Generația 9 / Documentar

„Dacă era de-o vârstă cu noi, poate Ceaușescu ar fi fost punkist sau manelist”

de Kira Atanasiu

Publicat pe 11 august 2022

Am ieșit săptămâna trecută la o limonadă și o conversație cu Denis Duma și Mario Sandrino Rădulescu, personaje în documentarul regizat de Sebastian Mihăilescu, „Pentru mine tu ești Ceaușescu”. Am vorbit, firește, despre Ceaușescu - dar și despre viitor, empatie și putere. Filmul mai poate fi văzut zilele astea în câteva cinematografe din țară.


Polițai: Cum te numești?
„Ceaușescu”: Ceaușescu.
Polițai: Și mai cum?
„Ceaușescu”: Nicolae Ceaușescu.
Polițai: Și de unde ești?

Dialogul se oprește. Ezitare, pauză de gândire, se aude foșnetul paginilor de scenariu, în timp ce personajul caută răspunsul.

Documentarul Pentru mine tu ești Ceaușescu (r. Sebastian Mihăilescu, 2022) e structurat ca un casting pentru nouă actori amatori între 15 și 22 de ani care încearcă să intre în rolul lui Ceaușescu în tinerețe. Filmul pune, în esență, întrebarea: cine este persoana potrivită să îl portretizeze pe Ceaușescu? Cine este persoana potrivită pentru a îl înțelege?

Cei care au prins mai mulți sau mai puțini ani de comunism probabil ori chicotesc ori se crucesc la ideea că cineva ar avea nevoie să verifice unde s-a născut Ceaușescu. Nicolae Ceaușescu, cizmar din Scornicești, știe tot neamul. Și, mai mult, probabil le sună ridicol ideea că cineva care nu știe asta ar putea să îi înțeleagă firea și gândirea mai bine ca alții. A înțelege înseamnă a cunoaște, nu? Nu știu.

Trailerul documentarului „Pentru mine tu ești Ceaușescu” (r. Sebastian Mihăilescu, 2022)

E o scenă în film în care se se spune despre tatăl lui Ceaușescu că a fost primar liberal. Pare că regizorul țintește discuția către faptul că a fi primar e o îndeletnicire a clasei de mijloc, un fundal politic care nu corespunde cu mitul țărănesc care îl înconjoară pe Ceaușescu. Tinerii, în schimb, duc conversația cu totul altundeva: se leagă de cuvântul liberal și ajung să se întrebe dacă libertatea excesivă i-a creat lui Nicolae ambiția de mai târziu, dacă un părinte permisiv avantajează sau nu un copil care crește cu visuri mari de lider. Detașată complet de contextul politic, discuția ajunge psihologică, poate chiar filosofică atunci când întrebarea devine: de ce voia, de fapt, Ceaușescu atâta putere?

Putere, conflicte de putere, dorința de putere și lipsa de putere. Cu aceste tensiuni jonglează filmul; cu aceste tensiuni e plină povestea tânărului Ceaușescu. Cu asta se mănâncă tinerețea. În acest documentar, nouă adolescenți obișnuiți să li se trântească toate ușile în nas sunt brusc ascultați, puși în valoare, lăsați să pună mâna pe volan. În afară de rolul lui Ceaușescu (și Gheorghe Gheorghiu-Dej, și alte personaje istorice), tinerii sunt puși și în rolul de regizori, scenografi, costumieri, cameramani. Încearcă să se organizeze în grup, să nu se dea bătuți, să preia controlul, să arate cum se face de fapt–și ajung, astfel, parcă să întrupeze mai bine fervoarea membrilor Uniunii Tineretului Comunist în pauzele dintre secvențe decât în timpul bucăților jucate. Schimbând rolul de Ceaușescu între ei cu o viteză cu care spectatorului îi e greu să țină pas, tinerii portretizează nu doar mașinațiile și măsluielile politice de la începuturile partidului comunist, dar și faptul că oricare dintre acele personaje vag definite ar fi putut la rândul lui să ajungă Ceaușescu. Doar șansa a făcut să se întâmple lucrurile fix cum s-au întâmplat.

Ideea regizorului Sebastian Mihăilescu de a îl reprezenta pe dictatorul comunist ca grup și nu ca individ este ingenioasă. Nu doar că îl vedem pe Ceaușescu în cei nouă actori, tânăr și ambițios, umanizându-l și demistificându-l. Îi vedem și pe ei în Ceaușescu: caracterul, manierismele, șarmul fiecăruia umple spațiile goale din concepția populară, caricaturizată a fostului dictator. Pentru că nu știu prea multe detalii biografice, actorii își proiectează propriile idei asupra personajului aproape fictiv pe care trebuie să îl joace. Interpretările și întrebările lor, spre exemplu că Ceaușescu „e super umil, așa”, sau că Ceaușescu „a fost un om așa, îmbârligător” nu ar trebui doar să stârnească râsul (deși filmul e amuzant de multe ori). Aduc o perspectivă proaspătă asupra unui om și unor evenimente pe care, sigur, le știm bine--dar le știm întipărite doar cu un anumit tip de cerneală.

