Înaintea documentarului Gimme Danger, care a închis ediția de anul acesta a festivalului Les films de Cannes à Bucarest, a rulat o prostie cu crăci: un „filmuleț” de Neil Bloomkamp, în care oamenii sunt recuzita menită să pună în valoare un automobil german. Bun automobil, din câte mi se zice, dar pe tot parcursul celor 10-15 minute nu m-am putut gândi decât la cât o fi costat acea insipidă reclamă, o cursă pe autostradă cum s-au mai făcut miliarde până acum (bum! trosc! vrrrum!) și la câte lucruri bune ar fi putut să folosească bănetul ăla.
Gimme Danger, istoria proto-punkerilor Iggy and The Stooges, s-a făcut, spre comparație, cu ajutor din partea unor traficanți de droguri și a unor „bootleggers”, persoane care înregistrau pe furiș concertele de odinioară și care puneau ilegal în circulație materialul rezultat. Iggy Pop/Jim Osterberg e, firește, atracția principală. Sunt încântat să vă pot confirma că e verde și la fel de atașant, dar cine-a fost atent și până acum știa, oricum, acest lucru.
Filmul nu reinventează apa caldă, mulțumindu-se în schimb să-ți dea ocazia să petreci aproape două ore, Jarmusch style, alături de oamenii pe care regizorul îi consideră „cea mai tare trupă de rock’n’roll din istorie”. Conversația curge de la sine, mici animații și fragmente din alte filme sau din show-uri TV americănești completează fericit unele observații ale protagoniștilor, se râde des și adeseori se zâmbește trist. E în mod cert filmul unui fan înnebunit de plăcere – Jarmusch, aș zice, e fanboy-ul perfect, cel care i-a pus pe Iggy și pe Tom Waits la aceeași masă doar pentru c-a putut, dar impresia care predomină e cea de comuniune relaxată, de naturalețe neforțată. Momentele-cheie pe care lumea le știe deja sunt marcate discret („mentions stage dive”, „The Ashetons in London”), iar empatia trece înaintea hagiografiei. După albumele propriu-zise, Gimme Danger ar fi cea mai bună cale de a-l face pe un puștan curios în legătură cu The Stooges.
Firește, fiecare alege ce poftește dintr-o pleașcă de asemenea dimesiuni. Gimme Danger impune să fie revăzut pe îndelete și savurat cum se cuvine (între prieteni, cu țigări și alcool din belșug), dar vreo câteva lucruri sar în ochi din prima:
- insistența lui Iggy asupra originilor modeste ale muzicii pop(ulare) din Statele Unite, respectul față de muzicienii specializați în blues sau jazz („Am fumat un joint cât brațul și mi-am dat seama de un lucru: nu sunt negru!”), capul său limpede în momente precum includerea trupei în The Rock’n’Roll Hall of Fame: „Toți oamenii săraci, cei care au inițiat, de fapt, rock’n’roll-ul, sunt cool”;
- frisonul pe care îl resimte o sală plină-ochi atunci când un muzician teribil de important, o „poveste de succes” atipică, se identifică drept „un comunist”: „Trăiam laolaltă, mâncam laolaltă, împărțeam puținii bani pe care-i aveam” (apropo, valoarea primului contract semnat de The Stooges cu o casă de discuri abia dacă ți-ar aduce acum o mașină la mâna a doua: 5000 de dolari);
- detașarea hâtră cu care omul vorbește despre alte figuri legendare: Nico (de la Velvet Underground, n.m.) „era cea mai deșteaptă și mai citită femeie mișto pe care am cunoscut-o. Avea o părere despre orice. Se despărțise de Lou Reed și părea chitită să se răzbune – îmi spunea din când în când <<Ești mai bun decât el, ești mai talentat decât el>>”. Versurile lui Bob Dylan (o dezbatere mai actuală ca niciodată!) ar fi un soi de „Blablablabla blabla bla bla – eu n-am putut niciodată să scriu astfel, am încercat să mă limitez la 25 de cuvinte sau chiar mai puține”. David Bowie? „He was – pauză de câteva secunde în care te ia tremuriciul - ... cool”;
- refuzul lipsit de ostentație de a se lua prea în serios, laudele fără rest pe care le aduce colegilor și colaboratorilor săi: frații Asheton, Dave Alexander, James Williamson;
- luciditatea cu care face praf, din două vorbe, părți ale (contra)culturii care ne sunt oferite în prezent în forme absolutist-muzeificate: „O bună parte a muzicii hippie a anilor ’60 era făcută după rețete, în vreun birou din California, iar asta se simte: muzica aia pute”;
- o definiție a ethosului punk de pus pe ușa fridigerului sau de repetat, precum „Înger, îngerașul meu”, înainte de culcare: „Nu vreau să mă amestec cu oamenii glam, nici cu <<alternativii>>, cu nimeni. Nu vreau să fiu un punker, vreau doar să fiu”;
Gimme Danger nu (mai) poate fi văzut nicăieri, momentan. Premiera americană e programată în noiembrie și e foarte posibil ca proiecția din București să fi fost singura ocazie de după festivalul de la Cannes de a vedea filmul în public. Dar „bootleggerii” contemporani o să pirateze la un moment dat și filmul ăsta: să-l căutați şi să-l vedeţi, sunt sigur că Iggy n-o să se supere.
Mai citește despre Gimme Danger și-aici
