Carte / Rusia

Nimic nu este adevărat și totul este posibil

De Scena9

Publicat pe 30 mai 2022

Născut la Kyiv, într-o familie de intelectuali, Peter Pomerantsev a crescut și a studiat în Marea Britanie, după care a lucrat zece ani la Moscova, în televiziunea de divertisment. De acolo a început să scrie despre Rusia în importante publicații occidentale, iar în 2015, la scurt timp după anexarea Crimeei de către Rusia, și-a publicat prima carte biografică. E volumul din care puteți citi, în premieră, un fragment mai jos. Cartea, Aventuri în Rusia de azi. Nimic nu este adevărat și totul este posibil, care se lansează astăzi în limba română, se citește ca un roman polițist. Miza nu e o oarecare crimă, însă, ci însăși demantelarea adevărului. 

„Kremlinul schimbă mesajele după voia și în folosul său, infiltrându-se peste tot: naționaliștii europeni de dreapta sunt seduși cu mesaje anti-UE; extrema stângă este cooptată cu povești despre lupta împotriva hegemoniei SUA; conservatorii religioși din SUA sunt convinși că Kremlinul luptă împotriva homosexualității. Rezultatul este un cor de voci care acționează diferit asupra spectatorilor din toate colțurile lumii, voci care spun lucruri diferite, dar răsună concomitent în susținerea Kremlinului, ecoul lor cumulat fiind difuzat după aceea la Russia Today.”

Bonus: Pe autor îl puteți urmări în direct astăzi, 30 mai, de la ora 18, într-o discuție online cu jurnalistele Magda Grădinaru și Paula Erizanu, prilejuită de apariția ediției în limba română a volumului său.


Lucrez în televiziune. Aşa-numita televiziune factuală, de fapt, divertisment factual. Zburam spre Moscova în 2006 pentru că industria televiziunii, ca şi toate celelalte industrii din țară, era în creştere. Cunoşteam Rusia deja: din 2001, anul în care am absolvit facultatea, am trăit acolo o bună parte a timpului, sărind de la o ocupație la alta, de la think-tank-uri la poziția de consultant în proiecte europene menite să contribuie la „dezvoltarea” Rusiei, apoi la şcoala de film şi, în cele din urmă, ca asistent în echipele ce filmau documentare pentru televiziunile occidentale. În anii ’70, părinții mei au părăsit Uniunea Sovietică, cerând azil politic în Anglia, iar eu am crescut vorbind o rusă cvasi-demotică, rusa emigranților. Cu toate acestea, în relația mea cu Rusia am rămas un observator. Voiam să mă apropii de ea: Londra îmi părea atât de uniformă, atât de previzibilă, iar America, unde emigrase restul familiei mele, era prea liniştită, în timp ce ruşii păreau a fi singurii care ştiau să trăiască şi care aveau sentimentul că totul este posibil. Ce voiam eu să fac cu adevărat era să filmez. Să pornesc camera şi să o las să înregistreze totul. Mi-am pus camera în geantă, un Sony Z1 metalic uzat, destul de mic ca să-l pot lua oriunde cu mine. Mult timp am filmat lumea din jur doar ca să nu-mi scape ceva; filmam orbeşte, ştiind că lumea din fața mea nu va mai arăta niciodată la fel. Eram foarte căutat în Moscova pentru simplul motiv că dețineam formula magică: „Sunt din Londra!”, care funcționa asemenea lui „Sesam, deschide-te!”. Ruşii erau convinşi că londonezii cunoşteau alchimia televiziunii de succes şi că dețineau formula magică pentru următorul reality show sau următoarea emisiune de talente. Nu conta că eram doar un asistent de mâna a treia în proiectele altora: era suficient să şoptesc: „Sunt din Londra!”, ca să mi se deschidă toate uşile. Eram un pasager clandestin în armada Occidentului, alcătuită din bancheri, avocați, consultanți în dezvoltare internațională, contabili şi arhitecți care au ieşit în larg pentru a-şi găsi norocul într-o nouă aventură globală.

Aventuri în Rusia de azi. Nimic nu este adevărat și totul este posibil

Peter Pomerantsev. Traducere din engleză de Adrian Ciubotaru
Editura Cartier
2022

În Rusia însă, televiziunea nu se rezumă la a lua camera în mână şi a fi un simplu observator. Într-o țară care se întinde pe un teritoriu cu nouă fusuri orare, acoperind a şasea parte din suprafața planetei, de la Oceanul Pacific până la Marea Baltică, de la Arctica până la deşerturile Asiei Centrale, de la satele aproape medievale, unde oamenii scot apa cu găleata din fântâni de lemn, până la oraşele cu o singură fabrică şi înapoi, la zgârie-norii metalici cu sticlă albastră ale noii Moscove, televiziunea este singura forță în stare să unifice, să cârmuiască şi să țină laolaltă toate aceste teritorii şi toți aceşti oameni. Iar în calitatea mea de producător TV, trebuia să ajung în inima acestui sistem!

Primul meu contact cu televiziunea din Rusia a avut loc la ultimul etaj al clădirii Ostankino, un turn de radio şi televiziune cât cinci stadioane de fotbal, „berbecul” propagandei kremlineze. În lunga sală de conferințe de la ultimul etaj se ajungea după ce străbăteai un labirint de coridoare cu pereții de culoare negru-mat. Aici se întâlneau săptămânal mințile cele mai strălucite ale Moscovei pentru a decide ce urmează să difuzeze Ostankino în următoarele şapte zile. Am ajuns acolo ca însoțitor al unui editor rus prietenos. Datorită numelui de familie, toți m-au luau drept rus, dar nici eu nu țineam cu tot dinadinsul să-mi dezvălui obârşia britanică. În sală se aflau peste douăzeci de oameni: crainici TV bronzați în cămăşi de mătase albe, profesori de politologie cu bărbile transpirate şi cu respirația îngreunată, directori de publicitate în haine sport. Nu era nicio femeie. Toată lumea avea câte o țigară în mână, iar fumul era atât de dens, încât pielea începuse să mă mănânce.

În capul mesei stătea unul dintre cei mai faimoşi prezentatori de emisiuni politice din Rusia. Era mic şi vorbea repede, cu o voce răguşită: Ştim prea bine că nu vom vorbi despre politica adevărată. Dar sun- tem totuşi în poziția de a le crea spectatorilor noştri senzația că se întâmplă ceva. Trebuie să le captăm atenția. Cu ce ne-am putea juca? Atacând nişte oligarhi? Cine este inamicul public numărul unu săptămâna aceasta? Politica trebuie percepută ca un... film!

Primul lucru pe care l-a făcut preşedintele când a ajuns la putere în 2000 a fost să preia controlul asupra televiziunii. Cu ajutorul televiziunii, Kremlinul şi-a promovat inclusiv opoziția de buzunar, adică politicienii cărora le-a „îngăduit” să fie în opoziție, modelând, totodată, viziunea asupra istoriei, spaimele şi conştiința întregii țări. Spre deosebire de vechea Uniune Sovietică, noul Kremlin nu a acceptat niciodată ca televiziunea să devină anostă. Scopul său a fost să creeze o sinteză între controlul sovietic cu divertismentul occidental. Ostankino-ul din secolul al XXI-lea îmbină industria spectacolului cu propaganda, ratingurile cu autoritarismul. În centrul acestui spectacol grandios se află preşedintele însuşi, plăsmuit din eter, o pulbere cenuşie materializată prin forța televiziunii, capabil să se adapteze rapid, cameleonic, asemenea unui artist de performance, la orice ipostază, de la cea a soldatului, iubitului şi vânătorului ce-şi etalează întruna bustul gol, la ipostazele de businessman, spion, țar şi supraom. „Ştirile sunt tămâia cu care binecuvântăm acțiunile lui Putin, făcându-l preşedinte”, după cum le plăcea să spună producătorilor şi consultanților politici din televiziune. Stând în acea sală plină de fum, aveam impresia că realitatea a devenit şi ea maleabilă şi că eram, de fapt, în ospeție la un Prospero care putea proiecta şi chiar conferi orice formă de existență Rusiei postsovietice. Odată cu anii, am realizat că, pe măsură ce Kremlinul devenea tot mai paranoic, strategiile Ostankino-ului deveneau şi ele tot mai sucite, nevoia de a genera panică şi frică devenind imperioasă; rațiunea a fost decuplată definitiv, iar cultele afiliate Kremlinului şi manipulatorii săi au ocupat ecranele televizoarelor la orele de maximă audiență ca să-i mențină pe spectatori în stare de transă şi să le sustragă, astfel, atenția de la problemele adevărate. Totodată, s-au înmulțit şi mercenarii din Vest, aduşi constant pe platourile de filmare pentru a răspândi punctul de vedere al Kremlinului în restul lumii.

Peste ceva timp, drumurile aveau să mă poarte din nou la Ostankino, cu toate că, inițial, rolul meu în scenariul marelui reality show al noii Rusii era să o fac să arate şi să sune ca o țară occidentală. Primul canal de televiziune la care am lucrat a fost TNT, cu sediul într-o clădire de birouri numită „Byzantium”. La parter se găseşte un salon spa construit într-un stil pseudoroman, cu coloane dorice şi „ruine” din ghips, frecventat de fete apatice cu picioare lungi, care vin aici pentru a-şi potența bronzul şi aşa prea intens, dar şi pentru nesfârşitele lor manichiuri şi pedichiuri. Manichiurile sunt elaborate: în culorile curcubeului, stratificate, cu inimioare sau flori din sclipici, mult mai vii decât privirea plictisită a fetelor, de parcă acestea şi-ar fi concentrat toate utopiile în suprafețele minuscule ale unghiilor lor.

Rețeaua TNT ocupă câteva dintre etajele superioare ale clădirii. Când se deschide uşa liftului, eşti întâmpinat de logoul TNT, orbitor de luminos, cu nuanțe de roz strident, albastru-deschis şi auriu. Deasupra logoului se vede sloganul canalului: „Simte iubirea noastră!”. Aceasta este noua, disperat de fericita Rusie, şi chiar asta e imaginea Rusiei pe care TNT o proiectează şi o promovează: o țară tânără, energică, strălucitoare. Acest post difuzează o rază de lumină vie, galbenă şi roz, în apartamentele decrepite ale oamenilor de rând.

Birourile sunt de tip deschis şi mişună de tineri zâmbitori şi grăbiți, care îşi colorează rusa cu englezisme şi fredonează hiturile britpopului. TNT face o televiziune de scandal, iar tinerii pe care i-a angajat sunt entuziasmați de frenezia revoluției culturale. Pentru ei, TNT este o operă subversivă de pop-art, o modalitate de a pătrunde în mintea națiunii şi de a o modifica din interior. Această rețea de televiziune a introdus reality show-ul în Rusia: o emisiune vulgară şi sordidă – bucuria bucuriilor pentru producătorii TV –, considerată drept imorală de către comuniştii îmbătrâniți. TNT a creat sitcomul rusesc şi talk-show-ul rusesc de duzină în stilul lui Jerry Springer. Această rețea devorează în grabă concepte occidentale, schimbând anual mai multe formate decât reuşeşte Vestul să inventeze într-un deceniu. Mulți dintre oamenii inteligenți dezertează de la posturile lor TV ca să lucreze pentru cele de divertisment sau în redacțiile revistelor lucioase, căci aici ei nu vor fi forțați să facă propagandă, ci vor fi încurajați să fie subversivi. Ei nu pot face politică adevărată la TNT – această televiziune este o zonă lipsită de ştiri. Majoritatea se mulțumesc cu acest troc: libertatea absolută pentru tăcerea absolută.

„Vrem să aflăm ce îşi doreşte noua generație, Piiiterr! Să ştim ce o entuziasmează!”

„Vrem să vedem oameni reali pe ecran. Eroii adevărați, Piiiterr!”

„Piiiterr”, aşa îmi spuneau producătorii de la TNT. Trei femei, toate având în jur de douăzeci de ani. Una avea părul negru ca abanosul, una îl avea creț, iar cealaltă, drept – turuiau pe rând, fiecare terminând propoziția începută de alta. Ar fi putut să folosească forma rusească a numelui meu, „Piotr”. Dar ele preferau „Piiiterr”, care mă făcea să sun „englezeşte”. Eu eram decoratorul lor din Vest, cel care le ajuta să creeze o butaforie a societății occidentale. La rândul meu, mă prefăceam că sunt un producător mai important decât eram în realitate. Primul nostru proiect comun la TNT a fost o serie de documentare. Mi-a luat treizeci de minute ca să îmi primesc primul comision: Cum să te măriți cu un milionar (Ghidul unei vânătoare de averi). Am realizat că aş fi putut obține bani pentru trei filme, dacă depuneam puțin efort. La Londra sau New York, ai avea nevoie de luni întregi pentru a lansa un proiect. Dar TNT este sponsorizat de cea mai mare companie de gaz din lume. Sau, mai bine zis, de cea mai mare companie din lume, punct.


Fotografie principală via Pexels

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK