Publicat pe 28 ianuarie 2021

„Pretend It’s a City”, noul show imaginat de Martin Scorsese pentru Netflix, nu-i nici pe departe vreo propunere ambițioasă de cinema – dar are meritul de a ne lăsa ore bune în compania unei scriitoare, lucru care trebuie mereu salutat.

E ceva magnetizant la Fran Lebowitz, scriitoarea din centrul miniseriei Pretend It’s a City. E greu de spus ce. Când dezvăluie, la capătul vreunei butade spirituale, un zâmbet larg, ochii săi par să-i scapere cu istețime. Când explică ceva – și de obicei explicațiile ei te iau prin învăluire în doi timpi și trei mișcări –, mâna ei osoasă face piruete prin aer, iar degetele ei lungi par, într-un mod foarte straniu, să accentueze eficacitatea cuvintelor, căpătând un soi de autonomie față de corp. Când vorbește – și în documentarul lui Scorsese vorbește tot timpul –, Lebowitz e ageră, articulată și precisă, regăsind șirul gândirii de fiecare dată după ce-a încheiat digresiunile la care se dedă cu atâta voluptate. Să observi tot acest spectacol de nonșalanță și wit e o plăcere – care la rigoare poate să țină și 3h30, fiindcă Lebowitz posedă toate armele unui stand-up comedian, cărora le adaugă reflecția pătrunzătoare a unui om de litere, iar asta o face inepuizabilă. Dar toate lucrurile astea se găseau deja acolo, în persona savuroasă a lui Lebowitz – iar senzația e că Scorsese se sprijină cam prea comod pe ele, fără să inventeze la rândul său ceva anume, cu excepția timpului. Dar timpul, aici, vine mai curând de la Scorsese-producătorul decât de la Scorsese-regizorul.

Sigur, timpul în sine e important, mai ales azi, când totul funcționează pe repede-înainte. E de altfel un paradox străveziu în toată afacerea, cu Netflix aflat în postura privilegiată de a putea reveni la o temporalitate mai generoasă, pe care însuși formatul serialului o încurajează pe deplin. Un film de 200 de minute în care să stăm la cafea cu Fran Lebowitz? Ce absurd, nu s-ar uita nimeni la el! Dar un serial la fel de lung, de consumat în doze mici sau în binge-watching – asta funcționează. Sigur, e important să oferim oamenilor interesanți platforme de expunere – și ce bucurie să regăsim cu acest Pretend It’s a City cadrul modest, dar atât de necesar, al talking head-ului lăsat să vorbească îndelung, până când spune tot ce avea de spus. Fără giumbușlucuri regizorale inutile, care să ne arate ce deștept e omul din spatele camerei. Fără deturnări ale atenției. Suntem acolo în compania unui om care ne oferă acces la ideile sale, iar asta-i tot ce contează. Scorsese – Marty, mai bine zis – e omul cel mai potrivit pentru o astfel de misiune; modestia sa dezinteresată, care-l așază mai mereu fie în afara cadrului, fie cu spatele, într-un colț, e singura opțiune rezonabilă în acest caz. Grație ei ne putem aminti cum, pe vremuri, chiar exista un hype serios pentru interviurile cu scriitori – asta până când scriitorii, în calitatea lor de oameni care lucrează asupra conștiințelor noastre, au fost puși pe tușă și înlocuiți cu teroriștii, vorba lui Don DeLillo.

Mi-e teamă însă că serialul nu e doar generos cu timpul, ci lăbărțat de-a dreptul – iar modestia lui Marty sfârșește prin a funcționa în dezavantajul formatului, care seamănă până la urmă cu un documentar TV dintre cele mai banale, nu cu o propunere de autor. Mare parte din timp ne aflăm într-un bar, unde Fran Lebowitz discută despre tot ce-i trece prin cap, de la mișcarea #MeToo la invazia de wellness în viețile noastre. Ca un copil al anilor ’50 mutat la New York pe când avangardele erau în floare, Lebowitz are destule lucruri potențial interesante de spus despre boema underground. (Ar fi fost de dorit ca episoadele să insiste mai mult asupra acestui aspect.) Adesea serialul intercalează fragmente din diverse interviuri și talk show-uri cu scriitoarea, mai vechi sau mai noi. Scorsese a construit aici un fel de omagiu aproape bălos; el însuși nu se-aude decât îngânând sau aruncând câte un „mda” timid, iar râsul său diluvian, în cadrul unui soi de masterclass unde tot el pune întrebările, sună aproape fals. Că nu există logică confruntațională aici e poate de înțeles – dar nici măcar un dialog real nu e îngăduit să se înfiripe vreodată. Poate de aceea cele mai puternice momente vin dintr-o discuție a lui Lebowitz cu Spike Lee. Îmi place mult când Lee o zgândărește pe Lebowitz cu privire la sport, una dintre rarele sfere de discuție unde femeia nu prea se simte acasă. O vedem atunci punând masca sardonică deoparte și discutând pe bune despre motivele pentru care un Michael Jordan nu poate fi comparat cu Duke Ellington, pentru că opera celui din urmă lucrează în timp, pe când a celui dintâi se consumă în imediat: cine se mai uită la o înregistrare cu Jordan știind din start scorul final?

Mai e un personaj în film: New York-ul. Păcat că mai toate secvențele cu Fran bătând la pas orașul nu ne învață nimic despre el. Acum câțiva ani, documentarul Bill Cunningham: New York, dedicat legendarului fotograf de modă american, ne arăta ceva esențial despre oraș prin imagine: și ce conta că rezultatul final era poate trunchiat sau problematic, fiindcă unii oameni nu se îmbracă fistichiu nu pentru că nu vor, ci pentru că n-au bani, iar acel film superficial părea să ignore complet o astfel de realitate? Important e că rămâneam la final cu imaginea unui oraș, cernută prin locuitorii săi. Aici, în schimb, impresia e că imaginea nu aduce nimic nou – n-am fi pierdut mare brânză dacă o ascultam pe Fran la radio. Însă nu-i cazul să-i supralicităm nici vorbele: multe dintre ele sunt locuri comune. E ceva stătut, bunăoară, în declarațiile de dragoste pentru un oraș mare care funcționează întotdeauna pe principiul: „orașul X este groaznic, așa și pe dincolo, dar de asta îl iubesc”. Astea fiind zise, cinismul hazos îi permite lui Fran Lebowitz să atingă tonalități juste cu care ne-am cam dezobișnuit auzul în ultima vreme. Ce bun e nițel sarcasm care trece totul prin foc și sabie. Dar asta nu justifică în totalitate proiectul amplu al miniseriei.