Până la 22 de ani, Mires Peniușkevîci a pus deja în scenă peste 15 spectacole, în orașe ucrainene în care teatrele mai funcționează. Niciunul nu e despre escapism sau simplu divertisment; spectacolele lui vorbesc despre crime împotriva umanității – război, nazism, Holocaust și represiune brutală. Nu toată lumea e încântată de asta.
Mires, un regizor de teatru în vârstă de 22 de ani, își verifică telefonul înainte să plece de acasă – nu doar pentru ca să vadă dacă are mesaje, ci și ca să verifice aplicația de alertă în caz de raid aerian. Traseul lui până la repetiții traversează jumătate din oraș, iar în unele nopți transportul public pur și simplu nu circulă.
De trei ori pe săptămână, opt persoane se adună la Kyiv pentru a lucra la o piesă despre o familie de evrei înghesuită într-un vagon de vite și o familie americană care trăiește sub un nume fals în Germania nazistă. Afară, orașul funcționează după programul generatoarelor. Programul repetițiilor nu s-a schimbat niciodată.
„Mi se pare că ucrainenii s-au obișnuit atât de mult cu ororile care se petrec în jurul nostru, încât nu avem altă opțiune decât să ne trezim, să continuăm să trăim și să încercăm să mergem mai departe”, spune Mires Peniușkevîci.
Până la 22 de ani, Peniușkevîci a pus deja în scenă peste 15 spectacole la Kyiv, Cernihiv, Odesa, Lviv și în alte orașe din Ucraina unde mai funcționează teatrele. Niciunul dintre ele nu are ca scop evadarea în realități paralele sau distracția publicului după programul de lucru. În spectacolele lui, Peniușkevîci vorbește despre crime împotriva umanității – război, nazism, Holocaust și represiune brutală. Insistența lui de a pune în scenă subiecte dureroase atinge un punct sensibil într-o societate care încă își trăiește trauma, în care mulți se întreabă dacă astfel de povești își au locul pe scenă, în timp ce războiul încă se desfășoară. Cu toate astea, în ciuda întreruperilor repetate de curent și a atacurilor cu rachete, echipa lui și-a petrecut două luni, din ianuarie până în martie 2026, lucrând la montarea piesei Railroad – prima producție de teatru ucraineano-americană.
„Pun în scenă piese despre război, nazism și comunism. Într-un fel, așa fac față situației. Poți să contribui prin artă – să faci tot ce poți, ca să ajuți cum poți. Așa mă liniștesc eu.”
Cunoscut pentru abordarea sa experimentală, Peniușkevîci folosește adesea mișcarea și expresia fizică ca instrumente centrale în poveste. Munca i-a fost recunoscută în festivaluri de teatru celebre din Ucraina, printre care Melpomena Tavrii, Golden Lion și Golden Phoenix. Într-o perioadă în care mulți artiști ucraineni caută modalități de a aborda războiul, memoria și pierderea, producțiile lui ajută publicul să se confrunte cu experiențe dificile, în loc să se îndepărteze de ele.
Peniușkevîci spune că a fost toată viața un outsider. În copilăria pe care și-a petrecut-o la Horodok, un orășel din regiunea Hmelnîțkîi, în vestul Ucrainei, era extrem de retras și introvertit. Nici acum nu iese la cafele cu actorii. Dar, în clipa în care începe repetițiile, ceva se schimbă. „Când începe munca, spectrul meu emoțional se închide și se activează liderul. Știu clar încotro mă îndrept; înțeleg clar ce vreau să spun.”
Abordarea lui regizorală își are rădăcinile în perioada în care a lucrat ca actor, între 2021și 2023 – la Teatrul Dramaturgilor, în film, televiziune și teatru studențesc. „Pentru mine e foarte important ca actorul să înțeleagă că este împins într-un cadru atât de strict încât trebuie să dărâme zidul. Abia atunci poate să înțeleagă cu adevărat personajul pe care-l joacă.”
Outsiderul care a refuzat să se scufunde
Peniușkevîci nu a crescut în lumea teatrului. Tatăl lui a murit când tânărul avea un an. Mama lui economisea tot anul pentru a-și duce copiii la munte, în Carpați, sau la mare vara – o realizare deloc ușoară având în vedere că salariul mediu al unui profesor ucrainean este de aproximativ 20.000 de grivne (circa 400 de euro) pe lună. Ce-i mai rămânea din salariu investea în școala de muzică și cursurile de dans pentru copiii ei. Peniușkevîci își amintește cum a intrat în cancelaria de la școală și și-a găsit mama împrumutându-se de la un coleg – nu mai avea niciun ban cu care să cumpere pâine.
Mama lui i-a oferit ceva ce lumea exterioară nu i-ar fi dat: iubire necondiționată și certitudinea tacită că el contează. Școala i-a oferit fix opusul.
„Sărăcia e un sentiment foarte persistent. Mereu mi-a fost rușine de ea și mi-a luat foarte mult timp, lucrând cu un psiholog, să învăț s-o accept. Dar hărțuirea era și mai nasoală pentru că eram singurul băiat din școală care făcea dans și muzică. Mereu mi-a plăcut să mă îmbrac bine – nu doar în treninguri, ca ceilalți. Încercam să-mi asortez ținutele, să combin lucrurile. Acum când mă uit la poze, mi se pare foarte ciudat, dar experimentam. Copiii se sperie când cineva e diferit.”
Când s-a înscris la Academia Municipală de Artă de Varietăți și Circ din Kyiv, la vârsta de șaisprezece ani, a lucrat în paralel ca bucătar și barista pentru a supraviețui. Era cel mai tânăr din promoția lui și singurul care nu fusese niciodată la teatru. Nu știa diferența dintre o piesă de teatru și un roman. „Mi se pare foarte amuzant, chiar ironic, că încă lucrez în meseria asta.”
După ce Rusia a invadata întreaga Ucraină, în februarie 2022, și mulți regizori au părăsit țara, a urmat, în mod contraintuitiv, și un boom cultural. Conform studiului Pace Panel realizat de Publicis Groupe Ucraina și publicat de AIN.UA, interesul publicului pentru teatru a crescut de la 24% în 2022 la 29% în 2024, iar biletele la teatrele populare, săli și cu 700 de locuri, se vânf în mai puțin de cinci minute. Totuși, apetitul sporit pentru teatru nu s-a tradus neapărat și în oportunități pentru tinerii talentați. Când Peniușkevîci și-a propus să monteze pentru prima dată într-un teatru, în anul III, în 2023, a contactat peste 30 de instituții. A primit de peste tot același răspuns: revino când ești mai mare.
„De la scenograf nu auzeam decât: «Dar ce, s-au terminat locurile la grădiniță? Acum angajează copii la teatru?» Un teatru mi-a spus chiar fără menajamente – ești o pisică într-un sac. Ori ne scufundăm împreună, ori înoți singur. Și am înotat.”
Dar, cu fiecare an, discriminarea pe criteriul vârstei s-a estompat – nu pentru că Mires îmbătrânea, ci pentru că îi sporea reputația. „Obiectiv vorbind, nu-s nici pe departe ultimul om din lumea teatrului. Când oamenii mă invită, știu că asta înseamnă calitate și disciplină.”
Ascensiunea și succesul Reptilelor
Situația s-a schimbat când Peniușkevîci a descoperit piesa Reptile, scrisă de Olexandr Juhan, la festivalul de teatru „Mytnytsia”, organizat de Teatrul „Left Bank” din Kyiv. Descrisă ca un basm pentru adulți, piesa explorează granițele dintre gândirea magică și cea critică. Juhan l-a ajutat pe tânărul regizor să ia legătura cu dramaturgul și producătorul de teatru Maxim Kurocikin, unul dintre cofondatorii Teatrului Dramaturgilor (una dintre cele mai importante scene independente din Kyiv), care a acceptat să pună în scenă piesa.
Spectacolul a atras rapid atenția, participând la turnee în festivalurilor și primind invitații pentru reprezentații suplimentare, inclusiv de la Teatrul Național Academic Ucrainean de Dramă și Comedie Muzicală din Mîkolaiv, una dintre cele mai importante scene regionale din sudul Ucrainei. Pentru mulți oameni din lumea teatrului ucrainean, a fost prima întâlnire cu numele Mires Peniușkevîci.
Arta ca responsabilitate
În timp ce actorii se adună înaintea repetițiilor pentru Railroad, Peniușkevîci pune muzică pop ritmată ca să-i ajute pe toți să se relaxeze și să se-nveselească. Instant, totul devine ceva mai puțin serios – lumea pare să se oprească preț de câteva minute. Cineva începe să cânte, se formează un cerc și, timp o clipă, toți cei de față scapă de griji. Mă regăsesc printre ei, sărind pe ritm.
„Bun, toată lumea e aici – să continuăm”, spune regizorul, pe un ton nu strict, ci hotărât. Și repetiția începe.
Unii dintre actori au mai colaborat cu Peniușkevîci și la alte proiecte: actrița Anastasiia Zamoroka la 404. Location Not Found (o piesă de teatru fizic, bazată pe mărturiile unor supraviețuitori ai ocupației ruse), iar actorii Artem Lopatin și Kateryna Zdor la Khuli Khuryna (o piesă care explorează modul în care goana după putere excesivă poate să transforme pe cineva).
La 28 de ani, Kateryna Zdor descrie spectacolul la care lucrează acum drept una dintre cele mai transformatoare experiențe din cariera ei. Timp de o oră pe scenă, Katerina se transformă dintr-o tânără radioasă în Daniel – un băiat evreu vulnerabil, cu autism. Ceea ce inițial părea să fie cea mai mare frică a ei s-a transformat, treptat, într-o revelație a propriilor posibilități artistice.
„Sincer, undeva în interiorul meu încă mai trăiește un băiețel”, îmi spune Zdor într-o pauză de repetiții, cu ochii sclipind de entuziasm. „Mă uitam la fotbal doar ca să mă simt conectată cu el, ca să fiu pe aceeași lungime de undă. Pentru acest rol, a trebuit să-l scot pe băiatul ăsta din mine și să-i dau voie să existe. Rolul ăsta a devenit un punct de cotitură pentru mine. Eram îngrozită că oamenii n-o să mă vor creadă nici măcar o secundă. Așa că a trebuit să fac cercetare la maxim, observație la maxim, muncă de profunzime la maxim – pentru ca publicul să mă creadă și pentru ca eu însăși să cred în mine.”
Este a doua colaborare a Katerynei cu Mires, după producția piesei Khuli Khuryna de Mîkola Kuliș, pusă în scenă împreună cu o altă regizoare, Vlada Belozorenko.
„E un regizor foarte implicat, cu o poveste clară pe care vrea să o spună și o viziune puternică. E o plăcere să lucrezi cu el – îți oferă libertate și spațiu, îți indică direcția în care trebuie să mergi, dar îți permite să creezi lucrurile de care ești capabilă. Mă bucur să fiu aici.”
Repetițiile au devenit și solicitante din punct de vedere fizic. Kateryna se urcă constant pe butoaie în timpul scenelor, adesea lovindu-se la picioare în acest proces. Statura mică a lui Daniel și plasarea sa pe spectrul autist îi fac mișcările intenționat stângace și necoordonate – ceva ce ea a vrut să întruchipeze într-un mod autentic.
„Mă dedic complet acestui rol. Sincer, poate că sună ciudat, dar vânătăile alea chiar contează pentru mine, într-un fel. Simt că fac parte din ceea ce mă transformă în Daniel. Înainte eram mereu setată pe rezultate, dar acum mi-am dat seama că, de fapt, iubesc procesul în sine.”
Ca parte din pregătirea lor, actorii au vizitat un internat unde trăiesc aproximativ 65-70 de copii cu tulburări de spectru autist. Timpul petrecut alături de ei a fost esențial pentru actori – nu doar pentru a observa, ci și pentru a stabili o legătură autentică, pentru a înțelege comportamentul copiilor într-un fel natural și sincer, nu să-l imite superficial. Kateryna nu era străină de astfel de medii, pentru că mai vizitase centre de îngrijire asemănătoare, cu ani buni înainte de invazia Rusiei în Ucraina. La acea vreme, soțul ei avea propria afacere – o situație complet diferită de realitatea lui actuală de soldat. Bărbatul s-a înscris ca voluntar la începutul războiului din Ucraina, în 2022, iar în 2023 s-a înrolat în armată.
Serendipitate
Bryan Reynolds este profesor la Universitatea din California, Irvine (SUA), precum și dramaturg și regizor. A scris piesa Railroad în 2001, imediat după evenimentele din 11 septembrie, într-o perioadă în care Statele Unite încercau să înțeleagă cum devine posibil răul. Prin intermediul poveștilor care se întretaie ale unei familii evreiești care fuge de persecuție și ale unei familii germane care își duce viața sub nazism, piesa examinează limitele eticii, credinței și alegerilor oamenilor în vremuri de război.
De atunci, Railroad s-a jucat în România, Belgia, Suedia, Kenya și Pakistan. Dar aici, acum, în Ucraina, e posibil să-și fi găsit cel mai receptiv public de până la ora actuală.
Reynolds a fost inițial inspirat să scrie Railroad de faptul că studenții lui știau foarte puține despre Holocaust. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, piesa se află aici, într-o țară care trece printr-o lecție istorică similară.
Colaborarea dintre Reynolds și Peniușkevîci a început aproape întâmplător. În timpul unei vizite la Kyiv în 2025, Reynolds a văzut Occupation, un spectacol de teatru fizic despre viața de familie în Hersonul ocupat. A fost profund impresionat de capacitatea tânărului regizor de a reda experiența fricii, a incertitudinii și povara psihologică a războiului prin mișcare și expresie fizică. La scurt timp după, l-a contactat pe Peniușkevîci, explicându-i că vrea să scrie despre munca lui într-o carte despre teatru în vremuri de conflict.
Ulterior, Reynolds și-a dat seama că au stiluri artistice foarte similare și l-a invitat pe Peniușkevîci să pună în scenă în Ucraina o piesă scrisă de el, coprodusă de Transversal Theater Company, o organizație de artiști americani și europeni cu sediul în Amsterdam.
Dramaturgul a ales să-și încredințeze piesa unui regizor pe care nu-l întâlnise niciodată personal, într-o țară pe care încă încerca să o înțeleagă. Iar Mires Peniușkevîci a ales să pună în scenă această piesă chiar în mijlocul războiului, nu după ce acesta se va fi terminat. Rezultatul este o producție pe care niciunul dintre ei nu ar fi putut-o realiza singur, într-o perioadă pe care niciunul dintre ei nu ar fi ales-o.
Pentru Peniușkevîci, premiera a reprezentat o experiență cu totul nouă. Mai avusese de a face cu scena, firește – gânditor, nesigur pe el, uneori înconjurat de oameni de lângă care nu voia să se afle. De data asta, însă, a fost altfel.
„Am ieșit pe scenă și am simțit o liniște totală, o iubire totală pentru piesă, pentru oamenii care stăteau lângă mine, o dorință totală de a fi acolo. M-am simțit euforic. Actorii își explorează constant personajele. Sunt oameni extraordinar de talentați. Și le sunt pur și simplu recunoscător fiecăruia dintre ei.”
Fiecare producție a piesei Railroad este diferită, modelată de regizor, de scenografi și de actori. Dar, mai presus de toate, este modelată de public, care vine cu propriile istorii și temeri, cu propria relație specifică față de întrebarea pe care piesa o pune în mod repetat: De ce sunt oamenii capabili unii față de alții, atunci când lumea le dă permisiunea?
„Întâmplarea face ca Railroad să fie o piesă remarcabil de adaptabilă”, scrie Reynolds. „Sau, mai degrabă, e regretabil că e așa – pentru că problemele abordate în piesă sunt relevante pentru oamenii din atât de multe țări de pe glob.”
Faptul că Railroad rămâne relevantă nu e un motiv de mândrie pentru el. „Mi-aș dori ca o piesă precum Railroad să nu-și aibă locul pe lume. Și ca eu să nu fi avut, de la bun început, niciun motiv să o scriu.”
Punerea în scenă este în mod deliberat minimalistă. Personajul nazist nu este prezentat ca un individ, ci ca o întruchipare a răului însuși: fața și corpul său sunt ascunse sub haine negre: un parpalac lung de piele, cizme grele și curele de piele. În loc să se concentreze asupra unui singur făptaș, piesa examinează modul în care o ideologie poate să distrugă viețile oamenilor obișnuiți.
Efectul este tulburător. Când unul dintre personaje insistă, „Nu plec nicăieri. Nu vreau să-mi părăsesc casa”, replica străpunge tăcerea publicului. Ceea ce începe ca o poveste despre Germania nazistă devine treptat o reflecție asupra exilului, fricii și speranței fragile de a rămâne om în circumstanțe inumane.
„Dacă pierdem înțelegerea și memoria a ceea ce se întâmplă chiar acum, vom repeta din nou această istorie”
De-a lungul timpului, Peniușkevîci a auzit critici. Unii oameni sunt epuizați de război – nu doar pentru că îl trăiesc, ci și pentru că li se cere să-l urmărească pe scenă. Primește mesaje în care i se întreabă cum ar putea cineva să monteze o piesă despre război în timp ce acesta încă se desfășoară. Un director artistic i-a spus direct că astfel de subiecte ar trebui abordate doar după ce totul s-a terminat, odată ce lucrurile s-au liniștit.
Răspunsul lui este fără menajamente:
„Se întâmplă chiar acum. Și nu avem nicio certitudine că mâine n-o să trăim sub tricolorul Rusiei și că aceste lucruri nu ni se vor întâmpla într-o formă și mai gravă. Dacă pierdem înțelegerea și memoria a ceea ce se întâmplă chiar acum, vom repeta din nou această istorie.”
Ăsta e tocmai argumentul pe care Reynolds l-a susținut din perspectiva americană – că arta nu este decor, nu este terapie, nu este o modalitate de a procesa ceva ce deja a trecut. Este o modalitate de a rămâne treaz în prezent. „Arta ne pune în fața ochilor viitorul posibil – nu prin reprezentarea lui, ci prin a arăta că nimic nu este imuabil, că totul poate fi reimaginat și creat altfel.”
Peniușkevîci a observat asta în cazuri concrete. Spectatorii i-au scris că au început să vorbească limba ucraineană după ce i-au văzut spectacolele. Mires își amintește că unii i-au spus chiar că spectacolele lui i-au inspirat să-și lanseze propriile inițiative caritabile.
Bryan Reynolds a venit în Ucraina cu o piesă despre ce se întâmplă cu oamenii când ideologia preia controlul asupra umanității. A venit în mod deliberat în țara pe care o vede ca fiind prima linie a apărătorilor democrației. „Angajamentul vostru neclintit, reziliența și puterea voastră conduc lumea”, a spus el. „Voi sunteți ce erau odată Statele Unite.”
Undeva între textul lui Reynolds și punerea în scenă a lui Peniușkevîci, între un dramaturg american care încearcă să înțeleagă o lume distrusă și un regizor ucrainean care repetă în timpul alertelor de raid aerian, s-a conturat o întrebare:
Ce se opune răului – și oare memoria ajută la prevenirea acestuia?
Niciunul dintre ei nu are un răspuns direct. Dar piesa continuă.
