mare de pe teritoriul de astăzi al Croației, unde au murit în jur de 100 000 de sârbi, evrei, romi și croați antifasciști. Numele celor care au comis atrocitățile existau doar pe site-ul muzeului și în zona de informații digitale suplimentare, nu și în expoziția permanentă a muzeului. (Între timp, aceasta a fost actualizată, iar numele comandanților principali sunt astăzi vizibile.)
Ierarhizarea poate fi și mai subtilă. Muzeul Insurecției din Varșovia prezintă detaliat operațiunea de eliberare a orașului de sub ocupație germană în 1944. Revolta evreilor din ghetoul Varșoviei, însă, oferă mult mai puține detalii menite să-i umanizeze pe participanți. Tot muzeul vorbește despre curajul polonez, experiența poloneză, solidaritatea poloneză, victimele poloneze, durerea poloneză.
„Toate aceste idei țin mereu de un mod foarte specific de mobilizare națională, care nu ridică întrebări critice, ci creionează o poveste alb-negru. După cum a spus Jarosław Kaczyński, președintele partidului PiS: «Trebuie să fie despre adevărul polonez, nu despre rușinea poloneză»”, explică Radonić.
Bătălia din Europa
Și dacă tot am ajuns la Kaczyński și partidul său, hai să vedem ce-au avut de zis în privința muzeelor din Polonia, mai aproape de casă.
În 2015, partidul populist de dreapta PiS a ajuns pentru a doua oară la putere. A instituit din start politici conservatoare și reacționare, precum interzicerea avortului, și a luat o serie de măsuri menite să șubrezească independența sistemului juridic.
Dacă aceste decizii au fost dezbătute intens în presa internațională, cele cu impact direct asupra instituțiilor de cultură au avut un ecou mai degrabă limitat.
„Prin dirijarea fluxurilor financiare, reorganizarea instituțiilor și numirea în funcții de conducere a unor persoane loiale, guvernul a pus accent pe acele aspecte ale culturii pe care le considera importante, marginalizând altele”, explică jurnalistul cultural polonez Jakub Dąbrowski. „PiS a încercat să remodeleze politica culturală de stat în conformitate cu agenda sa conservatoare, de dreapta. În unele privințe a reușit; în altele, nu”.
În articolul său, „Instituțiile culturale poloneze în timpul erei PiS și după aceasta”, Dąbrowski arată că Ministerul Culturii s-a folosit de cea mai la îndemână pârghie pe care o avea — posibilitatea de a numi directorii instituțiilor muzeale de stat. Între 2016 și 2022, directori cu viziuni politice conservatoare au fost instalați fără concurs la Muzeul Național din Varșovia, Muzeul Național din Cracovia, Centrul de Artă Contemporană din Varșovia și Galeria Națională de Artă Zachęta din Varșovia. În cazul instituțiilor care necesitau concursuri oficiale pentru ocuparea funcțiilor de conducere, componența comisiilor de selecție a fost controlată politic.
Victoria liberalilor la alegerile parlamentare din 2023, urmată de venirea la putere a guvernului condus de Donald Tusk, a dus la o nouă rundă de înlocuire a directorilor de muzee din Polonia. Dąbrowski privește critic și aceste schimbări, pentru că, în opinia lui, ele demonstrează o tendință a guvernelor liberale de a prelua unele tactici ale colegilor lor mai puțin democrați: de exemplu, numirea în funcție a unor personaje apropiate ideologic de putere.
„Partidele liberale tind să aibă o abordare mai deschisă față de cultură. Totuși, chiar și ele renunță arareori complet la controlul asupra acestui sector, din aceleași motive ideologice, politice și pragmatice ca și populiștii de dreapta”, spune jurnalistul. „Ceea ce diferă este stilul: intensitatea, legalitatea și metodele de intervenție, precum și modul de cooperare cu comunitățile artistice. PiS a acționat fără milă, în timp ce partidele liberale au operat, în general, «cu mănuși», au avut o abordare mai blândă, mai cooperantă.”
L-am întrebat pe Dąbrowski cum vede moștenirea PiS în cultură, încercând să înțeleg cât de adânci sunt urmele pe care partidul le-a lăsat în muzee. „Când vine vorba despre cultură în sine, moștenirea nu e neapărat semnificativă. O dată în plus, am învățat că arta creată pentru a răspunde așteptărilor unui partid este, de obicei, de slabă calitate.”
Însă munca de demitologizare pe care trebuie s-o depună muzeele și instituțiile culturale, în special în ce privește istoria Poloniei, este în continuare grea. Alegerile prezidențiale din 2025 au fost câștigate foarte strâns de Karol Nawrocki, un independent susținut de PiS, arătând astfel că o parte importantă din țară rămâne, într-o formă sau alta, afiliată valorilor promovate de conservatori.
„Guvernul PiS a implementat o politică deliberată de întărire a mândriei naționale prin cultură și educație”, spune jurnalistul. „Drept urmare, orice proiect curatorial care examinează în mod critic narațiunile oficiale riscă acum să fie etichetat drept «anti-polonez» sau chiar «trădător». Aceste acuzații găsesc teren fertil în rândul alegătorilor îngrijorați de instabilitatea regională sau de presiunile migrației, ceea ce face din ce în ce mai greu ca muzeele să promoveze un dialog deschis și autoreflexiv despre trecut.”
Asta au aflat pe pielea lor cei de la Muzeul din Gdańsk, atunci când au prezentat publicului o expoziție despre soldați polonezi în al Doilea Război Mondial.
Ce se întâmplă când nu mai ascunzi istoria
„Băieții noștri”, o expoziție realizată de Muzeul din Gdańsk în colaborare cu Muzeul celui de-al Doilea Război Mondial, spune povestea cetățenilor polonezi din regiunea Pomeraniei, forțați să se înscrie în armata nazistă. Istoria lor a fost ascunsă după ce Germania a pierdut războiul. Rămâne și astăzi controversată printre politicienii conservatori și votanții lor, pentru care Polonia a fost doar victima istoriei. Controversa a provocat proteste în fața clădirii muzeului, cu peste 100 de participanți, care au denunțat expoziția drept anti-poloneză.
Realitatea istorică este, ca de obicei, mai complicată.
Pomerania e o regiune de graniță dintre Polonia și Germania, care a trecut prin mâinile ambelor state. După 1939, când Germania a invadat Polonia, Pomerania a fost transformată în provincie nemțească. Spre deosebire de alte regiuni, al căror statut de teritoriu ocupat le-a permis locuitorilor să-și păstreze cetățenia, majoritatea polonezilor din Pomerania au fost obligați să preia cetățenia germană. Ca cetățean german, trebuia să te alături armatei dacă statul ți-o cerea. Altfel, riscai închisoarea, lagărul sau alte pedepse. Conform cercetărilor citate în expoziție, este foarte posibil ca circa 200 000 de bărbați din această regiune să fi fost forțați să se alăture armatei.
După încetarea războiului și lăsarea la vatră, foștii soldați au evitat, în general, să vorbească despre asta. Să vorbești însemna să recunoști că ai avut legături cu Germania, considerată pe-atunci cel mai mare dușman al Uniunii Sovietice, în a cărei sferă de influență Polonia tocmai intrase. „Situația în regiune”, mi-a spus într-un interviu pe Zoom Andrzej Hoja, curatorul expoziției, „este că unele familii știau unele povești, dar existau multe spații goale — și acolo unde rămân spații goale, oamenii nu înțeleg. Dacă nu înțelegi, apare îngrijorarea: oare ce s-a întâmplat cu adevărat atunci?” Oamenii se temeau că poate familia lor a fost singura în această situație sau că bunicii lor s-au alăturat voluntar armatei germane, pentru că credeau în cauza nazistă.
Expoziția, deschisă în iulie 2025, s-a născut tocmai din dorința de a aduce claritate și pace oamenilor din regiune, explică Andrzej. „Am vrut să arătăm că nu există niciun motiv să ascunzi aceste amintiri, că nu ești singur, nu e o experiență excepțională, și vecinii tăi au trecut prin asta. Sper ca, după ce văd expoziția asta, oamenii să se simtă mai în siguranță, să înțeleagă că de cele mai multe ori nu exista altă alternativă în afara înrolării. Și sper că-și vor înțelege mai bine rudele.”
Din punctul ăsta de vedere, expoziția a fost un succes. De când au lansat apelul prin care rugau oamenii să doneze obiecte din arhiva personală, organizatorii au fost surprinși de volumul de răspunsuri pozitive. După vernisaj, au avut inclusiv vizitatori veniți de la sute de kilometri distanță. De la deschiderea expoziției și până astăzi, echipa a strâns mai mult de 2 000 de mesaje de feedback, dintre care peste 90% sunt pozitive. (Expoziția mai poate fi vizitată până pe 10 mai 2026.)
În afara regiunii, însă, reacțiile au fost amestecate, mai ales după ce a intrat și politicul în schemă. Fostul președinte polonez Andrzej Duda a postat pe X, fostul Twitter, un mesaj prin care acuza expoziția că „relativizează istoria”. Duda mai scria că „a-i prezenta pe soldații celui de-al Treilea Reich drept ai noștri nu este doar o falsificare a istoriei, ci și o provocare morală”. Scandalul a fost preluat de presa națională și internațională.
„I-a înfuriat faptul că le-am spus ai noștri”, spune curatorul expoziției, „dar acești bărbați au fost rudele noastre, sunt literalmente ai noștri”.
Pentru Andrzej, reacțiile politicienilor față de expoziție sunt simptomatice pentru transformarea istoriei într-un alt front al bătăliei politice din Polonia. Raportarea la istoria națională oglindește raportarea la politica prezentului, crede curatorul. „În special pentru conservatori, modul în care văd istoria e modul în care văd viitorul. De asta e atât de important, de asta vezi atât de multe ciocniri și de asta o mică expoziție se poate transforma într-un scandal uriaș.”
Războinici împotriva istoriei
Politicienii care instrumentează istoria în scopuri populiste sunt ceea ce cercetătoarea Ljiljana Radonić numește „războinici ai memoriei” (mnemonic warriors), adică actori care încearcă să controleze memoria colectivă. „Toți acești actori au o înțelegere foarte tulbure a democrației”, spune Radonić.
Iar memoria colectivă, amalgamul de experiențe și amintiri pe care le relatăm despre grupurile din care facem parte — de la familia de origine la națiune —, este extrem de importantă. „Memoria este putere și cine deține memoria deține puterea”, spunea un participant la un workshop care analiza capacitatea muzeelor din România de a deveni spații în care se discută mai deschis despre istoria și cultura romă. Poate că sună bizar — în fond, nu deținem cu toții o memorie? Dincolo de indivizi, însă, muzeele sunt spații instituționale, care nu doar că păstrează memoria colectivă, ci o și definesc. Ce alegem să expunem este ceea ce alegem să ne amintim. Poveștile pe care le spunem în muzee sunt cele care ne definesc.
Când poveștile femeilor, ale persoanelor de etnii non-majoritare sau ale celor queer lipsesc din muzee, mesajul transmis este că experiențele lor nu sunt demne de a fi păstrate în memoria colectivă.
„Păstrarea corectă a memoriei înseamnă să-ți amintești corect trecutul. Poți avea o memorie selectivă, în care accentuezi anumite părți ale trecutului și le lași deoparte pe altele”, explică Sarah Weicksel. „Dacă părți din acea memorie sunt șterse prin ștergerea expozițiilor, prin ascunderea obiectelor, prin distrugerea materialelor etc., atunci oare nu ajungi să ai o memorie falsă? Și ce efect are asta în relație cu puterea?”
Deși războinicii memoriei nu pot șterge aspectele și consecințele istorice care nu le convin, ei pot, totuși, să controleze cum ne amintim de ele. Și asta e extrem de periculos. „Ideologic, acest control permite unui partid să difuzeze și să consolideze un anumit discurs în sfera publică. Cu cât un partid este mai autoritar, cu atât este mai preocupat de orice abatere ideologică și cu atât caută mai mult să o elimine”, spune jurnalistul Jakub Dąbrowski.
„Politic, preluarea controlului asupra instituțiilor culturale transmite societății un mesaj clar: «Priviți cât de eficient apărăm valorile în care credem». În contextul unui război cultural, acest mesaj este deosebit de important pentru electoratul de bază, chiar dacă oamenii aceia nu vizitează niciodată un muzeu”, explică jurnalistul.
Iar în contextul unui război fizic, instrumentalizarea devine și mai transparentă. Cercetătoarea Ljiljana Radonić mi-a povestit că în 2017 a vizitat un muzeu din Moscova, al cărui discurs includea deja anexarea Peninsulei Crimeea de către Federația Rusă, care avusese loc cu doar trei ani înainte. Ocupația ilegală era explicată în muzeu drept o manifestare a dorinței democratice a locuitorilor din provincie. Se întâmpla cu cinci ani înainte ca Rusia să invadeze toată Ucraina — o decizie motivată prin falsuri istorice și politice, care a dus până acum la moartea a peste 14 000 de civili, conform Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului.
Lupta pe care merită s-o purtăm
Mă întorc la citatul lui Matt Walsh de la început: „Lupta pentru muzee continuă și este o luptă care chiar merită să fie purtată”. Pentru transparență editorială, deși nu sunt mai deloc de acord cu Walsh, susțin această afirmație — pe care, însă, o înțeleg de pe o poziție cu totul diferită. Indiferent de regim, muzeele nu pot fi instituții perfecte, lipsite de orice ingerință a politicului și golite de ideologie. Dar, într-o societate democratică, în care există dialog și spațiu pentru critică, ele sunt perfectibile.
„Un muzeu reprezintă ceva ce ar trebui să fie bun”, spune Michael Peter Edson, fostul director Smithsonian. „Asta înseamnă sinceritate, înseamnă să spui adevăruri dificile, să cauți adevărul. Nu este o instituție perfectă, dar este transparentă în ceea ce face. Poate să promită societății că va fi responsabilă pentru cunoașterea pe care o produce.”
„Cred că muzeele sunt locuri care aduc oamenii laolaltă, ca să învețe despre alți oameni, fie la fel ca ei, fie diferiți”, spune și Sarah Weicksel. „Sunt locuri unde îți construiești empatia prin istorie, unde înțelegi contextul în care au fost luate decizii din trecut și care este locul tău în prezent.”
Poate fi tentant să vrei să renunți la lucrurile astea complicate, să spui o narațiune unitară, lipsită de contradicții, care să te facă să te simți în siguranță. Dar a te uita la greșeli este o dovadă de curaj.
„Unul dintre momentele în care m-am simțit cel mai mândru că sunt un american a fost la a 200-a aniversare a Constituției noastre”, îmi spune Edson. Muzeul de Istorie Americană a realizat o expoziție despre lagărele în care au fost internați americanii de origine japoneză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. „A fi un popor puternic înseamnă și a pune sub semnul întrebării greșelile trecutului.” Edson spune că acest exemplu de chestionare a contribuit semnificativ la felul în care înțelege astăzi ce înseamnă să fii cetățean al unei țări și al unui popor.
În oglindă, o istorie nechestionată nu poate oferi decât o falsă și mincinoasă senzație de siguranță. Când am întrebat-o pe Radonić de ce e important ca muzeele să conțină și ceea ce e complicat și „urât” din trecutul nostru, mi-a dat exemplul războaielor ce au urmat destrămării Iugoslaviei. În jur de 140 000 de oameni, sârbi, croați, bosniaci și nu numai, au murit în urma conflictelor motivate de ură naționalistă.
Mi-a explicat că memoria războiului civil și a masacrelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost confruntată și discutată în timpul regimului socialist din Iugoslavia, condus de Iosip Broz Tito. Așa că, imediat după moartea acestuia, ea a ieșit la suprafață mai puternică și mai violentă. Fiecare tabără utiliza simbolurile inamicului din trecut: de exemplu, croații, autointitulați „ustași”, adică rebeli, îi descriau pe sârbi drept „cetnici” (grupare militară din Serbia, activă în perioada 1941–1945, care a comis masacre împotriva croaților și bosniacilor).
„Toată lumea reutiliza aceste imagini ale inamicului, dar, în același timp, copia necritic identitatea membrilor propriului grup etnic din al Doilea Război Mondial. Acesta a fost, într-un fel, un factor major pentru declanșarea războaielor iugoslave. Cineva a încercat să pună un capac pe trecut, ceea ce a făcut posibilă mobilizarea sa foarte violentă.”
Sub zodia autoritarismului și populismului, viitorul muzeelor și al cercetării istoriei este incert. Chiar și-n plină democrație, muzeele din România încă ascund multe. Nu există un muzeu oficial al comunismului, al culturii și istoriei rome sau al comunității LGBTQ+. De altfel, sclavia romilor sau rolul României în Holocaust rămân subiecte mai degrabă absente din instituțiile muzeale. Modul în care nu vorbim despre istoria noastră mai puțin glorioasă ne îndepărtează unii de alții. Ne face mai plini de ură și mai vulnerabili în fața minciunilor unor politicieni extremiști. Pe măsură ce vedem că populismul extremist de dreapta câștigă teren pretutindeni, e important ca muzeele să fie spații în care ne apropiem de istoria noastră cu sinceritate, ca să ne înțelegem mai bine prezentul și să ne pregătim pentru provocările viitorului.
Fotografia principală a fost realizată muzeul Luvru, și a fost donată de Kristek Pál arhivei foto Fortepan.
