Muncă / Sănătate

Doctorii istoriei spun că sănătatea lor este în pericol

De Oana Filip, Ilustrații de Simina Popescu

Publicat pe 4 iunie 2024

Restauratorii care țin în viață obiectele valoroase din muzeele României trag de ani buni semnale de alarmă despre condițiile proaste de lucru și riscurile pe care le aduc pentru sănătatea lor. Laboratoare nerenovate, dotări insuficiente, amestecuri de substanțe chimice folosite în spații improprii sunt printre cele mai importante plângeri de pe lista lor. 

Pe lângă astm, rinite, alergii, cei care lucrează în restaurare pot dobândi și boli grave, însă din cauza lipsei studiilor și neclarității legislative, nu pot dovedi că suferă de boli profesionale. 

În ultimii doi ani, am documentat problemele de care se lovesc acești specialiști, într-o lume aflată la intersecția dintre artă, istorie, chimie și birocrație. Am vorbit cu numeroși restauratori, cu manageri de muzee, medici, experți în dreptul muncii și sindicaliști. Am fost în două mari laboratoare de restaurare din România și am participat la un protest al lucrătorilor din muzee, la care au participat și restauratorii, hotărâți să rupă tăcerea despre problemele grave care uneori ajung să le amenințe viața. 


 

Vreo 20 de persoane în halate albe stau în jurul unei siluete complet nemișcate, așezată pe o masă din mijlocul încăperii. Îl ascultă pe specialistul străin venit să le vorbească despre cele mai bune decizii pentru sănătatea celui aflat înaintea lor, despre următorii pași ai operației necesare și ce riscuri pot întâmpina. 

 Trupul spre care privesc aparține unui înalt demnitar, care a murit acum aproape 2.000 de ani în Egipt. Nu îi știm numele, dar știm că și-a trăit prima parte a vieții de apoi în Gamhid, la 150 km de Cairo, și a fost descoperit alături de alte 70 de mumii în secolul XX. A ajuns în România în 1907, când a fost donată Societății Ardelene pentru Științele Naturii din Sibiu. Este una dintre puținele mumii din România, și multă vreme casa ei a fost Muzeul de Etnografie Universală „Franz Binder”, din centrul Sibiului. 

 După vizita specialistului în conservarea vestigiilor egiptene, mumia a fost mutată  la Centrul ASTRA pentru Patrimoniu, unde se află și acum, la cinci ani de când a fost scoasă din vitrina de sticlă unde-și petrece viața de apoi și așezată pe masa restauratorilor. Din lipsa fondurilor pentru a continua munca de conservare, mumia nu poate fi expusă încă publicului. 

Dintre meseriile apropiate culturii, restaurarea nu e aproape deloc vizibilă publicului, însă această muncă extrem de minuțioasă și de importantă salvează de la dispariție și uitare obiecte care ne ajută să ne descifrăm istoria - mumii, case vechi, picturi, arme, cărți și nenumărate altele. 

În România, însă, ea vine la pachet cu lipsa banilor pentru inovație și dotări insuficiente, care, de multe ori, înseamnă riscuri mari pentru sănătatea celor care o practică. Înainte de toate, munca de restaurare presupune din start un risc: obiectele a căror viață o prelungesc acești oameni sunt vechi de zeci, sute sau mii de ani, sunt acoperite de praf sau rugină, pot fi purtătoare de bacterii, microbi sau virusuri. Apoi, laboratoarele unde obiectele istorice sunt readuse la viață sunt medii pline de substanțe chimice, care necesită măsuri speciale de protecție. 

„Noi suntem un fel de doctori”

În toamna anului 2022 când am mers la Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA, parcul în care se află era plin de brândușe și frunze uscate. N-am intrat în niciuna dintre sutele de case tradiționale care spun povestea arhitecturii rurale românești, ci într-o clădire de beton și lemn, unde se află unul dintre cele mai moderne laboratoare de restaurare din țară. În săli și pe holuri se deschide univers care e deopotrivă muzeu, laborator și birou, populat cu obiecte antice și unelte moderne. Camere de criogenare, unde temperatura scade la zeci de grade cu minus se învecinează cu o ladă de zestre din secolul XVIII, pahare berzelius și un cojoc bărbătesc cu lână neagră din secolul XX. 

Moștenirea ASTRA

Complexul Național Muzeal ASTRA pentru Patrimoniu a fost înființat acum mai bine de 100 de ani. Reunește mai multe muzee, printre care Muzeului de Etnografie Universală „Franz Binder” și Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA, cel mai mare muzeu în aer liber din Europa, întins pe 96 hectare, cu peste 400 de case, hambare, biserici, mori sau alte clădiri din istoria satului românesc. A fost premiat și de specialiști în muzeistică, primind marele premiu European Museum Academy în 2019, cât și de vizitatori - a fost Tripadvisor Travelers Choice Award 2021. 

În această atmosferă lucrează Ana Maria Rotaru și cei doi colegi ai săi. Când i-am vizitat, unul dintre ei lucra la o ploscă de lemn de secol XIX, din satul sibian Nou Român. Încă se mai văd pe ea florile roșii și frunzele, dar modelul e șters și lemnul e plin de găuri. E semn că înăuntru și-au făcut bufet insecte mâncătoare de lemn, care au săpat adevărate galerii. Plosca e străbătută de o linie ca o cicatrice, care sugerează că a fost lipită. A venit în laborator spartă în trei bucăți de lemn prăfuit, acoperite în interior de o ceară misterioasă - probabil vin, dar nimeni nu vrea să presupună până nu se întorc rezultatele analizelor de laborator. 

Ana Maria Rotaru are în față o icoana veche de peste 200 de ani, parte din Școala Nicula, numită după satul și mănăstirea Nicula, unul dintre cele mai importante centre de pictură pe sticlă din Transilvania până în secolul al XIX-lea. Icoanele de aici erau pictate de țărani fără cunoștințe tehnice de desen, dar preocupați să găsească un limbaj vizual prin care să exprime realități complicate, așa că rezultatul sunt picturi naive, dar pline de forță. 

Conservatori, investigatori, restauratori

Restauratorii nu sunt singurii care au în grijă obiectele de patrimoniu. Dintr-o echipă dedicată fac parte restauratori, conservatori și investigatori.  

Conservatorii sunt cei care au în grijă obiectele înainte și după ce ies din mâinile restauratorilor, iar investigatorii, poate cei mai puțin cunoscuți din această triadă, se ocupă de analizele și testele chimice, biologice sau fizice care oferă informații tehnice: ce fel de pigment este folosit într-o pictură, de ce esență este lemnul din care e făcut un artefact etc.

Imaginează-ți: obiectul e pacientul, conservatorul e medicul de familie, a cărui treabă e să-l țină sănătos, să-l ajute să-și trăiască cea mai lungă viață la capacitate maximă, restauratorul e chirurgul care-l operează după un accident, iar investigatorul e cercetătorul care-i studiază anatomia ca să-l înțeleagă mai bine. Conservatorul are treabă cu colecții de obiecte, restauratorul cu obiectul, iar investigatorul cu particulele obiectelor.

Pe parcursul textului, am ales să mă focusez doar pe restauratori și să-i menționez pe ei cel mai adesea pentru că au cel mai direct contact cu obiectul. Dar riscuri de sănătate sunt prezente și în cazul conservatorilor și investigatorilor.  

În cazul ăsta e o Judecată de Apoi, cu sfinți și îngeri întristați, care privesc în jos de la adăpostul norilor, spre siluetele negre ale păcătoșilor anonimi înconjurate de foc roșu. Când a venit în laborator, icoana era spartă în 80 de fragmente. Câteva detalii din pictură lipseau. 

Ca restauratoare, datoria Anei este să readucă la viață obiectele istorice, astfel încât ele să poată oferi informații despre locul și timpul în care au fost create și folosite, pentru un viitor cât mai îndelungat. 

„Noi suntem un fel de doctori”, îmi spune Marius Iuga, colegul ei restaurator, specializat pe obiecte din metal și ceramică. „Pacientul e aproape pe moarte, îl resuscităm și-l facem să trăiască mai departe pentru generațiile viitoare.” Doar că, spre deosebire de medicină, restaurarea unui pacient istoric nu se face cu forța brațelor și defibrilatoare, ci cu răbdarea degetelor și numeroase substanțe. Iar combinația dintre obiecte vechi și substanțe chimice poate să dăuneze sănătății, mai ales dacă mediul în care se întâlnesc nu respectă un set de condiții stricte. 

Medicamente pentru obiecte

Înainte de toate, însuși obiectul aflat în mâinile unui restaurator poate fi dăunător. De exemplu găsești un veșmânt interesant într-un mormânt al cuiva care a murit de ciumă. Dragoș Bărboi, restaurator de lemn în curs de acreditare, care lucrează la Muzeul Olteniei din Craiova, mi-a povestit despre o icoană cu Sfântul Nicolae care a stat 20 de ani în depozit înainte să ajungă la restaurare. „Deci n-a mai fost în uz liturgic și n-a mai fost pupată. După 20 de ani ea, avea în continuare stafilococi, streptococi, bacili,” mi-a explict Bărboi când l-am vizitat în 2022. 

Laboratorul lui se află la parterul noii clădiri pentru birouri și laboratoare de restaurare a Muzeului Olteniei, un adăpost pentru istoria locală și națională în care găsești, de pildă, o sica (un pumnal cu lamă curbă), monezi antice sau un coif oriental cu coarne și un voal de zale la care s-a muncit luni de zile. 

În camera în care lucrează Bărboi e plin de obiecte din lemn, de la lăzi de zestre la dulapuri și icoane, dar și de rindele, dălți, șmirghele și soluții chimice. Acestea din urmă sunt extrem de benefice pentru sănătatea obiectelor, dar pot fi foarte periculoase pentru oamenii care le îngrijesc. 

În laboratorul din Sibiu o rog pe Ana Maria Rotaru să-mi arate câteva dintre substanțele cu care lucrează la reîntregirea icoanei. Prima este apa amoniacală, pe care o folosește pentru curățare. Când deschide flaconul, nu simt nimic. Simt un iz de acetonă când îmi arată acetat de etil și ceva vag neplăcut când ajungem la o soluție ce conține terebentină. 

Situația se schimbă când deschide un recipient cu amoniac. Nu trebuie să fiu prea aproape de soluție ca să simt un miros înțepător, care îmi desfundă instant și neplăcut nasul, mă face să lăcrimez și să tușesc. De fapt, în scurt timp tușim toți cei din încăpere. Deși recipientul n-a fost deschis mai mult de câteva secunde, trebuie să aerisim.

„Amoniacul este foarte iritant pentru căile respiratorii,” îmi explică medicul generalist Dorel Filip. „Aflat în concentraţii mari, pătrunde în căile respiratorii inferioare şi poate conduce la edem pulmonar”. Foarte bun pentru curățarea obiectelor, amoniacul este nociv pentru oameni. Vaporii irită ochii și pot duce la conjunctivită sau orbire, iar atingerea substantei la iritații. În concentrații mari, poate provoca oprirea reflexă a respirației. 

Ce s-a întâmplat în laboratorul de la Astra a fost o demonstrație de forță pusă la cale special pentru mine. În mod normal, cine deschide un recipient de amoniac o face purtând mască, într-o altă cameră decât cea în care se lucrează. Iar la munca de zi cu zi nu se folosește amoniac pur, ci se diluează. 

