Actual

Om de treabă și angajat model. Povestea secretarei lui Joseph Goebbels

de Andra Matzal

La 103 ani, Brunhilde Pomsel privește camera de filmat și spune: „Ar trebui să mă deschid acuzației că nu m-a interesat politica? Nu. Idealismul tinereții te-ar fi putut conduce într-un loc unde să-ți rupi foarte ușor gâtul”. Brunhilde Pomsel are fața foarte adânc ridată, ca scoarța unui copac care a trecut prin multe, vederea n-o mai ajută prea mult și nici mersul nu mai e o treabă ușoară. În 1933, doamna Pomsel lucra ca secretară la radioul Reich-ului german, iar din 1942 a fost secretara lui Joseph Goebbels, la Ministerul Propagandei din Berlin. La trei ani după ce a acordat acest ultim interviu, cea mai bătrână supraviețuitoare din mașinăria regimului nazist a încetat din viață pe 27 ianuarie 2017, chiar în Ziua Comemorării Holocaustului. Documentarul A German Life, proiectat săptămâna trecută la One World România, e povestea ei de viață, pe care o spune împăcat și asumat. Și în același timp, e o întrebare pentru noi toți, cei care privim: nu doar ce-am fi făcut noi atunci în locul ei, ci ce facem acum, când politica lumii se scaldă în ape din ce în ce mai tulburi?

Am văzut A German Life la scurt timp după Țara moartă, documentarul în lucru al lui Radu Jude, în care fragmentele din jurnalul lui Emil Dorian despre sălbăticia antisemită a României de la finalul anilor ’30 – începutul anilor ’40 m-au lovit în moalele capului. „O sumedenie de evrei au fost ridicați de acasă de către grupuri de legionari înarmați și duși în diverse puncte ale orașului, unde au fost asasinați. Pe șoseaua Jilava s-au găsit zeci de cadavre evreiești și nenumărate carnete de identitate risipite în drum. Unui negustor i s-a zdrobit nasul, i s-au rupt brațele, ca să fie apoi împușcat. Unui bătrân rabin i s-au omorât cei doi băieți pe care-i ținea în brațe, altuia i s-a tăiat limba și i s-au scos ochii,” scria Dorian în jurnalul lui. Cei capabili să comită oricare dintre ororile astea sunt niște monștri, m-am tot gândit în timp ce mă uitam la film, la fel și cei birocrații unui regim criminal și toți care stau pe margine și aplaudă sau, în „cel mai bun” caz, se fac că nu văd. O brutalitate așa oarbă n-are cum să aparțină decât altei specii, nu celor care împărțim azi un vagon de metrou sau o rețea socială. De la distanță și de la adăpost, toți suntem eroi. Tocmai de-asta, când pe ecran a apărut Brunhilde Pomsel, eram convinsă c-o să urmeze o lungă declarație de vinovăție, o confesiune eliberatoare. Nimic mai fals. 

Brunhilde Pomsel, în timpul filmărilor. Sursa: A German Life

Pomsel s-a născut în 1911 și, înainte să se angajeze în diverse instituții ale regimului nazist, a lucrat în prăvălia unui negustor evreu, iar mai apoi i-a stenografiat memoriile unui național-socialist german din timpul Primului Război Mondial. La fel ca mulți dintre noi, ăia de-atunci și ăștia de azi, Pomsel a vrut o viață bună. „Mereu a vrut să facă un pas înainte pe scara carierei, și înainte și în timpul Războiului. A vrut să lucreze într-o zonă mai bună a Berlinului, într-un birou mai bun, pe o poziție mai bună,” mi-a spus Roland Schrotthofer, unul din cei patru regizori ai documentarului A German Life. Mai mult, într-o perioadă în care cele mai multe femei gravitau în jurul vieții domestice, se căsătoreau și se îngrijeau de copii, Pomsel s-a îngrijit doar de cariera ei și a ales ceea ce am numi  „o viață modernă”. Roland, care are 33 de ani și locuiește la Viena, crede că cu toții avem în noi o Brunhilde Pomsel. „Cu toții avem parte de răscruci în fața cărora trebuie să luăm decizii. Chiar în acest moment, avem probleme foarte mari, ca de pildă criza refugiaților, iar Europa nu ia deciziile necesare pentru a o rezolva. Eu am crescut mereu cu ideea că în Europa lucrurile vor merge din ce în ce mai bine, că Zidul Berlinului a căzut, că țările din estul Europei sunt libere, că Uniunea Europeană se extinde și libertatea de a călători e garantată. Acum însă, suntem într-un punct neașteptat, în care asistăm la Brexit și la resuscitarea naționalismului. După ce vedem acest film, cred că e important să ne întrebăm nu cum aș fi acționat în locul ei, ci cum acționez acum”.

