„Mank”, noua jucărie high-end a celor de la Netflix, se petrece de-a lungul anilor ’30 și ni-l arată pe omul responsabil cu scenariul lui „Citizen Kane” – fără însă a regăsi mare lucru din grația acelui film mitic.
David Fincher pare să fi realizat primul „Neftlix original” care vorbește, întâi de toate, pe limba cinefililor: cu alte cuvinte, pentru a gusta Mank nu-i obligatoriu să fi auzit de isprăvile unui tânăr producător pe nume Irving Thallberg, nu-i obligatoriu să fii familiar cu filmele scrise de Herman J. Mankiewicz în anii ‘30 sau cu cele regizate ceva mai târziu de fratele său mai tânăr și mai celebru, Joseph, nu-i obligatoriu nici măcar să fi văzut Citizen Kane – dar nici nu strică. Bazat pe un scenariu scris acum multă vreme de tatăl său, Jack Fincher, filmul lui David se afundă în conștiința tortuoasă care-a putut da, nici nu-i de mirare, un film precum Citizen Kane. Problema e că o face fără prea mare invenție, preluând, așa cum era de așteptat, formula ciuruită de flashback-uri a filmului regizat de Orson Welles și fluturându-ne-o pe la nas în semn de mare victorie. Dar ceea ce acum vreo 80 de ani a adus o revoluție în meșteșugul vampirizant al Hollyood-ului nu mai pare acum decât pastișa răsuflată a unui tocilar fără idei, care se așază în siajul „greilor”: ne-am fi dorit o ștafetă, un transfer de suflu welles-ian, dar în schimb ne-am ales cu o reverență docilă și niște gimmick-uri de liceu, precum această decizie ridicolă de a înscrie semne de uzură specifice peliculei pe imaginile digitale ale filmului.
Că o imagine alb-negru, niște șmecherii cu lumina vâscoasă care umple o încăpere sau un joc de cadre (cum se spune: joc de glezne) nu înseamnă automat mare artă, e una. Dar că astfel de giumbușlucuri formale vidate de substanță ar trebui să ne evoce lumea inepuizabilă a lui Welles, cel care la 26 de ani bulversa durabil regula unui joc îmbâcsit, asta înseamnă să-ți subestimezi publicul. (Mi-am amintit acum că, licean idealist fiind, mi s-a părut foarte isteț panseul cuiva care spunea, în cadrul unui chestionar de cinema publicat pe site-ul SUB25: „după 73 de ani de cinema, să mai cităm Citizen Kane în top 10 mi se pare exagerat.” Acum – revăzând și filmul în cauză –, nu mi se mai pare chiar așa de isteț, pentru că ideea de progres în artă e stupidă, și pentru că Welles a avut mereu un avans incredibil în fața timpului său, pe care mulți s-au chinuit să-l reducă, în van. Citizen Kane e deja, din start, un film nedetronabil în suficient de multe privințe.) Astea fiind zise, Mank o fi un film marca David Fincher, dar arată și se simte ca o producție Netflix: multă fojgăială pe ecran, menită să deturneze atenția de la acțiunea subțiratică, o imagine computerizată lipsită de adâncime sau asperități, un decor cartonat chiar și când ieșim din zona Beverly Hills și ne apropiem, chipurile de lumea dezlănțuită.
E o lume pe care Mank pretinde să o cartografieze nuanțat, chiar dacă ajunge în cele din urmă să o relege în colțul ecranului. În fond, parte din interesul filmului vine din încercarea de reliefa paradoxurile pe care le incarna acest Mankiewicz. Refren cunoscut, care aici nu poate da naștere decât portretului cam prea generic al unui has-been sfârșit, pe care toți îl privesc cu un amestec de compasiune și condescendență, dar care e în stare să-și adune ultimele resurse și, grație lor, să se răscumpere livrând one from the heart – piesa de rezistență, actul de geniu. În prezentul filmului, Mankiewicz e la pat, îngrijit de o asistentă (Lily Collins, eroina din Emily in Paris) și strâns cu ușa de Welles, care vrea un scenariu cât de repede. În trecutul recent, Mankiewicz se învârte prin lumea bună de la Hollywood, se bate pe burtă cu mai-marii studiourilor (oameni gen Louis B. Mayer de la MGM) și intră, grație agerimii sale, în cercurile privilegiate ale baronului media William Randolph Hearst – cel care va servi drept inspirație fățișă pentru Charles Foster Kane. Dar omul nostru nu e chiar din lumea lor – nu doar că, evident, întreține o concepție mai nuanțată despre artă decât căpcăunii însetați de profit care-și fac veacul prin butaforia californiană, ci, mai cu seamă, pare înzestrat cu oarece conștiință politică. Tot mai însingurat, Mankiewicz sfârșește prost, ca un ratat – și poate că cele mai bune secvențe ale filmului sunt tocmai acelea care îi întârzie căderea, decuplând-o preț de o clipă din angrenajul inexorabil al poveștii: vezi momentul când acesta părăsește o discuție încordată despre scena politică a lumii, iese în grădină și o găsește pe partenera lui Hearst, alături de care poartă o conversație fără armură, în lumina frumoasă a acelui interval incert dintre noapte și zi.
Unul dintre marile evenimente despre care vorbește Mank îl reprezintă alegerile guvernamentale din California anului 1934, când scriitorul cu viziuni socialiste Upton Sinclair e înfrânt de tabăra adversă. Filmul acuză Hollywood-ul pentru acel rezultat, sugerând că de vină ar fi reportajele false fabricate chiar de oamenii de la MGM, cu scopul de a înclina balanța în favoarea conservatorului Frank Merriam. Totul se petrece cu sprijinul lui Hearst, care-și pune la dispoziție organele de presă servile, sub ochii neputincioși ai lui Mankiewicz, care va purta definitiv o cicatrice în urma acestui incident. De unde și impresia de revanșă pe care scenariul lui Kane ajunge să o capete în propria-i biografie. Așa cum ne-a obișnuit Netflix, Mank s-ar visa și film politic, suficient de curajos cât să ne arunce adevăruri scârboase în față – dar cât de agasantă e vătuirea acestor aspecte contondente în trecutul îndepărtat, tratarea lor prin aluzii, diluarea lor în spatele unei estetici pompieriste, substituirea lor cu teme grele și „universale”, precum actul visceral al creației, de care suntem sastisiți până la refuz.
Un Gary Oldman de peste 60 de ani în hainele unui Mankiewicz de 40 face tot ce poate (e fabulos când o dă pe ironie amară, deși știe că și-a jucat ultima carte) – păcat că filmul nu se arată interesat să exploreze mai mult din adâncimile acestui om, preferându-i show-ul de suprafață al unui alcoolic cu hainele vraiște, gata oricând de o nouă bufonerie. Între grație și greață frontiera e foarte fină, la fel cum e și cea dintre Mankiewicz și Monkeywicz. Iar bufonul, știm de la Shakespeare, e deținătorul adevărului etc. etc. – cu logica asta cam simplistă la care filmul pare să adere fără a o și îmgogăți, nu ajungem totuși prea departe. Și cum rămâne cu gigantul Orson Welles, care nu apare aici decât din postura unui țicnit megaloman, gata să-l înstrăineze pe Mankiewicz de munca lui? Senzația e că Mank conciliază unele paradoxuri mai comod decât ar sugera-o istoria, iar pe altele alege să le găurească cu nonșalanță, amplificând și mai mult confuzia. Materialul de lucru e suficient pentru a da de gândit – dar ideile proaspete cam ocolesc filmul.