Fotografie de la filmări.

În film, actorii Denis Duma și Mario Sandrino Rădulescu alcătuiesc mare parte din baza filosofică, introspectivă a documentarului. Ambiția și idealismul lui Denis se ciocnesc deseori de atitudinea realistă și nonșalantă a lui Mario pe diferite fronturi; împreună, ating și dezvoltă subiecte precum puterea, respectul, istoria, viitorul. (Deși discută adeseori în contradictoriu.) Am vorbit cu ei despre experiența lor și opiniile pe care și le-au format în urma filmului. Pentru că, dacă e să îi credem pe ei și pe regizorul lor, părerile tinerilor contează.

Scena9: Cât știați despre Ceaușescu înainte să veniți la filmări? 

Mario: Foarte puțin.

Denis: Da, foarte puțin – acolo am citit, am văzut, nici nu înțelegeam multe cuvinte [din scenariu, n. red.].

Și cât ați învățat?

Mario: Am avut acces la niște documente la care nu are acces toată lumea, la niște arhive. Lucrurile astea ne-au ajutat foarte mult. Și nume pe care, dacă le cauți, nu cred că le găsești pe Google, și noi le aflam din toate arhivele astea.

Denis: Nu am învățat mare lucru, pur și simplu am luat scenariul și l-am tratat [pe Ceaușescu] ca pe un personaj efectiv, ca pe un om ca oricare altul. Am încercat să îl înțeleg, să empatizez cu el, neștiind de fapt cât de tiran a fost. Adică, eram rezervat, nu aveam o părere formată, și nici acum nu sunt în măsură să îți zic că părerea mea contează, dar pot să îți zic că nu e un model. E doar o părere, nu un adevăr absolut, și mi-am format-o în urma materiei pe care am învățat-o pentru bac.

Vi se pare că voi ați avut un avantaj să puteți să îl jucați mai bine, pentru că nu știați cum urma să fie ca dictator?

Denis: Mi se pare că, prin drumul ăsta pe care l-a ales regizorul, a reușit să ajungă la adevăr, la trăire. Eu dau la actorie acum, la teatru, și Stanislavski zice că asta se urmărește pe scenă: trăirea. Mihăilescu a ajuns cumva la trăirea pe scenă și se poate observa chiar contrastul: când suntem noi fake în scenele efective, și în comunicarea dintre noi și conflictul care apare pe lângă.

Mario: Eu consider că în scenă, în momentul în care dădeam drumul la secvențe, chiar mi se părea că ne descurcăm superb de bine. Pe lângă micile dispute pe care le aveam în afara secvențelor, în timpul lor o dădeam foarte bine și chiar ne mulam unii pe alții. La un moment dat, aveam o secvență cu Denis, în care venea Ceaușescu din mașină, se dădea jos, mă întâlneam cu el și stăteam la o cafenea. Discutam acolo, încep să vorbesc cu el... și am uitat un cuvânt. M-am bâlbâit un pic, am lăsat un pic spațiu, și atunci Denis m-a completat imediat. A dat super bine.

Cât vi s-a spus despre cum o să arate de fapt filmul? Știați că e documentar?

Denis: Am aflat treptat. Pe parcursul filmărilor, cel puțin, eu cred că am fost cel mai privat de informații despre film. Au fost zece zile de filmare, și prin ultimele zile mi s-a spus: „Stai că este despre voi de fapt, așa că puneți scenele astea mai bine la punct și chiar dați-i tare, fără teamă”. Și atunci parcă am prins mai mult curaj. Sunt secvențe în care sunt mai reținut și secvențe în care chiar mă arunc și nu mă mai gândesc, că știu că e despre mine de fapt. 

Mario: Sincer, la un moment dat, aveam impresia că își bat joc de mine. Chiar vorbeam cu Dan, colegul nostru, și ziceam: „Băi frate, eu nu înțeleg ce se întâmplă aici”. La un moment dat făceam niște chestii - noi eram băieți și ne costumam în femei. N-aveam nicio problemă, că știu că în viața de actor trebuie să faci și sacrificii și e normal ca un actor să poată să joace orice rol, dar mi se păreau mie niște chestii… Dup-aia mi-am dat seama că nu e chiar așa și că filmul o să meargă.

Denis: Sunt cadre când m-am ofticat. La un moment dat, mă enervasem atât de tare încât la orice nimic... De exemplu, când m-au pus să-mi dau cămașa jos am zis: „Băi, dar ce facem aici? De ce nu mi-au spus de dinainte? Ca să știu ce se întâmplă”.