Filmările pentru A German Life au început când Pomsel avea 103 ani și, în total, au adunat 15 zile de interviu. Când te uiți la film însă, ai impresia că toată discuția s-a consumat într-o după-amiază; și asta fiindcă cei patru regizori au încercat să creeze un document atemporal. Desigur, cârligul care a contribuit la promovarea documentarului a fost numele lui Joseph Goebbels, dar miza lui e povestea de viață a cuiva care, pentru un salariu generos și un statut social important, a ajuns să lucreze „în miezul răului”. Oricât am așteptat în cele aproape două ore de interviu ca Pomsel să-și piardă calmul și să izbucnească în lacrimi, nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Chiar dacă pe alocuri recunoaște că a greșit și e convinsă că tinerii de azi, pe care-i crede mult mai maturi și mai informați, n-ar călca pe urmele ei, își păstrează intactă propria versiune. A fost o femeie ca oricare alta, lipsită de puterea de a schimba ceva, a fost un angajat simplu, care n-a știut și nici n-a vrut să știe ce importanță aveau hârtiile pe care le îndosaria conștiincioasă, ca secretară model la Ministerul Propagandei naziste. 

Își amintește cu emoție de Goebbels și talentul lui actoricesc, îi licăresc ochii când vorbește despre stofa fină a costumului lui, se întoarce cu nostalgie în timp, printre mobilele luxoase din birourile de înaltă ținută. La urma urmei, ăia au fost cei mai buni ani din viața ei, fiindcă era tânără, ambițioasă și independentă financiar. „Multă lume ne întreabă dacă, în timpul filmărilor, a început să plângă. Nu a plâns. Și-a controlat mereu foarte bine emoțiile. Trebuie să ținem seama că a avut 70 de ani în care să-și pună la punct propria istorie, să se împace cu ea și să-și construiască o viață nouă. Timp de două săptămâni, cât am filmat, ar fi avut posibilitatea să-și transforme povestea într-una despre vinovăție. Dar n-a făcut-o. Și-a păstrat perspectiva, onestă, până la final”, povestește Roland. Dacă e s-o învinovățești de ceva, e faptul că n-a vrut să știe nimic și că a întors privirea de la ce se întâmpla în jurul ei. „Dar, dacă suntem sinceri, cu toții ne putem învinovăți că întoarcem privirea de la anumite lucruri,” e de părere regizorul austriac. De altfel, dacă ai încerca să faci abstracție de povestea ei și ai sta pur și simplu s-o asculți pe Brunhilde Pomsel, o să te trezești că uneori o simpatizezi fără să vrei. Cu provocarea asta morală s-au confruntat și autorii filmului: „Deși era o femeie foarte în vârstă, înăuntru încă era o femeie tânără, care putea să fie foarte șarmantă. Ca o bunicuță de treabă. Ca regizori, a trebuit să ne asigurăm că nu face trucul ăsta cu bunicuța și cu noi, cei care o intervievam”.

Doamna Pomsel a murit la începutul anului, dar nu înainte să vadă într-o sală de cinema documentarul cu și despre ea. Momentul a fost emoționant, spune Roland, fiindcă după vizionare, s-a declarat fericită că, la finalul vieții, cineva i-a pus în față o oglindă în care să-și vadă povestea și un secol întreg de istorie, prin care să înțeleagă mai bine unde a greșit. Cea mai emoționantă proiecție A German Life a fost însă la Ierusalim, unde au participat și supraviețuitori ai Auschwitzului și ai Holocaustului. Mulți dintre ei au spus că au detestat-o pe această femeie, dar că le-a plăcut la nebunie filmul. Și tocmai ăsta e unul din cele mai importante merite ale documentarului, că evită tezismele și verdictele explicite și ne propune în schimb să reflectăm la propriile acțiuni. Că, deși e filmat alb-negru, aruncă pe masă tot spectrul de gri al moralei. Chiar ai fi fost un om mai bun, în timpul Germaniei naziste? Chiar ești un om mai bun, într-o lume unde extremismul recâștigă teren?