Amoniacul nu este singura substanță periculoasă cu care lucrează Ana și colegii ei. Lista substanțelor chimice folosite de restauratori în munca lor este interminabilă. Pe unele le recunoști: alcool etilic, diluant universal, prenadez, acetonă. Altele sunt mai puțin întâlnite în uzul de zi cu zi, precum: lac nitrocelulozic, lacuri alchidice, diluant nitro, hidroxid de sodiu, dentaflex. E doar o mostră de substanțe cu care nu este indicat să lucrezi decât protejat de măști și mănuși. Deși restauratorii lucrează cu soluții periculoase în cantități mici, o fac în mod constant și de la o distanță mică. 

Dacă echipamentele de protecție sunt de bună calitate și sunt purtate regulat, riscurile sunt reduse, dar realitatea din laborator nu e mereu în alb sau negru. Restauratorii trebuie să poarte măști și mănuși când lucrează cu obiectul, dar regulile nu se respectă întotdeauna. O mască greoaie, ca cea folosită în construcții, poate să îngreuneze anumite acțiuni în care ești foarte aproape de obiect, așa că restauratorii nu o folosesc mereu. 

„Încerc să mă protejez, să folosesc mănuși”, îmi explică Dragoș Bărboi, restauratorul de lemn de la Muzeul Olteniei din Craiova, care găzduiește colecții de istorie, arheologie, etnografie și științele naturii. „Dar nu ești tot timpul cu gândul la asta, pentru că nici nu lucrezi doar cu substanțe.” Fiecare etapă a procesului de restaurare este documentată prin fotografii, ceea ce înseamnă că restauratorul trebuie mereu să fie cu mâna pe aparat. „Dacă facem o analiză a aparatului, probabil e plin de bacterii și urme de soluție. Apoi pun mâna pe sendviș și tot așa”, spune Bărboi. 

Laboratoarele pe care le-am vizitat la Sibiu și Oltenia erau moderne și aveau sisteme de aerisire performante, dar nu toate muzeele din țară sunt în situația asta. Oricât de bine se va proteja un restaurator individual, dacă laboratorul nu e în stare bună, riscurile cresc.

Cât de mari sunt riscurile?

„În România a mai murit un restaurator. Odată cu el şi o parte din patrimoniul țării”,  scria în 2021 pe Facebook Dragoș Neamu, responsabil al departamentului de proiecte culturale și relații internaționale din Rețeaua Națională a Muzeelor din România. La dorința familiei victimei, Neamu nu a dat detalii explicite despre caz, dar chiar și așa, postarea a adunat sute de reacții și comentarii care deplângeau situația restauratorilor. Mesajul lui Neamu nu e singurul de acest fel. 

„Eu am participat la o strângere de fonduri pentru o colegă de la un muzeu din București. Avea 30 de ani la vremea respectivă și a făcut un cancer, un limfom Hopkins.” îmi povestește Cristina Celia Iacob, conservator la Palatul Culturii din Iași și vicepreședintă a federației naționale a sindicatelor din cultură și presă CulturMedia. În cei 25 de ani de când lucrează în conservarea patrimoniului, Iacob a văzut de-a lungul timpului mai multe cazuri de boală asociată mediului de lucru. Spune că această colegă a primit de la medic confirmarea verbală că boala ei se trage de la locul de muncă, pe baza observațiilor empirice, dar asta a fost tot. „A fost tratată în Turcia. După ce s-a vindecat s-a retras din laborator.” 

„Am o colegă care s-a dus în decurs de patru luni de zile. Cancer”, mi-a spus și Paul Dan Octavian, fost președinte al Consiliul Internațional al Muzeelor România și fondator al Asociației Conservatorilor și Restauratorilor din România, cu o carieră de restaurator specializat în metale la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu și apoi la Muzeul Național al Banatului din Timișoara. La 62 de ani, Octavian nu mai lucrează în laborator, dar continuă să se preocupe de profesie, organizează conferințe științifice și încearcă să reducă riscurilor de sănătate asociate profesiei.

„O colegă mi se pare că avea 42 de ani. O colegă de la restaurare textile avea aproape 50. Un coleg de-al nostru de restaurare ceramică, tot așa, pe la 50 de ani. Niște cancere, de la plămân, ficat sau pancreas” mi-a răspuns și Ioan Sfrijan, coordonatorul laboratorului de restaurare pictură al Muzeului Național de Artă a României, când l-am întrebat ce colegi a pierdut de-a lungul timpului. 

Niciunul dintre acești oameni nu pot confirma că bolile care i-au răpus pentru colegii lor au fost cauzate de muncă, dar toți observă un tipar pe care l-am auzit și de la colegii de-ai lor, de cancere și tumori. 

Rinitele alergice, pielea uscată, tusea și miopiile sunt probleme des întâlnite printre angajații muzeelor, mai ales printre restauratori, conservatori sau investigatori. Concentrarea la obiecte mici, aflate la distanță mică, lucrul cu substanțe chimice și obiecte vechi pe perioade îndelungate pot slăbi organismul. „Atunci când sunt neglijate, alergiile scad drastic calitatea vieții prin tulburări afective, scăderea randamentului fizic și intelectual, afectând puterea de concentrare, calitatea somnului, puterea de a învăța, productivitatea. Toate acestea pot duce la un potențial pericol de accidente de munca”, explică Dorel Filip, medic generalist.

Cristina Celia Iacob de la Palatul Culturii din Iași  a început să aibă probleme cu respirația în 2008, la zece ani de când s-a angajat la muzeu, unde avea grijă de colecția de obiecte istorice, de la ceramica de Cucuteni la sabia atribuită prințului Alexandru Ipsilanti. Cheltuia și 400 de lei pe lună numai pe spray-urile de care avea nevoie ca să respire cum trebuie. Iar cazul ei nu e nici pe departe izolat. 