Care e un moment de la filmări care v-a mirat că nu a ajuns în film?

Denis: Am o bucată în cap, un fragment pe care nu l-am văzut și aș fi vrut să îl văd: atunci când eram noi dezbrăcați și ne-am legat cu bandă izolier de mâini și de picioare, și ne-am pus toți așa în șir și am plecat de la baie spre intrare, asta nu s-a pus.

A fost decizia voastră să faceți asta?

Denis: Toate au fost regizate de noi, că noi am fost regizori în filmul ăsta, cum ar veni, pseudo-regizori. Aveam două camere – tipul de la imagine a zis: „Două camere le dăm la băieți, ce vor ei să pună în scenă asta facem, și o cameră se plimbă; îi filmează când fac… orice.”

Mario: Adică și în timpul liber, și în pauze, și la țigară eram filmați, la un moment dat ne jucam fotbal, eram filmați non-stop. 

Puțin Big Brother. Cum vă simțeați să fiți filmați mereu?

Mario: Am uitat la un moment dat. La început era un pic ciudat să stau drept, să nu fac vreo mișcare greșită, dar îți intră în obișnuință, n-ai încotro. 

Denis: Filmul surprinde și ideea asta că noi încercam să obținem putere și suntem niște tirani, ca să zic așa, prin leadership. La un moment dat eram ofticat pe [ceilalți băieți] că obțineau mai multă putere ca mine și deveneau ei mai regizori ca mine. Am luat căștile băiatului de la sunet și efectiv îi auzeam pe ei la baie, că noi aveam lavalierele puse toată ziua, de dimineața până seara. Vorbeau despre mine și eram așa curios.

Tensiuni au fost în grup?

Denis: Multe. Dar au fost și stârnite de regizor. La un moment dat în film, se observă când vorbesc eu cu regizorul că apare soarele și se transformă într-o lună. Soarele ăla apare când zice el că a făcut filmul ăsta sau ceva, și denotă puterea lui în film. E un joc de fapt: noi avem puterea, dar e filmul lui.

Ați mai rămas în contact după filmări?

Mario: Fix în anul ăla, după ce am terminat filmările, eu cu Denis am făcut revelionul împreună. Pe lângă toate disputele pe care le avusesem la film… Eu, după ce am văzut filmul și am văzut cât de nesimțit eram, adică un copil nesimțit, zic: „Măi, dar de ce eram așa răutăcios cu săracul Denis?”

Denis: Dar și eu eram egoist.

Mario: Ne ciocneam – eram două forțe care ne ciocneam. 

Denis: Regizorul a vrut să expună vulnerabilitatea noastră, că noi eram mai tineri – și acum suntem vulnerabili, dar acolo a prins-o pe cameră. De exemplu, eu când ieșeam afară îi ziceam Cristinei [singura fată care apare în film]: „Eu n-am nicio problemă cu dicția, am dicția bună” - și-mi sărea vocea încontinuu. Nu recunoșteam că greșesc, nu recunoșteam că sunt vulnerabil, și, prin asta, eram vulnerabil. 

Ce ați luat cu voi din experiența de a apărea în filmul ăsta?

Mario: Am și învățat multe, ne-am împrietenit cu toată lumea. La un moment dat, eu, unul, simțeam că suntem ca o familie acolo, cu toată lumea, nu doar cu colegii mei. Mâncam toți, vorbeam, ne distram, puteai să vorbești liber cu cine vrei, n-aveai nicio treabă, nicio restricție, nu se lua nimeni de tine dacă făceai ceva greșit.

Denis: Și după filmări, boom – depresie. A fost un pic nașpa când am revenit…

Mario: Da, și pentru mine.

Denis: …pentru că a fost despre noi și ne-am simțit înțeleși oarecum, chiar dacă am fost duși la niște extreme. Pentru că, uite, când suntem vulnerabili ne simțim după un pic înțeleși, un pic mai „noi”. Și, na, după a venit învățatul pentru bac, și a fost foarte greu pentru mine să îmi păstrez acel „eu”, să mă păstrez pe mine. Dar eu zic că am reușit, și sper să reușească toți adolescenții care trec prin asta. Cred că ar ajuta foarte mult experiența asta pentru mai mulți tineri – să pună ei în scenă, să fie ei importanți, să fie luați în serios. Pentru că filmul ăsta, cam ăsta e startul pe care l-a dat la nivel național: a luat în serios părerea tinerilor în legătură cu subiectul ăsta. Și mie mi se pare o chestie foarte importantă și foarte mișto.

Să zicem că Ceaușescu ar fi de vârsta noastră, născut în secolul XXI. Cum credeți că ar fi?

Denis: Nu știu de ce, dar eu l-aș vedea un om cu profil de Facebook din ăla antivax, homofob, pe vechi, un conservator nașpa.

Mario: Dacă s-ar fi născut în generația noastră, cu siguranță ar fi fost alt om față de atunci. Sunt vremuri diferite, lucrurile se schimbă, ar fi avut un alt comportament. Poate s-ar fi născut în altă familie, poate era un bogat, poate era sărac, poate era de clasă mijlocie. Doar că sigur n-ar fi fost cum era când s-a născut el.

Vi se pare că pe Ceaușescu l-au format mediul și perioada în care a crescut?

Mario: Normal. Pentru că copiii când se nasc, se nasc un pui. Nu e un copil care să se nască, să fie mic și să aibă orgoliu. Sau să fie răutăcios. Nu, copiii iubesc întruna, fac lucruri fără să-și dea seama, nu fac nimic cu răutate. Pe parcursul vieții încep să prindă răutatea, orgoliul și așa mai departe. Dacă ar fi trăit la noi în generație - să zicem că avea douăzeci de ani și era de-o vârstă cu noi -, cu siguranță nu ar fi avut mentalitatea de atunci. Poate ar fi fost punkist, sau poate era manelist, sau poate era cocalar, sau poate ajungea vreun mare actor, cine știe.

Ați avut discuții despre Ceaușescu după ce ați terminat cu filmările?

Mario: Știam unele informații pe care oamenii nu le știau, pentru că oamenii de la vremea aia, care l-au prins pe Ceaușescu, știu de el doar de la: „Jos dictatorul”. Dar nu știu și momentul când era tânăr, cum îl știam noi - că noi până la urmă asta făceam, arătam viața lui Ceaușescu atunci când era adolescent. Oamenii nu prea știau când a intrat el prima oară la pușcărie și așa mai departe. Am avut o conversație cu un domn de la taxi, când mă duceam la filmări. M-a întrebat unde mă duce și îi zic: „La sală, la niște filmări”. M-a întrebat ce filmări, i-am povestit despre Ceaușescu când era tânăr și el habar nu avea. Chiar prinsese vreo douăzeci de ani de comunism și nu prea știa. E o chestie tare că noi am avut acces la aceste arhive, e un mic plus pentru noi.

Denis: În urma discuțiilor din familie despre Ceaușescu, eu am rămas foarte ofticat. Familia mea este alcătuită în mare parte din foști țărani care au lucrat la cooperative și au dus-o cât de cât bine în regimul lui Ceaușescu, dar o duc mai bine acum. Nu înțeleg de ce îl văd în continuare ca pe un model, ca pe un naționalist, când de fapt era un mincinos. Din punctul meu de vedere, și din ce am învățat la școală, și din ce am văzut, asta cred. Dacă nu credeam chestia asta, probabil acum nu susțineam libertatea asta pe care o tot susțin.

Ce v-a surprins la reacția publicului, online sau în sală?

Mario: După ce am văzut filmul, eu m-am criticat un pic. Nu pentru cum am jucat eu ca actor, ci pentru comportamentul meu vulgar. Când m-am văzut că mai scuipam, că mai înjuram, că vorbeam urât, că mă mai luam de Denis, că mai făceam eu pe nebunul, m-am criticat foarte mult pe treaba asta. Și mă așteptam, la rândul meu, să primesc critici de la oameni, să zică lumea: „Uite-l și pe ăsta ce țăran e, ce nesimțit, ce needucat, n-are șapte ani de-acasă”. Chiar nu e așa. Eu mă consider foarte educat, mă consider un om cald, bun cu oamenii – poate cel puțin în ultimii doi ani, de când am plecat de la filmări. Dar să știi că am primit foarte multe laude, și mai ales pe secvența pe care o jucam cu Denis unde stăteam la cafenea – mi s-a spus că am jucat-o exact ca un mare actor. Și asta nu doar venind de la oameni simpli, ci venind de la oameni mari, care sunt în domeniu. Am rămas foarte șocat. Eu mă promovez foarte mult pe Instagram, pe Tiktok (unde am aproape douăzeci de mii de urmăritori) și imediat după ce a apărut filmul am primit foarte multe aprecieri. Chiar nu mă așteptam. Mă așteptam să fiu criticat și a fost total opusul, a fost un succes.

Denis: Până acum am văzut filmul de cinci ori, de fiecare dată în săli diferite, și desigur că au existat anumiți oameni care au pus întrebări și au profitat de momentele unde am fost și eu acolo. Însă majoritatea oamenilor din jur, când le zic de film, nu e genul lor. Și ce zice asta despre ei, din punctul meu de vedere? Zice că sunt superficiali, pentru că eu consider că e important ce gândim noi ca tineri.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK