Salon

De ce scriu poezie? Răspund 3 foarte tineri poeți

de Ioana Pelehatăi

Mâna sus cine a scris poezie în liceu. Versuri albe, pentru cine halea moderniștii, de la Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu și Ana Blandiana, la Sylvia Plath și poeții beat. Rânduri sumbre, pentru copiii goth și emo care am fost, trăiască Bacovia. Rime, pentru îndrăgostiți fără speranță, dar și pentru golanii care o ardeau hip-hopperi.

Acum lăsați toți mâinile jos, ca să puteți să dați scroll și să citiți ce au de zis adolescenții care scriu poezie azi. Am întrebat trei dintre ei, din trei capete ale țării, de la Siret, județul Suceava, până la un liceu din centrul Bucureștiului și la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, de ce scriu poezie. În 2019, poezia nu e văzută drept cringe de către tineri? Nu e blocată între paginile prăfuite ale manualelor de română? Cum arată un adolescent care scrie poezie azi și oare ce specie extraterestră mai este și asta? Care e poezia „generației Z” și ce le spun adulții tinerilor despre ea?

Flavius Sindie, Iuliana Ursachi și Tudor Pop scriu după chipul și asemănarea lumii-text în care cresc. Iau și dragostea și tristețea, temele poeților dintotdeauna, dar și problemele sociale, de identitate de gen, orientare sexuală sau sănătate mintală. Le dau formă trecându-le prin algoritmii rețelelor de socializare și sondează inteligența „roi”, adică cea colectivă, de grup, după care programatorii încearcă astăzi să modeleze inteligența artificială. Scriu digital, pe smartphone-uri, merg la workshop-uri ca să se cunoască între ei și să-și recunoască vocea. Sunt constant conectați, dar, spre deosebire poate de milenialii din generația mea, asta nu-i sperie. Din contră, îi face să înțeleagă că ăsta va fi mersul lumii de-acum înainte, și că rostul lor e s-o scrie.

Citiți mai jos cine sunt, ce și de ce scriu și cum văd ei lumea asta. O să vă ajute s-o înțelegeți mai bine decât o repriză de pierdut timpul pe InstaBook.

Flavius Sindie

19 ani. Născut și trăind în București.

escape||room

o lumină albastră
ne întinde pe podea
așezăm încet capul
unul pe pieptul celuilalt
în șir indian
niște voci au stabilit
cum să ne comportăm
în funcție de ce avem
în pantaloni

aici suntem safe
aici ne reglăm termic
spațiile ne delimitează
dincolo de noi
sunt semnale false

organele sunt vitale
stegulețele s-au înfipt
teritoriile s-au decis
cumva vom reuși să facem față

o ultimă încercare de a ne ridica
de a înainta de a ne strânge mâinile fără
să ne pierdem identitatea fără
să cedăm trecutului

de data asta
nu vom mai privi înapoi

Flavius, în oglindă.

Cred că scriu poezie de când eram mic și nu înțelegeam versurile în engleză de pe MTV, așa că le cream eu pe linia melodică. Prima dată când am pus mâna pe pix și nu m-am mai oprit a fost în clasa a IX-a, când toate reperele mele țineau de poezie clasică. Au fost vreo doi ani cât am scris cu pixul cam ce vedeai și prin manualele de limba și literatura română din liceu, apoi a venit un impuls de a încerca ceva nou și mi-am propus ca la 17 ani să scriu altfel. Și mai apoi am intrat în contact cu lumea literară contemporană și am început să realizez diverse lucruri. Acum tot ce scriu e în format digital. Fără celuloză.

Am fost participant al workshop-ului de poezie Super, care mi-a sporit apetitul de lectură. Atelierele de genul sunt importante. Feedback-ul este important. Mă inspiră poete și poeți precum Rita Chirian, Cosmina Moroșan, Elena Vlădăreanu, Daniela Hendea, Cristina Stancu, Alexandru Nathan Moisii, Andrei Dósa și mai știu eu câți și câte.

O zi obișnuită de a mea este plină de surprize. Procrastinez. Nu mă organizez, de felul meu. Mă mai uit pe pereți, mai citesc, mai scriu ceva. În rest, treburi de licean, iar în weekend, petreceri, dacă am bani. E amuzant cum, totuși, primesc des vocativul „poetule”, nu știu dacă mă încântă neapărat, dar când mă supără cineva, îi dau replica: „Hai, ia enervează-mă, fă-mă să scriu o poezie”. Sincer, vreau să scriu în continuare dacă tot am pseudo-rutina asta. Voi mai evolua, între timp și știu că va ieși bine.

Unii îmi spun că nu-mi înțeleg poezia, pentru că sunt obișnuiți cu rima, sau îmi spun că ar exista un fir narativ și, de fapt, mi-e doar lene să scriu proză. Familia mea (cu excepția fratelui meu) îmi spune că scriu nașpa și că îmi pierd timpul, că am luat-o pe căi greșite, că nu mai scriu cum scriam. Profesoarele mă laudă, ce-i drept, mai mult pentru faptul că scriu și am o activitate. Dar, sunt și multe persoane care mă apreciază pentru ce fac și, uneori, mă simt  validat ca adolescent care scrie.

Poezia, pentru mine, este mesaj, și scriu în așa fel încât să fie accesibilă pentru cât mai multă lume. De aceea îmi țin textele în concret și le fac cât mai simple. Momentan, scriu poezie cu teme mai degrabă sociale, folosind noțiunea de colectivitate, deoarece cred cu certitudine în nevoia de vizibilitate, și pentru că, oricum, zona de interes la liceu pentru minorități/educație sexuală/sănătate mintală etc. pare că nu prea există din cauza programei școlare. Așa că, dacă tot mă frustrează lipsa corectitudinii, scriu despre oameni și problemele lor, laolaltă cu ale mele. Asta nu înseamnă neapărat că scriu doar în felul ăsta, încerc să experimentez cât mai multe zone.

Mă provoacă să scriu ce văd, ce aud și, subliniat, ce mă deranjează. Cred că este un schimb de impulsuri exterioare și interioare atunci când vreau să tastez ceva nou. Mă inspiră poveștile oamenilor, chiar și small talk-urile. Îmi place foarte mult să vorbesc cu lumea sau să aud voluntar/involuntar conversațiile din autobuz din care preiau anumite fraze. Când ajung la PC, asociez ce spun alții cu ce spun eu, iar, de acolo, încercând să mă detașez de text, iese ceva. Cititorul trebuie să conteze mai mult decât mine atunci când mă expun, de aceea îl introduc în aceeași ecuație cu mine. Este un act de solidaritate.

Poezia nu este promovată în general (noroc cu social media). Ai acces mult mai greu la ea decât la proză și chiar mă gândesc că, în momentul de față, poeții și poetele se află într-o bulă cu fisuri - literatura în versuri circulă mai mult reciproc, între ei. Să fim serioși, foarte puțini ies la suprafață pentru adevăratul public. Rar te lovești de poezie, față de cum o faci de filme sau romane. Iar problema cea mai mare, motivul pentru care unii tineri nu sunt interesați de poezie, este clară. Ce avem noi prin manuale la liceu nu are deloc relevanță cu viața noastră, cea de azi. Lumea își pierde interesul pentru literatură din cauza asta, iar când termini liceul și nu ai motivație sau timp pentru a cunoaște mai mult, rămâi cu ideea asta fixată - că poezia e doar Eminescu și atât. În cele mai multe cazuri, oamenii nici nu citesc Eminescu, poate doar opera sau comentariul pentru bac, ca să meargă mai departe la facultate, că doar au luat examenul „maturității” cu notă mare.

Poezia scrisă de generația mea e mișto, nu a prins neapărat un contur. E vorba despre libertatea de a ne afirma cum vrem noi în versuri. În tot felul de moduri, de tehnici, prin care, noi, ăștia mici, ne raportăm la noi înșine și la ceea ce ne înconjoară. Sper că o să vină momentul când poezia noastră va fi bine descoperită și citită cât mai mult.

Iuliana Ursachi

Fac 18 ani în aprilie și sunt din orașul Siret, județul Suceava.

stopping at the red light//red riding hood

ai nevoie de barbie
numai când mergi după bloc
kent u see
în fiecare zi e prima dată când fumezi
azi ți-ai dat biscuiții cu măr afară
mâine poate cartea de biologie
gâtul roșu intern întortocheat după fusta ei

fiecare generație te vrea dar
în fiecare zi conduci în libia cu a
'cause you love hot poles don't you

astăzi își aruncă părți din măduvă o delicatesă
în lumina roșie de la semafor și pentru tine
mama ta apasă butonul degeaba
totul e spart
un cardiac trans face accident

ți-ai luat permisul de pe fiișofervirusfree
cadavrul e închis într-un sac negru
găurile sparte fără culoare  de la semafor
sunt lipsa fierbințelii tale alfa

i love this hot pole baby
uneori o înjuri dar îți legi părul de băiat și continui

Iuliana, în camera ei.

Poezie scriu din clasa a VIII-a, deși nu aș lua în calcul primii ani. Au fost mai mult de învățare, cu poezii clasice. Din martie anul trecut m-am apucat serios de poezie.

Sincer, nu știu de ce scriu, dar simt că asta mă ține cât de cât în pas cu cine sunt eu de fapt și ce valorizez, pentru că la vârsta asta cu toții suntem contradicții pe două picioare. Le-aș recomanda tinerilor să scrie pentru autocunoaștere. Mă provoacă să scriu plăcerea mea personală. Sunt inspirată de ceea ce am în jurul meu/de personalitatea oamenilor, și folosesc aceste mijloace pentru a contura mesajul.

Am citit prima dată poezii de Diana Geacăr acum un an și ceva și nu am putut să mă despart de ele. Simt că mă regăsesc în toate poeziile ei, chiar dacă unele teme (tema maternă de exemplu, sentimentul de a fi mamă) mă depășesc. Așa că am încercat de multe ori să scriu poezii cu teme (încă) străine pentru mine și a fost distractiv. Mă inspiră mult muzica, pentru că de multe ori las o piesă pe fundal atunci când scriu și din când în când mai urmăresc cuvintele și așa îmi vin idei. Pentru asta ascult Depeche Mode, alt-J, The Correspondents și Glass Animals de cele mai multe ori (sau Morfolina pentru relaxare).

De multe ori, îmi dau seama că există o influență a mediului în care am crescut. Pe mine cel mai mult m-a conturat fenomenul de bullying, pe care l-am resimțit ceva vreme. În poeziile mele eu sunt cel/cea care hărțuiește, deci e o formă de răzvrătire, de nerecunoaștere a adevăratei mele poziții. Cât despre influențe locale, orășelul meu are o mică urmă de vivacitate de care încerc să profit când am ocazia, chiar dacă uneori acțiunile/traseele mele sunt repetate și devin ca un ritual.

N-am o viață inedită, iar de multe ori poezia nu intră în rutina zilnică. Am zile și chiar săptămâni în care nici nu mă ating de Notițe (că e lejer să scrii pe telefon, deși unii spun că nu e autentic), dar am și zile în care scriu mai multe poezii într-o zi. Merg la școală, încerc să-mi mențin atenția cum pot și apoi ajung acasă și învăț/scriu dacă trebuie. Fiind la o clasă de științe ale naturii, simt uneori cum materiile reale mă încurcă în ceea ce privește timpul alocat literaturii, dar alteori simt că mă avantajează (în special cu unele noțiuni de biologie prin poezii). Aș vrea să continui să scriu poezie ca hobby, deși nu există o siguranță. Dar cred că subiectele legate de poezie sunt nenumărate și merită debitate în continuare 🙂

Mulți tineri sunt influențați de ceea ce studiază la școală și de poeziile ce sunt în programă. Chiar și eu am fost influențată, pentru că acum ceva timp credeam că firul poeziei se termină la Nichita Stănescu sau la Lucian Blaga și apoi totul este blanc. Este un efort în plus să te documentezi în ceea ce privește poezia contemporană, iar școala nu oferă vreun imbold în acest sens. Nu zic că nu ar trebui studiați și autorii din programă; consider, totuși, că pentru a ajunge să scrii poezie contemporană trebuie să treci și prin faza aia în care scrii poezii clasice pentru crush sau pentru un oracol.

Colegii mei n-au înțeles mare lucru din ceea scriu sau de ce scriu fără rimă. Cum am zis și mai sus, tinerii nu sunt încurajați să citească poezie contemporană, de asta le-a fost mai greu să perceapă. Știu că la un moment dat niște colegi mi-au zis să fac o poezie pentru diriginte și au precizat: „să o faci omenească, Iuliana, să o înțelegem și noi.” :))

Mulți adulți sunt reticenți în ceea ce privește arta generației Z, dar mai sunt și oameni care ne susțin. Știu că atunci când scriam clasic, profa de română îmi zicea mereu să scap de rimă și asta a fost un impuls de a mă documenta.

Poezia generației mele e în continuă dezvoltare și fără constrângeri. Îmi place când văd subiecte tabu prin poezie și chiar și eu recurg la teme de genul. Devenim din ce în ce mai dezinvolți și ăsta e un lucru bun. Avem nevoie de poezie, pentru că e o formă de exprimare și uneori de comunicare. Există un fenomen numit flarf poetry, care susține că unele lucruri spuse de oameni (în interviuri random, pe facebook), amestecul de cuvinte, pot fi fi considerate poezie, iar treaba asta a fost observată chiar și pe Google Search. Prost argument, dar avem nevoie de poezie. Este peste tot.

Tudor Pop

19 ani, născut în Baia Mare, dar acum stau în Cluj (studiez aici).

poem japonez/hikikomori bloop

O să arunc peștișorii în apă
înainte de a-mi spăla părul

Și văd asumarea unei priviri astfel
asupra lucrurilor

Ma bucură :)
Cele mărunte

Aceste floricele înconjurând
:(Fața ta): noile mele cumpărături

în cadă
Nimic altceva -- un mal
al fluviului de tigri

:(Decât piciorul tău curățat):

Inima mea este plină de respect
precum o pădure de aur

Și distracție în mândrie
îmbogățind căldură minunată
pământul său nativ

Care răspunde

Tudor, băitz.

Scriu pentru că îmi place și îmi vine. Câteodată simt că fragmentele alea (din diferite surse) pe care reușesc să le notez funcționează. Le leg și apoi mă simt bine. Cumva, scriu pentru că vreau să văd cum/dacă funcționează în afara mea un poem. Cum mici perturbații pot determina ulterioare shift-uri diferite în poem. Potențial posibilă multi-stabilitatea: același sistem poate ajunge la stări cu aspect semnificativ diferit, dar stabile, dacă se schimbă condițiile de pornire sau stimulii externi. Multe texte sunt scrise folosind mesaje primite de la oameni de pe internet, prieteni in mare parte. Deci mă ajută cam orice când scriu un text: mesaje,  articole de pe wikipedia, alte texte, conversații random, generatoare de text online.

În general, mă influențează (în construcția textelor) modul în care se aranjează dialogul pe rețelele sociale. M-a influențat și conceptul de uncreative writing. Mai nou si conceptul de swarm intelligence (cel din urmă oarecum vag). Poeții care au shape-uit ce scriu eu acum sunt: Cosmina Moroșan, Vlad Moldovan, Crispin Best, Steve Roggenbuck. Am citit și câțiva autori japonezi și cred că și ei m-au influențat. În ultima vreme, manga și anime. Acest video:

Oamenilor le place ce scriu, adică, așa cred. Am mai fost la workshop-uri de poezie și acolo am reușit să interacționez cu cei de vârsta mea care scriu poezie. Am discutat despre textele noastre, am fost drăguți unii cu alții. Și oamenilor mari cred că le place.

Mă gândesc să scriu până mă simt bine și până cred că reușesc să fac ceva ce îmi place. Totuși, mi-ar fi greu să nu mai pot scrie, cred.

Am văzut marea majoritate a adolescenților citind poezie gen Rupi Kaur, sau poezie de Instagram, cum i se spune. Nu știu dacă e rău sau nu, dar nu cred că zona asta a poeziei e văzută ca fiind lame de generația mea.

În poezia generației mele, nu mi se pare că există o direcție generală, adică fiecare face ce vrea și e în ce se simte el bine. Cred, totuși, că cei care scriu și fac parte din „generația” asta sunt conștienți de cum scriu și se raportează la un context mai mare (internetul facilitează oarecum asta cred). Se vede, totuși dârzenie, un teribilism aș zice, chiar și în chestiile soft (dar asta e specific și altor generații, la o adică).

X Revista Scena9