Am vorbit cu arhitectul Eugen Pănescu de la biroul clujean Planwerk despre calitatea locuirii și despre utilizarea spațiului public în cel mai dinamic oraș din România.  

Acum vreo lună, un clip ce prezenta bilanțul Primăriei Cluj la doi ani din noul mandat al lui Emil Boc devenea viral printre bucureștenii din lista mea de Facebook. Puteau vedea acolo noi zone pietonale, autobuze noi, școli renovate și spații verzi, lucruri rare în Capitală.

Peste 15% dintre români s-ar muta la Cluj, atrași de calitatea vieții, zice un studiu realizat de Banca Mondială. Atracția creată de orașul transilvănean face ca prețul mediu al unui metru pătrat de apartament clujean să fie cel mai mare din țară în al doilea trimestru din acest an: 1.510 de euro, cu 14,1% peste cel din aceeași perioadă a lui 2017, arată un raport publicat de AnalizeImobiliare.ro. Clujul e singurul mare oraș românesc în care prețurile au crescut față de cel dinaintea crizei. 

Clujul are însă destule probleme cu locuirea. Cererea tot mai ridicată de locuințe, susținută de dezvoltarea sectorului IT, n-a dus la creșterea calității apartamentelor construite la marginea orașului. Chiar și în rarele cazuri în care cumpărătorul nimerește patru pereți OK, pentru a se putea bucura de confortul de-acasă trebuie să treacă pe-aceleași drumuri aglomerate, să-și ia copilul de la o grădiniță îndepărtată, să-și umple pungile de cumpărături dintr-un hipermarket aflat pe alți coclauri, să se izoleze de restul cercului social. Pentru a „încăpea” în programul Prima Casă, multe locuințe noi au două camere, ceea ce le face neutilizabile pe termen lung pentru familiile tinere. Calitatea locuirii colective și slaba reprezentare a interesului public în îmbunătățirea ei vor reprezenta tema expoziției din cadrul Bienalei timișorene de Arhitectură 2018, ce va fi inaugurată pe 28 septembrie și va fi deschisă timp de o lună.

„În toți anii ăștia, calitatea dezvoltării a fost pasată către dezvoltatori”, spune arhitectul Eugen Pănescu (42 de ani), unul dintre oamenii ce modelează centrul Clujului și-l face mai respirabil. În 2002, Pănescu a devenit partener fondator al biroului de arhitectură și urbanism româno-german Planwerk din Cluj. E delegat al Ordinului Arhitecților din România (OAR) în Registrul Urbaniștilor din România și în comisia tehnică de urbanism a Primăriei Cluj. Totodată, este cadru asociat al Facultății de Arhitectură și Urbanism din Cluj pentru proiectare de urbanism și reprezintă OAR în Consiliul Arhitecților din Europa.

Scena9: Cum e să lucrezi cu autoritățile locale?

Eugen Pănescu: Am început să lucrăm în condiții foarte dificile, acum aproape 20 de ani, cu una dintre cele mai complicate administrații: primăria lui Gheorghe Funar. Eram un grup informal de studenți care făceau o școală de vară pe teme urbane, cu tineri din Germania și România. Ne-am propus să facem o strategie pentru Cluj care includea locuirea și, în general, dezvoltarea și ne-am gândit că trebuie să lucrăm cu administrația care e în momentul ăla acolo, că nu trebuie să așteptăm vremuri mai bune. Și ne-am luat rolul ăsta în serios. Pe de-o parte, a fost mai bine decât ne așteptam, dar pe de altă parte, am dat și de inerția acelor ani. Discutam de niște teme complet străine, ce nu erau gustate nici măcar în cercurile profesionale. A durat mult până să se vadă o schimbare. Am devenit între timp asociație, iar după aceea birou. 

Faptul că s-a putut călători fără viză după 2007 a fost un salt mare pe care noi l-am simțit imediat. Mai ales că în perioada aceea discutam despre calitatea spațiului public, despre transport public, despre densitate, utilizare comercială de biciclete și-așa mai departe. Faptul că audiența a reușit să vadă cu ochii ei imaginile pe care noi le arătam deja de ani de zile, să constate că ele există și că atmosfera e normală și că se poate a contat enorm. 

Am observat că administrațiile se schimbă pentru că se schimbă oamenii din ele. Poate nu de voie, poate mai mult de nevoie, dar schimbarea asta se vede clar, cel puțin în câteva orașe unde noi am continuat să avem proiecte. Am apucat o altă generație de oameni care vin nu doar în posturi înalte, cu răspunderi, ci și în aparatul administrativ. Calitatea, numărul și dedicarea lor a crescut continuu.  

S-a schimbat complet perspectiva: calitatea dezvoltării urbane e o problemă de responsabilitate publică, iar a recunoaște că ai responsabilitatea e un pas enorm. Ca s-o și faci e un alt pas enorm, ce vine după aceea. 

Eugen Pănescu. Foto: Dan Coroian

Pare rezistentă schimbarea în bine?

E greu ca lucrurile să se întoarcă. E ca o roată dințată care merge cu viteză câteodată mai mică, câteodată mai mare, dar înapoi nu prea dă. Schimbarea asta nu vine doar de la cap, de la primar, ci și de la cei care se angajează. Oamenii se înhamă cu proiectele proprii, de care sunt ei răspunzători. Odată ce treci un proiect prin propria instituție, ai o școală atât de dură și de plină de învățăminte încât nu cred că te mai poți întoarce. Și vrei să ușurezi lucrurile. 

Cadrul legal din România e complet, e ierarhic controlat, iar orice administrație poate să-și impună acel rol și să și-l ia în serios. Ce orașele nu fac nici acum: să controleze calitatea dezvoltării. În toți anii ăștia, calitatea dezvoltării a fost pasată către dezvoltatori. Excepțiile sunt atât de puține, că - în mod incorect pentru ele - nici nu merită menționate. La scara țării, e o picătură fierbinte pe o piatră încinsă. 

Care-s următorii pași pentru centrul Clujului?

Avem acum o dezbatere publică, ceea ce la Cluj a devenit un obicei foarte bun. E o dezbatere despre niște propuneri de transformări a unor străzi din zona centrală: nu numai pietonalizări, ci și reamenajări, cu plantări de copaci și așa mai departe. Există la Cluj o deschidere și o transparență ce precede o decizie. 

Dacă aș face o ierarhie cu cele mai importante lucruri care s-au întâmplat în Cluj în ultimii ani - sigur că e un oraș cu demografie, cu investiții, cu proiecte, competiții, infrastructură - cred că pe primul loc e felul în care deciziile referitoare la proiecte publice mari au ajuns să se ia mai transparent. Sunt niște inovații în proceduri pe care primăria le-a făcut, fiind atentă la ce a fost sfătuită. 

Mai e un lucru foarte bun: autoritățile publice - de la primar în jos - sunt prezente public. Nu sunt persoane misterioase pe care le vezi la festivități sau prin mesaje pe Facebook sau la televizor sau altundeva. Și nu se feresc de discuții. Asta dă nu doar decizii de calitate, ci și un nivel de optimism sau cel puțin o diminuare a pesimismului. Ceea ce cred că-i o mare problemă în orașele noastre, la București mai ales: ești pregătit pentru o boacănă tot mai rea, iar la lucrurile bune nu te mai aștepți. Iar când se întâmplă totuși lucruri bune, reușești să le distorsionezi efectul și le vezi și pe alea cumva rău. La Cluj am trecut de vârful dealului și acum suntem într-o zonă bună în care există un optimism general. Sigur că se mai fac greșeli, se corectează proiecte sau îți dorești ceva ce nu-i făcut încă, dar totuși nivelul de așteptări e mare și optimismul există. 

Piața Unirii din Cluj înainte și după reamenajare. Sursa: Planwerk

Ce se mai face în centrul orașului? S-au mai schimbat regulile de urbanism, se adaptează la situația actuală din zona centrală. De exemplu, se permit investițiile fără să trebuiască să asiguri cota de locuri de parcare. Se transformă ca la manual orașul - nu numai zona centrală - într-unul mai plăcut pietonilor și care favorizează foarte mult transportul în comun. S-au delimitat benzile dedicate pentru transportul în comun și asta o să continue pe direcția est-vest, între cartierele cele mai mari, pe zona de tranzit cea mai importantă. În paralel se elimină locurile de parcare sau se taxează cu un regim incremental de taxe, ceea ce am înțeles că și la București e în vigoare. Nu știu cum funcționează.

Pare că la București măsura asta nu e corelată cu altele. 

Poate nu merge prea bine din prima, dar cu siguranță asta e direcția de mers. La Cluj s-a înțeles asta și așa se face, e un bulgăre care continuă să se rostogolească. Sunt lucruri ce durează ani de zile. 

Clujul n-a avut niciun metru liniar de spațiu pietonal, spre deosebire de alte orașe cu centru istoric din socialism, care încă din anii ‘50-’60-’70 au primit câte o stradă, o zonă pietonală sau o piață. Noi am deschis tema asta la Cluj în anii 2000. Spațiul public nu era nici măcar o noțiune pentru cei mai mulți dintre noi. Prin 2005-2006, după ani de prezentări, discuții publice, articole în presă, s-a făcut prima străduță pietonală. După aceea planul a mers. Trebuie multă răbdare: de la o idee de proiect până la realizarea ei trec minim cinci ani. De asta nu-i niciodată prea devreme să discuți despre temele astea. Acum se implementează rând pe rând măsuri de reamenajare de spații publice, pietonale sau nu, cuprinse într-un plan de trafic făcut în 2005. 

Clujul a fost unul dintre primele orașe care au început să facă lucruri de felul ăsta. N-a fost singurul și nici primul, dar după aceea cantitatea și viteza l-au făcut să le ajungă din urmă pe cele care erau puțin înainte. Sunt  cu totul aproape 20 de ani care acum încep să producă efecte în mod accelerat. Între timp, au apărut firme între timp care pot aplica proiectele. Prima stradă pietonală nici n-avea cine s-o paveze, au găsit trei moși care aveau 80 de ani; nici nu-și puteau ridica pietrele singuri, dar știau cum trebuie puse. 

Piața Unirii din Cluj înainte și după reamenajare. Sursa: Planwerk

În ce măsură se poate lucra și cu orașele din sudul și estul României? Sunt orașe care au o altă arhitectură, poate și altfel de politicieni. 

Am avut șansă să lucrăm în extremitatea cealaltă a țării, pe litoral. Am făcut planul general de urbanism pentru comuna Limanu, care conține și faimoasele 2 Mai și Vama Veche. Atunci am avut foarte mult de lucru cu administrația unei comune mai speciale și cu administrația județeană de pe vremea aceea, plus cea națională. A fost o lecție bună. Am mai avut o experiență la Drobeta Turnu Severin, care nu s-a concretizat însă, cu un plan pentru un spațiu public și infrastructură publică în zona centrală. Cam atât, din păcate pentru noi, pentru că e o problemă de distanțe. Am mai fost tentați să participăm la proiecte la Brăila sau la Iași sau la Craiova, însă distanțele ne cam împiedică și e complicat să ducem proiecte la așa mare distanță. 

E doar distanță fizică sau e și distanță de viziuni?

Asta [cu diferența de viziuni] să știi că n-o cred așa mult. În ceea ce privește cultura spațiului public și folosirea spațiului public, cu siguranță putem lua lecții în Ardeal de la Moldova și mai ales de la sudul țării. Cu siguranță, spațiul public e folosit mult mai intens și mai social în celelalte zone ale țării față de Ardeal. E o nevoie de a utiliza spațiul public și de a te întâlni cu oamenii mai deschis și mai social, din punctul meu de vedere. E folosit spațiul public chiar dacă e într-o stare foarte proastă. 

Asta vine doar din observațiile mele. Dar am auzit poveștile altora care au vizitat orașe care au avut proiecte de investiții în Moldova, în Muntenia și au fost mirați de câtă lume folosește spațiile publice. Inclusiv Oltenița, Călărași, Slobozia - sunt orașe cu oameni care au nevoie de spații pe care le folosesc: există utilizare comercială, există copii care se joacă, bătrâni care stau în spațiile publice și se uită la alți oameni. E o viață socială foarte normală care o să primească proiecte fără probleme, cred eu. Eu nu văd aici niciun fel de diferență. 

E interesant ce spui, pentru că cel puțin din partea de sud și în est avem tendința să idealizăm ce se întâmplă în orașele din Ardeal. 

Da. Să nu mai faceți asta, vă rog. Sigur că unele lucruri s-au întâmplat mai bine sau poate sunt mai bine cunoscute, dar să știi că multe sunt și foarte recente. Cel puțin Clujul a avut un salt enorm după mandatele lui Funar și s-a simțit foarte tare, dar dacă te uiți în spate sunt mai puțin de 15 ani. Deci noi am petrecut mai mult timp cu Funar decât fără el. Nu mai vorbim de efectul acelor ani, care n-a dispărut: sunt aceiași oameni care l-au votat, l-au iubit, care iubeau drapelul și să vorbească despre originile neamului. Toată povestea cu care el a reușit să ne scoată din minți și să farmece electoratul ani de zile. Astea nu dispar odată cu schimbarea unui mandat.

Se construiesc multe blocuri, iar Clujul și împrejurimile se află în topul cererii de locuințe. Cum pot fi cartierele astea integrate în oraș? Ce se poate face după ce ele au apărut așa cum au apărut?

Ca să încep cu un fel de concluzie: ce s-a construit după Revoluție e, în general, mai prost decât ce s-a construit înainte. Cel puțin din punct de vedere al distribuției densității, al infrastructurii publice. Nu mă refer doar la infrastructura de acces și la spațiile verzi, ci și la partea ce ține de educație, la cea culturală sau la cea comercială. 

Vorbesc aici despre cartiere, nu despre demolările din centrele orașelor. Cu siguranță cartierele și - de multe ori - locuințele erau mai bune decât ce produce piața acum. Pentru că piața de-acum e axată pe profit, pur și simplu, și la rândul ei se bucură de lipsa de control și de responsabilitate. E e un mare păcat, pentru că în anii ăștia s-au consumat rezervele pentru investiții imobiliare ale unei părți extrem de mari de populație, care acum trage de credite ca să plătească niște locuințe proaste. Nu numai locuințe proaste - hai să zicem că mai ai noroc de un apartament sau o casă bună - și zone de proastă calitate. Sunt puține exemple de zone despre care să zici că au calitatea cartierelor planificate coerent în socialism. Și chiar dacă ai noroc să ai o vilă sau un apartament sau un penthouse și să ai o curte cu gazon și un golden retriever și un foișor și grill și mai știu eu ce, tot ce-i în jurul tău e de-o calitate mizerabilă. E abominabil ce s-a putut permite în toți anii ăștia la noi, pe bani foarte mulți câteodată. 

Au administrațiile locale destule instrumente pentru a schimba lucrurile?

Da. Au, pentru că lucrurile astea țin de un sistem de decizie și de planificare care trebuie numai folosit. El există. Și nu e numai vina administrațiilor: este vorba și de calitatea actului profesional, care s-a lăsat foarte mult coborâtă de cerințele pieței, din păcate. 

Adică de cerințele dezvoltatorilor, nu?

