Cartea „Profil Uman” este rezultatul unui experiment care a durat 10 luni. Opt liceeni au explorat felurile în care se intersectează arta, filosofia și educația culturală și au încercat să înțeleagă ce presupune munca în diferite domenii, prin contactul direct cu oamenii care o practică. Mai exact, elevii au avut întâlniri cu profesioniști din teatru, sound design, jurnalism, artă contemporană, etnologie și biologie, printre care Katia Pascariu, Cosmin Mîrza, Emilia Șercan, Dumitru Gorzo, Lia și Dan Perjovschi, Ioana Popescu, Iris Șerban și Alexandru Stermin.
În volum se regăsesc poeme, eseuri, desene, dar și o piesă de teatru despre profilurile liceale, care poate fi citită și într-o cheie absurdă. Un joc de la finalul cărții ridică o altă întrebare: există oare un viitor anterior?
„Profil Uman” este un proiect cultural aflat la intersecția dintre artă, cercetare și educație. Volumul se lansează duminică, 15 noiembrie 2026, de la ora 18.00, la Seneca Anticafe.
Profil Uman
„Lunile trecuseră. Un ceas ne număra fără oprire zilele rămase, iar ochi străini ne priveau din ce în ce mai atent, cu cât ne apropiam de final. Creatura încă ne aștepta răbdătoare, însă noi ne plimbam dezorientați în jurul ei, privind cum clipele se transformau în nisip ce curgea printre degetele noastre. Nu ne mai rămăsese mult timp.
Când îmi închideam ochii, o puteam vedea. Adesea mă roteam în jurul ei, dar indiferent cum o priveam, totul arăta la fel. Toate drumurile duceau în aceleași înfundături întunecate. Totuși, simțeam că sunt aproape. Cu fiecare privire, călătoream din ce în ce mai adânc, până când, într-o noapte, i-am descoperit inima. Sau de fapt, doar o mică parte din ea. Îngropată adânc într-una dintre multele ei guri, ascunsă în spatele a nesfârșite seturi de dinți lungi, o bătaie o trădase.
M-am apropiat încet. Un vârtej neîncetat de praf sclipitor. Prin sutele de camere care îi pompau sângele, curgeau idei. Povești care înainte mi se păreau neînsemnate se ciocneau cu forțe incredibile, rearanjându-se și separându-se iar.”
(Andrei Simion)
„Identitatea unei persoane este, într-o anumitǎ mǎsurǎ, un construct pe care cei din jur îl așazǎ peste om pentru a-l putea distinge de ceilalți. Fiecare persoanǎ poartǎ un nume, are o vârstǎ, o profesie sau o serie de calificǎri în jurul cǎrora își construiește realitatea. Ne definim prin denumiri pe care le adunǎm de-a lungul vieții pentru a contura identitatea, un palimpsest al etichetelor care ne oferǎ validare. Așezǎm constant noi straturi peste identitatea noastrǎ, de la elev la student, mai apoi la angajat. Uneori aceste cuvinte sunt necesare. Societatea are nevoie de categorii, pentru a se putea forma un “ecosistem” funcțional. O profesie ne spune ce rol are un om pentru comunitate, un nume ne ajutǎ sǎ-l identificǎm în mulțime, iar vârsta poate indica maturitatea sau durata de experiențǎ. Şi totuși, cu toate aceste definiții pe care le purtǎm dupǎ noi o viațǎ întreagǎ, cuvintele nu reușesc sǎ ne rǎspundǎ la întrebarea cine suntem.”
(Matei Bumbeș)
„Creez pentru că vreau ca arta mea să fie o creatură vie și vibrantă, arta mea să fie organismul identic cu cele mai vagi dar adevărate simțiri din străfundurile mele, să fie vietatea născută din toate luminile ființei mele și vreau să o iubesc și să o îngrijesc ca pe o fiică. Mai vreau ca arta mea să fie o victorie creativă profundă pentru ca procesul creației să nu se mai limiteze vreodată la vreo opinie sau la vreun indicator exterior al societății, ea să depindă complet de satisfacția mea, orice alt standard exterior impus să nu o poată atinge. Vreau să devin și să nu devin și să devin încă o dată și vreau să învăț și să uit doar ca să pot învăța din nou. Vreau să-mi permit să mă joc, și să explorez, și să încerc, și să evoluez (încet și repede și la toate vitezele), și să greșesc de atâtea ori și de la fel de multe ori să simt cum succesul mi se scurge din vârfurile degetelor pe foaie pentru că procesul devine joaca mea personală, o plăcere, cel mai dulce desert. Și voi fi pregătită când viața o să mă pocnească în față, sunt pregătită să simt din plin eşecul și durerea, și când vânătaia o să iasă la suprafață, eu îi voi primi culorile cu brațele deschise și fiecare nuanță își va începe o nouă viață pe hârtie. Creez pentru că, dacă nu o fac, simt în mine o implozie dureroasă și sufocantă. Cred că trebuie să-ți placă ceea ce faci și să faci ceea ce îți place. (...) Vai, acest prolog începe să sune ca ceva ce ai vedea pe Facebook cu #inspirational în dreptul său. Cred că ce era de exprimat a fost exprimat în limitele talentelor mele literare destul de precare, dar mai cred și că ce era de exprimat a fost exprimat exact așa cum trebuia să fie. Tot ce vreau să spun este de fapt că este necesar să-ți iubești creația și este necesar să iubești procesul creației, dacă îți iubești arta, și ea te va iubi înapoi.”
(Ilinca Gamarț)
„Tu la ce te gândești când auzi cuvântul “profil”? Te gândești poate la diverse specializări care vin după liceu? Sau la cum arăți atunci când te vede cineva din profil? Sau poate la profilul neted al unui cub dintr-o problemă de mate? Atunci când aud cuvântul “profil”, eu mă gândesc la o linie trasată cu cel mai accentuat marker între profilul real și cel uman, cât să facă foarte clară diferența dintre cele două. În sistemul de educație actual, din punctul meu de vedere, ele nu mai ajung să se completeze unul pe celălalt, ci să se excludă. Problema este că, indiferent ce faci, nu există cale de mijloc. Sigur, unele profiluri pot părea mai echilibrate, dar, în final, tot cad într-una dintre cele două mari categorii: real sau uman. Ideea în sine este una bună: ca multe alte lucruri care ne înconjoară, are potențial. Totuși, implementarea ei lasă puțin de dorit. Puțin mai mult. În starea ei actuală, nu face decât să forțeze o decizie care va influența incredibil de mult viitorul unui copil, la o vârstă mult prea mică. În funcție de profil, dai un anumit BAC, și, în funcție de BAC, poți intra sau nu la o anumită facultate. Ajungem să ne calculăm șansele, viitoare note, mediile de încheiere în funcție de profilul la care ajungem și, în final, ajungem să ne tratăm viitorul ca pe o ecuație matematică prea complicată chiar și pentru proful de la meditații. O împărțire, un mod de a te specializa în diverse materii, este necesară și, în final, este o idee bună, dar poate așa cum este prezentată acum. Sau nu înțeleg eu viziunea momentan. Poate totuși, persoanele care și-au luat din timpul lor ca să vorbească despre asta privesc problema asta cu alți ochi. Cine știe?!”
(Smaranda Iordan)
„Cum aș putea oare să încep un text despre tot ceea ce nu ne zicem nouă înșine? Pasărea pe care v-o pun în față vrea să ne invadeze anii de zile de sfaturi pe care le-am înmagazinat ca niște sfrâncioci* în mărăcinele ce suntem, înfigându-ni-le care pe unde am nimerit. Uite, acolo după frunza aia încă mai sângerează primul „potolește-te, ne vede lumea”.
Ea vrea să ți se strecoare blând printre ramuri, să te dezbrace de tot ce-ai strâns în spini și să ți le aștearnă în față. Ce parte din tine ții ascunsă? De câți ani zace în mirosul de sânge stătut, vrând să se arate, dar nevăzând lumina din spatele coroanei de cadavre pe care le păstrezi pentru că au ajuns să îți definească forma? Câte din toate astea ai vrut tu să le prinzi acolo și cu câte te-ai trezit aruncate spre tine? Ce îți rămâne când tot ceea ce ai învățat să joci se desprinde și pică? Dacă n-ai mai fi nici fiu, nici fiică, nici părinte, nici frate, nici soră, nici angajat sau elev, ci ai începe acum pe curat, fiind doar tu, ce ai face?”
(Bianca Vlad)
„Ne putem oferi libertatea de a face ceea ce ne dorim?
A devenit din ce în ce mai greu să înțeleg cum arată pentru mine o muncă care să mă facă să mă simt împlinit. Am ajuns să cred că am de ales doar între două variante: să fac ceva ce-mi place cu consecința că “voi face foamea” sau să duc un trai decent realizând o muncă kafkiană. Din fericire, de-a lungul proiectului am ajuns să văd din ce în ce mai multe nuanțe în viața mea, și m-am lepădat de această perspectivă dihotomică și fatalistă. Explorând ceea ce înseamnă profilul uman, am întâlnit oameni extrem de pasionați de ceea ce fac, oameni care au ajuns să aibă cariere făcând ceva ce chiar își doresc și să poată trăi din asta. Ceea ce m-a fascinat cel mai mult la poveștile invitaților noștri a fost puterea coincidenței și a norocului, parcursul lor nonliniar. Au fost mânați de instinct, de busola lor interioară, care i-a îndreptat spre ceea ce i-a atras. Au reușit să-mi infirme mitul unei vocații unice în viață și să mă calmeze în ceea ce privește teama că toată viața voi face același lucru în continuu.
Ca licean, am ajuns să internalizez acest mit al profilelor, uman versus real, și fiind pe mate-info, “profilul tuturor oportunităților”, m-am speriat. Am ajuns să cred că nu voi mai avea nici un contact cu zona “umană” după BAC și că literatura, filosofia, arta nu se pot întrepătrunde cu matematica, fizica, chimia. M-am bucurat mult să aflu că există actrițe care au dat bacul la chimie, biologi care au mastere în antropologie și că nimic nu trebuie să fie bătut în cuie. Oricând mă pot răzgândi și pot învăța ceva nou, pot încerca și altceva. Recent, am cunoscut o cercetătoare (în acest moment al vieții îmi zic că vreau să dau la chimie) care mi-a zis că, dacă ești bun la ceea ce faci și o faci cu bucurie, banii vor veni după. Mi-a rămas în minte ideea asta de a munci cu bucurie. Cred că, dincolo de orice, asta i-a legat cel mai mult pe invitații noștri: bucuria cu care își fac meseria. Pasiunea lor ne-a molipsit și pe noi, am devenit absorbit de poveștile lor, uneori chiar m-am văzut făcând ceea ce fac ei. Asta vreau să însemne munca pentru mine: un prilej de bucurie.”
(Andrei Ungureanu)
„Tânjim după cineva apropiat în care să ne putem pune toată încrederea. Oricât de departe ar fi, să existe cineva la care să ne putem întoarce. Câteodată există chiar și un gând, poate un loc, ceva aflat la marginea dintre familiar și necunoscut. Poate fi un copac singuratic ascuns de lume, un peisaj prin care ne plimbăm fără grabă sau un colț al minții în care lumea pare puțin mai liniștită. Odată ajunși acolo, trăim momentul în întregime. Tânjim după ceva familiar căruia să-i încredințăm secretele, eșecurile, visele noastre în întregime.”
(Tudor Calnegru)
What is the Opposite of Loneliness?
Belonging, ar răspunde unele dicționare.
Dar oare asta nu implică un soi de dependență?
Împreună, ar spune altele.
Dar oare asta nu include o artificialitate a voinței?
Poate că singurătatea nu are (nevoie de) un antonim,
poate este doar urzeala pe care se țes resturile ființei.
Ține totul împreună și este ultima care se destramă la final.
Singurătatea ține de conștiința faptului de a fi.
Este o relație fizică sau imaginată,
o întâlnire imposibilă cu absența,
o lipsă a iubirii,
un început de creație
sau de angoasă.
Singurătatea nu este solitudine,
pentru că nu depinde de condițiile exterioare
și nu reprezintă o alegere.
Singurătatea
este o resetare a relației cu lumea,
uneori dureros de repetitivă,
care creează goluri permanente
în înțelesurile lucrurilor, cuvintelor, ființelor,
o transformare a întregului
în cioburi tăioase.
De ce are nevoie cineva care a simțit singurătatea
în cele mai accentuate forme ale ei
pentru a se simți în siguranță?
pentru a-și liniști gândurile?
pentru a regăsi plăcerea de a crea relații noi cu lumea sa?
pentru a imagina un opus al singurătății?
Uneori un spațiu poetic de întâlnire poate fi de ajuns
măcar pentru o vreme.
Opusul singurătății
este apropierea
de sens,
o întâlnire cu altceva sau cu altcineva
care îți dă iluzia siguranței
măcar pentru o vreme.
Chiar dacă pe fundal rulează în continuare rătăcirea,
în prim-plan rămâne profilul liniștitor al sentimentului de a fi
înțeles
iubit
cuprins într-o îmbrățișare completă
și temporară.
Poate opusul singurătății este chiar provizoriul,
fericirea provizorie,
iubirea provizorie,
capacitatea provizorie de a crea ceva,
întâlnirea dintre un eu și un tu
măcar pentru o vreme.
(Iulia Iordan, afirmații posibile la finalul unei discuții cu Toma despre firul comun al explorării noastre colective, iulie 2026)
Am desenat împreună
un profil uman,
un opus al singurătății
ușor haotic, ușor poetic,
un fir care ne leagă strâns,
făcut din maieutică, pasteluri și biscuiți Belvita,
din ciocolată topită
și jurnale cu coperta albastru deschis,
din întâlniri prea lungi
și întrebări la care nu avem neapărat răspunsuri.
La final, vom deșira toată această țesătură provizorie și
vom ascunde prin buzunare capete de ață colorată,
în cazul în care vom avea vreodată nevoie
să peticim ceva
din noi.
„Profil uman” mai înseamnă, de asemenea, un grup de persoane cu profiluri umane și mirări diferite, alcătuit din opt liceeni și patru specialiști în mediere culturală și orientare profesională în carieră. Împreună, am urmărit pe parcursul câtorva luni cum evoluează întrebări personale sau colective, nu în încercarea de a demonstra ceva anume, ci cu scopul de a ne descoperi puțin mai mult pe noi înșine și între noi. Au rezultat o expoziție complet interactivă și o carte care îndeamnă la reflecție și autoreflecție, pornind de la explorarea a nouă biografii profesionale din domenii creative.
Autori
Andrei Simion, n. 2007 | Andrei Ungureanu, n. 2009 | Bianca Vlad, n. 2008 | Ilinca Gamarț, n. 2009 | Matei Bumbeș, n. 2008 | Smaranda Iordan, n. 2009 | Toma Ceaușescu, n. 2008 | Tudor Calnegru, n. 2008 | Mihai Iacob, n. 1983 | Iulia Iordan, n. 1981 cu ilustrații de Ilinca Gamarț, Bianca Vlad, Andrei Simion și Toma Ceaușescu
Cartea va fi disponibilă în format digital aici, începând cu data de 16 noiembrie 2026 și într-un tiraj limitat, tipărit la atelierul de tipografie Fabrik.
Copyright: Asociația Da’DeCe, 2026
Un proiect cultural al Asociației Da’DeCe, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, 2026
Imagine cover: Ilinca Gamarț