„Am făcut un film despre, probabil, cel mai nedemocratic moment din istoria omenirii și am vrut ca procesul să fie unul cât se poate de democratic,” explică Schrotthofer, cel mai tânăr rehizor din echipă. „Am vrut să facem acest film pentru generațiile viitoare, așa că ni s-a părut important ca generațiile prezentului să lucreze împreună”, chiar dacă asta a presupus un proces lung și complicat, în care egoul regizorilor a trebuit să cedeze în fața principiului „cea mai bună idee câștigă”. „În Austria, ne-am prefăcut multă vreme că am fost victime ale Germaniei naziste, ceea ce nu era adevărat, și, în manuale, istoria se termina în 1938. A fost cea mai ușoară cale, să spunem că noi, austriecii, suntem cea dintâi victimă a regimului nazist. Abia târziu a ajuns în școli istoria adevărată,” spune Roland.

Dar dacă la Viena, „istoria adevărată” și-a găsit locul în manuale, în România în continuare întârzire. Când m-am uitat la documentarul lui Jude, m-am întrebat dacă nu cumva chiulisem la orele unde s-au predat capitolele despre masacrarea evreilor din România. Altfel cum să-mi explic că tot ce am aflat despre Holocaustul made in Ro a fost pe cu totul alte căi decât orele din școală? Analiza realizată anul trecut de Centrul de Resurse Juridice pe marginea manualelor de istorie folosite în prezent în școlile românești arată însă că nu elevii au chiulit de la orele despre pogrom, ci autorii acestor cărți au chiulit de la asumarea unui adevăr istoric. „Evenimente dramatice din istoria romilor, precum robia și Holocaustul, unde agresorii au fost etnici români sunt ignorate total sau, cel mai des, menționate superficial, fără a oferi elevilor date concrete sau un context mai elaborat. Istoria comunității evreiești în timpul celui de-al doilea război mondial este prezentă în majoritatea cazurilor, dar în unele manualele nu există un conținut dedicat Holocaustului din România, în altele este prezentată lapidar sau nici nu se precizeaza termenul de Holocaust. Sunt manuale care încearcă să minimizeze sau chiar să elimine participarea României la crime împotriva populației de evrei,” concluzionează cercetarea. Nu-i deloc de mirare că doar un român din trei au auzit de Holocaustul românesc.    

Brunhilde Pomsel a fost ultima supraviețuitoare din familia ei și din rândul funcționarilor importanți ai regimului nazist. Povestea ei de viață, ca angajat model care „și-a văzut de treabă”, chiar dacă a fost secretara unuia dintre cei mai mari criminali ai istoriei, ca cetățean obișnuit care a ales să nu știe și să nu vadă nimic, e arhivată într-un documentar și, mai nou, într-o carte cu același nume. Mâine, se lansează la Leipzig volumul A German Life, în care sociologul Thore D. Hansen analizează fragmente din interviurile realizate de cei patru regizori, dar care nu au fost incluse în film, și corelează realitatea în care a trăit Brunhilde Pomsel cu realitatea în care trăim cu toții azi. E foarte probabil ca această carte pornită de la povestea secretarei lui Goebbels, ale cărei drepturi au fost vândute încă înainte de publicare în Portugalia, Spania, Cehia și Olanda, să apară în traducere și la noi, cu mult înainte să fie scrise cărți despre avatarurile românești ale doamnei Pomsel. 

Foto: A German Life


A German Life, 2016, regia Christian Krönes, Olaf S. Müller, Roland Schrotthofer, Florian Weigensamer

de

  • Andra MatzalAndra Matzal

    Editor. Jurnalist multitasking, navetist. Mai multe despre Andra, aici. O găsiți la andra@scena9.ro.

     

22 March 2017 ora 12:00


Tag-uri


X Revista Scena9