Pe de o parte. Iar dezvoltatorii, la rândul lor, văzând că nu le cere nimeni și că pot să scape cu chestiile astea, continuă așa sau tot mai rău. Sunt tot felul de mici lucruri amuzante și triste în același timp precum micșorarea mobilei din pliante ca să pară camerele mai mari. Își păcălesc clienții. Sau transformă bucătăriile în camere. Dar în rest, la nivelul planificării cartierelor, e o abandonare totală a responsabilităților care țin de calitate, din toate părțile aproape. Și așa se nasc zone monofuncționale cu o calitate proastă a locuirii, nesusținută de niciun fel de infrastructură, și care n-au cum să meargă bine în continuare. Nu mai zic de izolarea socială: faptul că nu mai ai transport în comun, depinzi de mașină sau trebuie să mergi pe jos. Cu bicicleta e periculos, n-ai loc. Sunt niște probleme ireparabile, din punctul meu de vedere. 

„Chiar dacă ai noroc să ai o vilă sau un apartament sau un penthouse și să ai o curte cu gazon și un golden retriever și un foișor și grill și mai știu eu ce, tot ce-i în jurul tău e de-o calitate mizerabilă. E abominabil ce s-a putut permite în toți anii ăștia la noi, pe bani foarte mulți câteodată.” - Eugen Pănescu, Planwerk 

Cine ar trebui să se ocupe de partea asta? Vezi eforturi din partea unor colegi arhitecți?

Văd eforturile unei mici părți dintre colegii mei arhitecți. E o parte mică, dar voinică, cum se spune, foarte activă și ambițioasă. Acoperă toate nivelurile de vârstă și de educație, de la grădiniță până la liceu, în număr tot mai mare. Nu în toată țara, nu în toate școlile, nu pentru toți elevii, dar în numere tot mai mari și totul pe bază de voluntariat. Asta pentru a suplini eforturile inexistente ale Ministerului în zona de educație urbană. E o asociație, De-a Arhitectura. Știu apoi de eforturi ale unor colegi arhitecți din administrație, care-și iau rolurile în serios, riscând mici conflicte în interiorul instituțiilor lor pentru că verifică proiecte și cer calitate și produc materiale educative pentru clienți sau pentru mici dezvoltatori: cum se face o parcelare, de ce e nevoie; care sunt beneficiile, care sunt riscurile, condițiile și așa mai departe. 

Sunt puține exemple, dar așa sunt exemplele la noi, puține. Sunt eforturi de felul ăsta și nu cred că sunt mici. Și cred că trebuie apreciate, pentru că e complicat să te înhami la așa ceva când vezi în jurul tău nu numai nepăsare, ci și o aversiune față de complicațiile astea pe care le produci verificând proiecte sau cerând calitate sau trimițând proiecte înapoi. Asta e văzută, de multe ori, ca „insubordonare în serviciu”. De obicei proiectele nu se consultă, nu se arată nimănui. Asta e, din păcate, o normalitate în mare parte a țării: lipsa de transparență și de calitate și pedepsirea celor care vor să schimbe asta. Și mă refer aici la zona noastră, la arhitecții șefi. 

Acum, cu ultimele schimbări de legislație, arhitectul șef nici nu mai are prestanța și responsabilitățile unui angajat public. El o să fie angajat pe bază de contracte comerciale, ca SRL. Asta a reușit administrația națională și Parlamentul să ne ofere: niște persoane sau SRL-uri alese în condiții nestipulate în lege, fără responsabilități, care să gestioneze o zonă de responsabilitate publică de cel mai înalt nivel, sub amenințarea terminării contractului imediat, dacă cumva ies din cuvântul clienților lor. Care nu e populația, ca la funcționarii publici, ci este primarul. Iar primarul poate spune că dacă nu-ți vezi de treabă, ia următorul SRL să fie arhitect șef. Aici văd o zonă neagră, când vine vorba de cum ar fi folosită zona asta legislativă la nivelul practic al lucrului de zi cu zi în dezvoltarea urbană. Noi toți cerem pedepsirea corupției, dar aici nu mai e nevoie de corupție, pentru că se rezolvă fără. E în lege. 

CITEȘTE ȘI: 

De ce apartamentele din „residence” sunt mai proaste decât cele comuniste 

În momentul ăsta, un rol foarte mare în modelarea pieței imobiliare îl are programul Prima Casă. Din el rezultă multe apartamente de două camere, care să se încadreze în acea limită de bani pe care ți-o dă banca. Cât de bune sunt apartamentele astea, pe termen lung, și care sunt problemele legate de ele? 

Programul Prima Casă e un instrument financiar, dar el a avut efecte foarte concrete și măsurabile în forma construită a orașelor, în ceea ce privește dimensiunile apartamentelor, dotările suplimentare oferite fie în interiorul imobilului fie pe parcelă sau în afara ei. N-o să fie zone bune, o să rămână apartamente de valoare proastă care vor fi tranzacționabile imediat ce ocupanții lor au voie sau își permit altceva. Probabil că și asta e o zonă de locuire care trebuie și ea „mobilată” cumva: locuirea de calitate medie, să zic. Dar sunt multe locuințe de care oamenii vor să scape, de cum îți permiți sau vin copiii. Dar cred că se va termina și cu asta sau cel puțin se va încetini mult ritmul, pentru că Prima Casă e tot mai limitată ca buget, condițiile sunt tot mai complicate, iar creditele încep să se scumpească. Cred că valul mare s-a cam dus. Iar amenințarea unei noi crize încă persistă în temeri. 

Care sunt semnele?

Încetinirea ritmului de construire și a cererii. Sunt puține orașe în care cererea să depășească oferta. Clujul e cu siguranță unul dintre ele, iar asta e una dintre explicațiile prețurilor de speculă imobiliară și de furt, practic, din Cluj. Sunt alte orașe în care cererea e constantă și crește, din mai multe cauze: import de populație, mutare de la condiții mai proaste la condiții mai bune sau repatrierea economiilor din zona neagră și gri, adică cumpărarea apartamentelor cu sacoșa de bani, care e un fenomen. În restul țării nu există însă problema asta, să ai mai multă cerere decât ofertă, iar piața încetinește. Se și vede cu ochiul liber, dacă mergi prin orașe. Te uiți măcar la macarale și la imobilele noi și diferențele sunt mari. Dezvoltarea e foarte inegală în România. Și e inegală de la câteva orașe mari la zona din jurul lor, nu numai în alte regiuni. 

Cum poate deveni utilizatorul, respectiv cumpărătorul unei locuințe, mai implicat în chestiunea locuirii? 

Vocea utilizatorului intervine atunci când lucrurile sunt deja decise. Asta e, de fapt, explicația principală. Vine atunci când planul e aprobat, proiectul e făcut, locuința e construită - deși sunt mulți ce cumpără încă pe hârtie, în mod inexplicabil, și se aventurează să plătească ceva ce nu există încă, mai ales fără să se priceapă la asta -. Și chiar dacă se face auzită vocea cumpărătorului, asta nu poate avea consecințe decât dacă găsește tribuna potrivită. Iar asta nu poate fi urechea dezvoltatorilor, pentru că ea e închisă. Dezvoltatorul tot timpul spune: „Noi ne orientăm după ce cere piața”, dar el vede de fapt cerințele pieței și le mai coboară puțin. Și atunci cumpărătorul cumpără de nevoie mai mult decât de plăcere. Sau cumpără locația sau mai știu eu ce. Sunt tot felul de experiențe din statistici imobiliare care sunt bulversante pentru mine. Te-ai aștepta ca clientul - personajul colectiv - să fie puțin mai conștient de ce cumpără sau să-și varieze puțin opțiunile. Și-ți dai seama că de fapt nu-i așa. Felul în care funcționează piața e câteodată mult diferit de cum ne-am aștepta noi sau de insistențele noastre. Clientul se poate face mai auzit când e mai interesat ca cetățean. 

FOTO sus: Un cartier ridicat în 2010 în comuna Florești de lângă Cluj. Sursa: Cristian Bortes / Flickr.com