„La început a fost inconștiența, acum e prea târziu să ne lăsăm”, mi-a spus Ioan Sfrijan, coordonatorul de laboratorului de restaurare pictură al Muzeului Național de Artă a României. L-am întrebat dacă se gândește la riscurile meseriei pe care a ales-o și pe care o practică de la 38 de ani. Acum are 66. Ar trebui să se gândească la pensie, dar spune că mai are prea multe restaurări de finalizat să renunțe la laborator. Când își face analizele, medicul îi spune că are ficatul obosit și ar trebui s-o lase mai moale cu alcoolul. Nu e cazul, și doctorii înțeleg asta când le spune unde lucrează. 

În interviurile pe care le-am făcut cu restauratori, conservatori sau investigatori au ieșit la iveală numeroase exemple de rinite, alergii și astm, dar și cazuri de cancer sau alte boli grave. Toți mi-au spus că aceste boli au legătură cu munca lor, dar acest lucru nu a fost stabilit oficial. 

În 2010 un grup de cercetătorii croați au studiat cazurile de insuficiență respiratorie în rândul restauratorilor muzeali și deși nu au descoperit cazuri în care să fie afectați direct plămânii, au observat o incidență mai mare a unor simptome respiratorii ce nu au putut fi atribuite unei cauze anume. 

Un studiu din 2020 realizat de cercetători de la Universitatea București într-unul dintre cele mai vizitate muzee din țară arată că un procent important de lucrători au intrat în contact cu bacterii rezistente la antibiotice, ceea ce le crește riscul de a dezvolta boli respiratorii sau de piele.  

Însă dincolo de rezultatele medicale, studiile acestea arată și dificultatea de a face legături între boli și munca în restaurare. În ambele cercetări e menționat numărul mic de participanții, ceea ce poate influența rezultatele, lipsa unor cercetării mai îndelungate și mai extinse despre subiect și nevoia de continua investigațiile pentru rezultate mai relevante.  

Alt studiu, realizat în Italia în 2007 și focusat pe expunerea lucrătorilor din muzee la substanțe chimice, arată cât e de complicat să monitorizezi aceste lucruri, având în vedere că restauratorii folosesc o varietate de substanțe, în cantități diferite și pe perioade diferite în funcție de obiectul pe care îl au în față.

„Suntem genul de oameni care suferă în tăcere”

În ciuda faptului că restauratorii se plâng de diferite boli și afecțiuni, ele nu prea ajung să fie înregistrate oficial. Conform unui raport al Institutului Național de Sănătate Publică (INSP) din 2023, dintre cele 986 de cazuri de boli profesionale înregistrate oficial în 2022, niciuna nu a venit din zona muzeelor. 

Ca să înțelegem de ce există această diferență între ce spun restauratorii și ce înregistrează datele, trebuie să pornim de la legislație. În Codul Muncii apar boli profesionale și bolile legate de profesiune. Dacă boala profesională este o afecțiune care pornește de la factorii nocivi la care a fost expus lucrătorul în perioada în care și-a exercitat atribuțiile de serviciu, boala legată de profesiune este o afecțiune în care unul sau mai mulți factori determinanți sunt legați de locul de muncă. 

Pentru a stabili dacă un angajat suferă de o boală profesională sau care are legătură cu profesia, este nevoie ca un medic să semnaleze posibilitatea unei astfel de boli, iar apoi să se facă o comisie care să analizeze cazul, folosind legea, cercetarea medicală și analizele bolii individuale. Trebuie să se decidă dacă el / ea lucrează în condiții care să-i pericliteze sănătatea. 

Bolile profesionale sau legate de profesie ar trebui raportate de medicul de la medicina muncii către autorități, dar datele arată că, la nivel național, asta nu se întâmplă unitar. Tot în raportul INSP se atrage atenția că 16 judeţe nu au declarat niciun caz de boală profesională. În unele dintre aceste județe nu există medic de medicina muncii la direcţiile de sănătate publică sau, dacă există, lucrează în regim de colaborare. „Chiar dacă ar fi fost astfel de boli profesionale, nu ar fi avut cine să le cerceteze, cine să stabilească cu precizie că ele au sau nu au loc”, spune Dan Năstase, consilier juridic specializat în relații de muncă și colaborator al sindicatului CulturMedia. Năstase nu crede însă că această scădere reflectă realitatea din teren. 

„Avem o problemă sistemică, și vina este împărțită între cele trei părți: statul român, angajator și lucrător”, explică el. 

Angajatorul este de vină când nu respectă toți pașii pentru a preveni aceste boli profesionale, nu ia măsuri preventive și nu face nici ce este obligat să facă pentru siguranța muncii.

Vidul legislativ poate să-l ajute să sară etape importante. Un exemplu este expertizarea spațiilor de lucru, în cazul acesta a laboratoarelor de restaurare. Expertizarea presupune să se măsoare periodic nivelul diferitelor substanțe nocive folosite în munca restauratorilor și să se observe dacă există condiții vătămătoare sau nu. Fără acest pas, angajații nu pot obține nici sporuri de lucru în condiții vătămătoare, nici nu pot dovedi că suferă de boli profesionale. 

Expertizarea se face pe cheltuiala angajatorului și, conform legii, este obligatorie. Doar că nu există nicio sancțiune dacă această obligație nu este îndeplinită.

„Putem să avem milioane de legi. Câtă vreme nu avem și o sancțiune pentru încălcarea lor, atunci cel mai probabil nu vor fi puse în aplicare niciodată”, spune consilierul juridic Dan Năstase. 

Responsabilitatea angajatului, crede el, vine mai ales când ar trebui să reclame medicului boala și starea proastă de sănătate, ceea ce se nu se întâmplă de multe ori, din tot felul de motive. „Angajatul nu știe ce drepturi are, consideră că e mult prea costisitor procesul sau că se expune unor riscuri dacă le cere angajatorilor să lucreze în condiții sigure și sănătoase.” 

Celia Iacob, conservatoare la Iași, spune că multora dintre colegii ei le este frică să se plângă de sănătate, ca să nu-și piardă slujba sau să nu fie transferați în alt departament.

„Am făcut o bronșită și o traheită și doctorul mi-a spus să nu mai fac [restaurare textile- n.r.]. A zis Schimbă pe altceva și m-am reprofilat pe lemn”, mi-a povestit Ioan Valeriu Olaru, fost director al centrului de restaurare ASTRA.

Pentru Olaru, schimbarea a fost o reușită, fiindcă știa să lucreze la fel de bine și în lemn, dar nu toată lumea vrea sau poate face trecerea la fel de ușor. „Un restaurator se formează în trei, patru ani. Ce poți să faci la 40 și ceva de ani dacă te-ai îmbolnăvit? Ai făcut restaurare toată viața, ai făcut atâtea cursuri și specializări, te trezești și unde să te duci să lucrezi? Nu te angajează nimeni”, spune Celia Iacob, de la Palatul Culturii din Iași.

Specialista crede că această reticență de a vorbi despre problemele medicale și condițiile de lucru e o caracteristică a profesiei. „În general, restauratorii și noi, cei din muzee, nu suntem persoane vocale. Noi suntem lucrătorii din spatele scenei, care facem lucrurile frumoase pentru public. Nu suntem obișnuiți să ieșim în față, să ne spunem oful, să ne plângem”, spune ea. „Suntem genul de oameni care suferă în tăcere.”

Părerea ei e împărtășită de mai mulți dintre restauratorii și conservatorii cu care care am vorbit pentru acest articol. Dintre foștii restauratori care au suferit de boli despre care suspectează că ar fi legate de profesie, niciunul nu a vrut să vorbească public despre asta, și, în cazul celor care și-au pierdut viața, identitatea a fost mai mereu ascunsă, la dorința familiilor. Unii dintre cei cu care am vorbit mi-au spus inclusiv că se tem că dacă publicul ar auzi că există unele situații de boală, ar putea crede că muzeul sau exponatele sunt nesigure. 

„Sunt atâtea meserii cu riscuri în viața asta, că nici sudori nu duc prea bine, nici ăia care lucrează la temperaturile în furnale, nici cei care lucrează pe la fabricile astea de solvenți, compuși sau derivați petrolieri”, mi-a spus și Ioan Sfrijan, când l-am întrebat despre cum se raportează la pericolele din munca lui. 

Uneori, însă, chiar și atunci când restauratorii își găsesc resursele să vorbească, nu sunt luați în seamă. 

În 2017, după moartea unei colege din comunitatea profesională, Dan Octavian, fondator al Asociației Conservatorilor, și Dragoș Neamu, de la Rețeaua Națională a Muzeelor din România, au realizat un raport despre problemele restauratorilor din România. Vorbeau acolo despre „lipsa protecției individuale” pentru restauratori, despre riscurile aduse de cumulul de substanțe folosite în restaurare și despre lipsa unor norme de sănătate specifice domeniului muzeal, conservării și restaurării. Cereau o mai bună încadrare a restauratorilor în categoriile cu risc profesional, acordarea de sporuri și extra zile de concediu, pentru compensarea condițiilor de muncă.

Au încercat să creeze o conversație publică despre riscurile la care se expun medicii obiectelor de patrimoniu. Dar nu s-a întâmplat la nivelul la care și-ar fi dorit ei. 

Neamu crede că n-a funcționat din mai multe motive. „Mai este și o indiferență a instituțiilor statului, care vine din necunoaștere, evident.” Oamenii nu cunosc foarte bine munca și riscurile restauratorilor și nu ajută nici că în România sunt puțini restauratori – sub 500. E greu să faci lobby susținut în condițiile astea. 

„Pierdem oameni”

În lipsa unei discuții publice majore, puține lucruri s-au îmbunătățit. Paul Dan Octavian, de la Asociația Conservatorilor și Restauratorilor din România, spune că, din anii ’70, când a intrat el în profesie, și până azi, există clar o evoluție în măsurile de siguranță pentru profesioniști în domeniul restaurării, care s-a resimțit și la noi. Dacă Octavian povestește că, în comunism, unii restauratori erau tratați „pe șest” după ce se îmbolnăveau din cauza obiectelor cu care lucrau și a măsurilor de protecție precare, acum lucrurile sunt diferite.

Unele laboratoarele din România au azi sisteme de protecție menite să protejeze cât mai bine restauratorii. Cele pe care le-am vizitat eu, de la ASTRA și Craiova, se află în clădiri construite anume pentru depozitarea și restaurarea obiectelor, și sunt dotate cu sisteme de aerisire și exhaustoare mobile. Imaginează-ți un tentacul conectat la tavan, care acționează ca o hotă mobilă: captează vaporii de substanțe. Restauratorii pot trage aceste instalații la bancul lor când lucrează cu materiale periculoase. Există o cercetare continuă pentru a găsi noi variante care să ajute obiectul, dar fără să facă rău restauratorului. Multe substanțe folosite în trecut sunt azi interzise, iar tehnologiile cu laser sunt de multe ori o alternativă mai sigură și mai rapidă. Mai există și camere de criogenizare, cum au la ASTRA, unde obiectele de lemn și material textil sunt lăsate la temperaturi de -30 de grade timp de câteva zile, pentru a omorî toate ouăle de insecte. 

Doar că nu toate muzeele din România sunt ASTRA și Oltenia, recunoaște Dan Octavian, și, oricât de moderne sunt laboratoarele, riscurile asociate restaurării rămân. 

De asemenea, restauratorii primesc acum un spor de muncă în condiții vătămătoare de până la 10% din salariul de bază. În momentul de față, sporurile sunt plafonate la nivelul anului 2018 și chiar dacă salariile restauratorilor au mai crescut puțin (deși rămân în continuare foarte mici), sporurile au rămas neschimbate.

Scopul sporurilor este să compenseze prejudiciul cauzat de mediul de lucru, explică consilierul juridic Dan Năstase, pentru că, potrivit profesiei pe care o exercită, unii angajați sunt expuși fără voia lor la factori care-i afectează pe termen mediu și lung sănătatea. 

În practică însă, există încă numeroase muzee în care el nu se acordă, din lipsă de buget sau voință managerială. „Legislație este, doar că trebuie adaptată și aplicată la profilul nostru. Și nu este suficient de imperativă. Ar trebui ca legislația să oblige managementul s-o aplice în toate laboratoarele.”

Principiul care domnește acum este omul sfințește locul. Unde au fost manageri dornici să investească, resursă umană și bani locali, s-au luat măsuri pentru ca restauratorii să lucreze în condiții mai sigure. În rest, însă, aceștia sunt în continuare descoperiți. 

Angajații de la ASTRA, de exemplu, ai Complexului Muzeal Național de la Iași sau ai Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei primesc sporuri de muncă în condiții vătămătoare. Dar există instituții la care asta nu se întâmplă.

Teoretic, angajații ar putea da în judecată instituția, dar în realitate e complicat, pentru că un proces presupune bani, timp și tensionarea unor relații de muncă. Mai ales când, într-un domeniu subfinanțat cum e cultura, lucrătorii sunt obișnuiți cu ideea că se taie de unde se poate și nu au prea multe alte opțiuni de angajare.

Când vine vorba de accidente de muncă, spune consilierul juridic Dan Năstase, vedem mai repede cauza și efectul și acționăm imediat. În cazul bolilor care apar pe termen mediu și lung, e mai ușor să ignorăm pericolul și să nu luăm toate măsurile de prevenție. Însă așa pierdem mult mai multe.

„Pierdem oameni, pierdem colegi, pierdem poate membri ai familiei”, spune Năstase. 

„Beneficiile sunt minore și efortul este maxim”

„Eu nu o să mor în patul meu, la ce substanțe inhalez”, îmi spunea în 2022 Leonard Ionescu, care conduce secția de restaurare a muzeului Olteniei din Craiova. Îl frustrează lipsa sporurilor, dar îi place mult ce face, așa că încearcă să se protejeze singur pe cât poate și să meargă înainte. 

Munca lui e împărțită între administrație, cercetare și restaurare, la care n-a vrut să renunțe. La bază inginer, Ionescu are 57 de ani și s-a apucat de restaurare la 38 de ani. Face parte din categoria celor care au ajuns mai târziu la această profesie, însă nu e un lucru neobișnuit – mai mulți dintre restauratorii cu care au vorbit s-au reprofilat. 

Laboratorul pe care-l conduce funcționează neîntrerupt din 1976 și este parte a Muzeului Olteniei din Craiova, alături de Secţia Istorie-Arheologie, Secţia de Ştiinţele Naturii și Secţia de Etnografie. Se află într-o clădire construită în 2008 și legată printr-un tunel de clădirea de secol XIX ce găzduiește Secția Istorie-Arheologie a muzeului. 

Ca șef de laborator, Ionescu îi are în grijă pe restauratorii care trebuie să rezolve problemele tuturor acestor obiecte. Specializarea lui este restaurarea metalelor, și asta înseamnă mai ales puști și arme. Ce l-a atras la metal este faptul că demonstrează ingeniozitatea umană din Epoca Bronzului și până în prezent. Când l-am întâlnit, restaura două spade medievale din secolul XII, descoperite întâmplător. 

Dacă amestecurile de substanțe cu care tratează săbiile sunt problema lui ca restaurator, problema lui ca director de laborator e lipsa de angajați. Există mai multe secții de restaurare în cadrul universităților din România și cursuri de specializare. Absolvenți sunt, dar lui Ionescu îi e greu să găsească oamenii pentru laboratoare. Crede că de vină sunt dificultatea profesiei și banii puțini. Un restaurator debutant are un salariu în jur de 2.600 de lei. „E o profesie vocațională, cel care vrea să devină restaurator în primul rând trebuie să-i placă acest domeniu, pentru că greutatea pregătirii și timpul îndelungat sunt frustrante pentru un restaurator debutant. Mai ales că în prima fază beneficiile sunt minore și efortul este maxim.” 

Nu regretă însă nicio secundă trecerea de la inginerie la restaurare. „Restaurarea îmi este pasiune în continuare. Sunt printre fericiții ăia care abia așteaptă să se scoale ca să se ducă la serviciu.” 

E o relație intimă cu piesele, explică el. „E exact ca o profesie de chirurg. Intri în organismul piesei, scotocești, încerci să-l însănătoșești, să-l păstrezi, să-l revigorezi, să-l faci să trăiască mai departe.”

Grija este filosofia profesiei

În laboratorul ASTRA din Sibiu, Ana Rotaru, restauratoarea specializată în pictură, îmi arată cum „operează” cele 80 de fragmente ale icoanei cu Judecata de Apoi de pe masa ei. O bucată de icoană este intactă, dar cealaltă este spartă în bucăți mici de sticlă, unele de 10 - 15 centimetri, dar majoritatea mult mai mici. În total, alcătuiesc un puzzle de 80 de fragmente. 

Există și elemente care s-au pierdut și pe care Ana trebuie să le înlocuiască, pentru că altfel icoana nu ar avea stabilitate. Așa că taie bucăți de sticlă cu o unealtă specială, cu un diamant în vârf, le aduce la forma perfectă cu șmirghelul, și completează spațiile lipsă.

Colegul ei, Florin, spune Ana, stăpânește mai bine tehnica. „El chiar face fragmente, eu fac cioburi”, glumește ea. Îi place munca la icoana de sticlă, dar tot cea pe lemn „e baza”. „Când vine o bucată de lemn neagră, pe care nu știi ce e, și când te apuci să faci curățirea, toate culorile încep să fie vii… E ceva spectaculos.” Înainte să facă restaurare la muzeu, a lucrat ca restaurator de monumente, pe șantiere. Își iubea munca, dar după ce a făcut un copil și s-a apucat de masterat, a simțit că are nevoie de mai multă stabilitate.

Restaurarea în laborator a venit cu minusuri și plusuri. Minusuri sunt riscurile de sănătate, plusuri programul mai stabil, apropierea de casă, intimitatea cu obiectul istoric și bucuria de a fi prima care vede transformarea obiectului. 

„Știu că sună ciudat, dar ajungi să înțelegi ce nevoie are obiectul”, spune Ana. Se atașează de icoanele ei. Când o astfel de icoană trebuie să călătorească la un alt muzeu sau să meargă la o expoziție, sună să se asigure că a ajuns cu bine. La Craiova, directorul laboratorului de restaurare, Leonard Ionescu, povestește același lucru. „Noi știm care sunt obiectele făcute de noi, din când în când mergem în muzeu să le vizităm, să ne asigurăm că sunt bine. Că stau acolo cuminți.”

Grija este filosofia profesiei, expusă și în codul etic, adoptat de Confederația Europeană a Organizațiilor Conservatorilor și Restauratorilor în 2003. Acest cod arată că restaurarea e un serviciu public, în beneficiul societății, și că cei care practică meserii legate de conservare și restaurare trebuie să lucreze la aceeași calitate, indiferent de valoarea obiectului. 

Același cod impune și documentarea prin fotografie a fiecărui pas din procesul de restaurare. „Poate că din afară pare o birocrație excesivă, dar pentru noi această documentație este fundamentală”, spune Geanina Ionescu, Directoarea Centrului ASTRA pentru Patrimoniu și cea care conduce secția de restaurare a muzeului ASTRA. Astfel, viitorul restaurator, care va vedea pacientul peste ani, va putea ști prin ce operații a trecut deja, iar comunitatea științifică poate învăța din procesul de restaurare. 

Obiectele istorice sunt restaurate încă de când oamenii au început să le caute în mod sistematic. Încă din secolul XIX arheologii trebuiau să lipească cioburile pe care le găseau în pământ, ca să-și facă o idee despre ce ar fi putut fi folosit obiectul pe care tocmai îl descoperiseră. 

Ce s-a schimbat în timp este modul în care restaurăm obiecte, atât tehnic – ce soluții și ce procese folosim –, cât și filosofic – ce urmărim și de ce restaurăm? Dacă înainte un restaurator trebuia să facă obiectul „ca nou”, acum restauratorii se concentrează doar pe a-l salva și a-i prelungi viața, nu mai intervin estetic asupra lui. De exemplu: dacă o ie de la 1800 are o pată, dar analizele arată că pata e la fel de veche, ea nu va fi îndepărtată. Este considerată o pată istorică, pe care poate a făcut-o chiar cea care a creat ia. 

Restaurarea trebuie și nu trebuie să vizibilă. Ea trebuie să se integreze în obiect, să fie armonioasă, să nu distragă atenția vizitatorului, dar la o privire mai atentă, trebuie să se distingă de obiect. 

Asta se vede cel mai bine într-un alt laborator ASTRA, unde Marius Iuga, restaurator de metal și ceramică, lucrează la un vas verde din secolul XVIII, găsit în apropiere de Turda, pe care încă se mai văd bucăți mari din smalțul verde care îl acoperea cândva integral. La prima vedere, poate nu ți-ai da seama ce e vechi și ce nu, dar dacă te apropii mai bine, vezi că pe unele porțiuni verdele e ca o mare de culoare, iar în altele e de fapt o imensitate de minuscule puncte verzi. 

Sigur că Marius ar fi putut să facă completările identice, astfel încât să nu-ți dai seama decât după analize ce e nou și ce nu, dar nu asta e ideea.

„Dacă vrem să fim artiști, trebuie să fim artiști dincolo de ușa laboratorului”, punctează directoarea Centrului ASTRA pentru patrimoniu, Geanina Ionescu.

„Și când eu nu o să mai fiu, obiectele de aici tot vor putea fi văzute de cineva”

Metafora restauratorilor-doctori mi-a fost repetată de fiecare dintre cei cu care am vorbit pentru acest material. Și pot să înțeleg: obiectele care au supraviețuit timp de sute de ani, uneori chiar mii, ajung la ei bolnave, frânte, murdare. E treaba lor să le facă sănătoase, întregi, curate, în așa fel încât să mai supraviețuiască alte sute sau mii de ani. 

Alternativa e dispariția.

Poți să vezi asta în povestea bisericilor din satele Geamăna și Vința din județul Alba. Pentru că în apropiere au loc exploatări miniere și există un iaz de decantare pentru reziduurile toxice, Vința urma să fie complet acoperită de ape, cum s-a întâmplat cu biserica din localitatea vecină, Geamăna

Restaurarea bisericii din Vința este mândria directoarei Centrului ASTRA pentru patrimoniu, Geanina Ionescu. Veche de 200 de ani, biserica făcea parte din patrimoniul cultural național și universal, dar era într-o stare avansată de degradare, fiind deja inundată când a fost strămutată la Sibiu. Munca de restaurare a durat doi ani și a implicat toată echipa muzeului. 

Rezultatul poate fi văzut acum în complexul ASTRA de la Sibiu. Deloc impresionantă din afară, biserica adăpostește un univers artistic original. Fresce cu arhanghelul Gavril îmbujorat, care îi dă vestea cea mare Fecioarei Maria, un soldat roman surprins chiar înainte să-l lovească pe Iisus, îndurerat pe drumul crucii, apoi triumfător pe tronul Judecății de Apoi, și zeci de sfinți și prooroci care își lasă darurile la picioarele lui, toate într-un stil cum nu ai mai văzut. 

Biserica din Geamăna n-a avut aceeași soartă. N-a fost strămutată, iar zidurile și frescele ei au fost acoperite de apă. Din ea nu mai poți vedea decât turla care iese din lacul nou creat. 

Și chiar și când pe masa restauratorilor se află doar obiectele practice și banale ale vieții de de zi cu zi, munca lor e importantă. „Fiecare obiect, cât de mărunt, înseamnă o parte de ceva. Un cui e o părticică din viața de atunci”, spune Dan Octavian.

Cuiul nu e o metaforă. Dan Octavian a restaurat cinci kilograme de cuie negre de sicrie de la mănăstirea cisterciană de lângă Sibiu. „Cuiele erau foarte valoroase, pentru că vedeai dacă e vorba de un atelier specializat după tipul capului cuiului”, spune Pavel. Și de aici decurg alte legături  – un atelier specializat presupunea un fierar, ceea ce însemna că mănăstirea își permitea un fierar, ceea ce sugerează dezvoltarea economică a zonei.  

A înțelege obiectele ne ajută să ne înțelegem pe noi mai bine. Cum am ajuns și de ce prezentul nostru arată așa. Nu e o muncă ușoară, dar e o muncă importantă, care trebuie să continue. Pentru că obiectele trebuie protejate, atât de vicisitudinile naturii, cât și de cele ale politicului. „Istoria poate să fie manevrată, jonglată în funcție de interesele momentului respectiv”, spune Ionescu. „Singurele care nu mint sunt artefactele. N-ai ce să politizezi la obiecte. Nu pot să spun că e făcută din bronz, când e din fier.” 

„Lumea nu conștientizează faptul că, până la urmă, muzeele asigură continuitatea noastră în timp, prin prezervarea valorilor muzeale și transmiterea lor către alte generații”, mi-a spus și Celia Iacob, conservatoare la Iași. „Totul la noi este așa de hedonist și pragmatic, încât lumea uită că noi continuăm mersul nostru în timp și în generații doar prin niște mărturii culturale.”

„Și când eu nu o să mai fiu, obiectele de aici tot vor putea fi văzute de cineva”, mi-a spus Ilinca Damian, conservatoare de la Muzeul Național de Artă Română

Pe Ilinca am cunoscut-o în 2022, când mi-a explicat ce face un conservator. Am aflat de la ea cum în munca lor se luptă cu poluarea și cu schimbările bruște de temperatură, tot mai dese din cauza încălzirii globale, cum să mă uit la obiectele din muzeu ca să înțeleg povestea mai mare pe care o spun, cum să fiu atentă nu doar la estetică, ci și la contextul local, la materialul folosit sau la tipurile de tehnică. E una dintre primele persoane pe care le-am intervievat pentru acest articol și în discuțiile cu ea am simțit pasiunea și entuziasmul pentru obiecte pe care urma să le întâlnesc la toți lucrătorii din muzeu cu care am vorbit.

„Pe mine mă încântă să lucrez cu obiectele, e cel mai fascinant lucru pe care-l poți face într-un muzeu. Ești ăla care le pipăie”, mi-a spus Ilinca râzând.  Ar fi vrut să devină restaurator, pentru că la bază are formare de pictor, dar a renunțat tocmai din cauza riscurilor de sănătate. Chiar și așa a dezvoltat o rinită alergică. În plus, spune ea, își rupe spatele la cărat obiecte. 

Ne-am reîntâlnit în luna mai a acestui an, la Noaptea Muzeelor, când sute de lucrători din muzee și biblioteci din toată țara au ieșit în stradă la București, să protesteze pentru condiții de muncă mai bune și salarii decente. Printre ei, și numeroși restauratori hotărâți să nu mai sufere în tăcere. Cu părul roz, într-un tricou alb și cu o pancartă pe care scrie Cultura Contează, Ilinca Damian a venit alături de copilul ei și de colegii din muzeu.

„Cultura contează!”, au scandat în sunet de vuvuzele sutele de oameni ale căror voci nu se fac aproape niciodată auzite din laboratoare, birouri, săli de muzeu și depozite de biblioteci, deși munca lor ține în viață un întreg circuit de cunoaștere. În Piața Victoriei nu au ajuns politicieni, ci doar un manechin cu un tricou pe care scrie „Voluntar Ionel Marcel Ciolacu”, după ce premierul nu doar că a ignorat cererile lucrătorilor protestatari, dar a declarat cu aroganță că va face el voluntariat Noaptea Muzeelor, dacă angajații refuză, în mod simbolic, să lucreze. Pe listele printate de protestatari se numără nici mai mult, nici mai puțin de 29 miniștri ai culturii, care în ultimii 30 de ani au ignorat sistematic problemele de care se lovesc zi de zi cei care lucrează în biblioteci, muzee și alte instituții, și care uneori ajung să-i coste chiar viața. 

Text editat de Andra Matzal

4 iunie 2024, Publicat în Lumea noastră / Muncă /

Text de

  • Oana FilipOana Filip

    Reporter pasionat de lumea satului, pisici și întrebări existențiale. Îi poți scrie oricând la oana@scena9.ro.

    Mai multe despre Oana, aici.

Ilustrații de

  • Simina PopescuSimina Popescu

    Ilustratoare, autoare de bandă desenată, îi place să scrie. Pasionată de reprezentarea LGBTQ+, și de povești cu și despre emoții puternice.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK