În lume / Război în Ucraina

Războiul din Ucraina: Frontul banilor de la stat și al imobiliarelor românești

de Ioana Pelehatăi, ilustrații de Maks Graur

Publicat pe 10 decembrie 2022

Cum funcționează programul guvernamental 50/20, care decontează cazarea și masa refugiaților ucraineni în România? Și de ce pentru unii proprietari români e prilej de speculă, dar și de conflicte cu ucrainenii?

„Eu trăiesc numai din ucraineancă de vreo 5 luni.”

E noiembrie, una din ultimele zile în care se mai poate sta la terasă anul ăsta, și sunt la un bar din centrul Bucureștiului, unde un pahar de vin costă 14 lei. Aud frântura asta de conversație de la o masă alăturată, unde o tipă la vreo 30-35 de ani discută cu două prietene despre joburi și surse de venit.

„Trăiesc din ucraineancă”, după cum explică chiar femeia în cauză, înseamnă că aceasta deține o locuință în care găzduiește o refugiată din Ucraina. Pentru a-și acoperi cheltuielile, proprietara accesează programul guvernamental de decontare a cazării și hranei refugiaților. 

Câteva detalii tehnice despre cum funcționează programul: 

Procedura e destul de simplă, iar cadrul ei legal a apărut încă din primele zile ale războiului. Din martie, statul român oferă proprietarilor care își pun casele la dispoziție pentru refugiați câte 50 de lei pe zi pentru fiecare persoană cazată și 20 de lei pe zi de persoană pentru alimente. Programul 50/20, așa cum este numit popular, e reglementat prin OUG 20 din 7 martie 2022. Banii vin de la Uniunea Europeană, sunt nerambursabili și neimpozabili.

Site-ul Dopomoha.ro, care conține informații utile atât pentru refugiații din Ucraina, cât și pentru români, explică procedura de înscriere. Proprietarul (sau persoana care are dreptul să folosească locuința) se prezintă la autorități, adică la primărie sau Direcția Generală pentru Protecție Socială (DGASPC). În funcție de localitate, uneori nici nu e nevoie să te duci în persoană — te poți înscrie printr-un mail. Trebuie să depui copie după buletin, după actele care dovedesc că ai voie să folosești locuința, o cerere prin care soliciți decontarea sumelor și o declarație pe proprie răspundere, că spui adevărul în cerere și chiar găzduiești refugiați.

Singura chestie la care românii trebuie să fie atenți este să depună cererea în primele trei zile ale lunii. (În caz contrar, banii vin cu o întârziere de o lună.) Apoi așteaptă decontul, pe care-l pot primi numerar sau pe card. După cum explică o analiză G4Media, banii de la UE sunt depuși în fondul de rezervă al statului, administrat de Guvern. De acolo sunt alocați către Inspectoratul General de Urgență (IGSU), care ține de Ministerul Afacerilor Interne. IGSU îi distribuie către Inspectoratele pentru Situații de Urgență (ISU) din țară, iar de la ISU se duc, pe baza cererilor, fie la persoane juridice (hoteluri, pensiuni), fie la primării, de unde ajung la persoane fizice. 

Adică la persoane precum tipa din barul central bucureștean.

Hai să facem niște calcule simple, pe care poate le-ai mai văzut, dacă ești pe grupurile de facebook destinate ajutorării refugiaților ucraineni. 

Dacă am un apartament de trei camere într-o zonă semicentrală a Bucureștiului, pot cere pe chirie undeva pe la 400-500 de euro. Să zicem că cer 500.

Captură de ecran imobiliare.ro, 7 decembrie. Prețul chiriilor la apartamente de 3 camere în București.

Numai că, în loc să închiriez la prețul pieței, eu aleg să mă înscriu în programul 50/20 și cazez acolo o mamă din Ucraina, cu bunica și doi copii. Pentru luna noiembrie, statul îmi dă pentru „ucrainenii mei” 8.400 de lei. Spre deosebire de chirie, banii ăștia nu sunt impozabili. La cursul zilei, înseamnă un pic peste 1.700 de euro. 

Din cei 8.400, refugiaților le dau 2.400 pentru mâncare. (Și aleg să ignor studiul „Coşul minim de consum lunar pentru un trai decent pentru populaţia României”, realizat de Friedrich-Ebert Stiftung România și Syndex, care zice că în septembrie 2022 doi adulți au nevoie de 2.508 lei pentru hrană, produse de igienă, servicii și sănătate - fără recreere sau economii. Nici nu mai pun la socoteală copiii.) 

Rămân cu 6.000 de lei, din care achit utilitățile - hai să le estimăm la 1.000 de lei pentru întreținere, curent și internet. Din restul de 5.000 îmi trag partea leului: chiria de 500 de euro, adică 2.500 de lei. Am nevoie de banii ăia, să zicem, ca să plătesc o rată la apartamentul în care locuiesc. Sau la mașină. Sau pentru copil.

Tot rămân 2.500 de lei. Cu ei, aș putea să plec într-un weekend la munte. Să mai comand niște mobilă de la IKEA. Să-mi fac un cadou. Să-i economisesc. Ce-ar putea să facă cu banii ăștia o mamă din Ucraina, care a plecat cu două trollere, o bătrână și doi copii după ea? Care poate nu-și găsește job fiindcă nu vorbește engleza sau româna, pentru că locuiește la două ore de centru, pentru că are doi copii mici, pentru că e afectată psihologic de război?  

M-am bucurat când a apărut în peisaj programul 50/20, pentru că a fost un semnal rapid din partea României pentru sprijinirea refugiaților. Mi se pare important și acum că există și că, după spusele premierului Ciucă, va continua și anul viitor. Asigură un acoperiș deasupra capului și niște bani pentru oameni pe care războiul i-a obligat să plece fără mare lucru asupra lor.

Pe hârtie, 50/20 pare un program generos. În Irlanda, de pildă, cei care adăposteau refugiați primeau 400 de euro pe lună per proprietate, indiferent de numărul de persoane găzduite. (Suma a crescut la 800 de la 1 decembrie.) În Bulgaria, de la 1 decembrie, guvernul a scăzut suma alocată refugiaților zilnic de la 40 de leva la 15 (adică de la 100 de lei la 37). În Germania, sumele sunt diferențiate în funcție de statut (părinții singuri primesc mai mult decât cei în cuplu) și de vârsta copiilor, dar doi refugiați adulți cu doi copii sub 5 ani primesc 1378 de euro - mai puțin ca la noi. În Regatul Unit funcționează o schemă de „sponsorizare”, prin care refugiații primesc o locuință, iar proprietarii pot primi 350 de lire sterline o singură dată și doar dacă aplică pentru sumă. În Olanda suma per refugiat e comparabilă cu cea din România - diferența esențială e că ea ajunge direct la beneficiari, nu la proprietari sau alți intermediari.

Pare că ori de câte ori apar niște bani de la stat în peisaj apar și o sumedenie de complicații, nelămuriri și întrebări. În România poate cea mai importantă e: la cine ar trebui să ajungă surplusul rezultat dintr-un scenariu 50/20 precum cel de mai sus? 

Legea nu zice. OUG-ul care reglementează programul 50/20 a fost modificat de mai multe ori, însă nici până acum nu există vreun text de lege care să zică dacă cei 50 de lei pentru cazare se împart între proprietar și refugiați. (Așa au ajuns să apară și proprietari nedumeriți, care se întreabă cine ar trebui să plătească utilitățile și din ce bani.) Tot ce zice legea este că cei 20 de lei pentru hrană sunt destinați ucrainenilor, iar în caz contrar pot fi reclamați la poliție. 

Legea mai zice și că DGASPC-urile pot verifica locuințele unde sunt cazați refugiații, ca să vadă dacă au parte de condiții adecvate. Oare 6 persoane în trei camere sunt „condiții adecvate”?

Anunțul de mai sus e cu titlul de exemplu, ca el sunt zeci pe grupurile de ajutor pentru refugiați.

În contrapartidă, pe grupuri apar și cazuri în care proprietarii se plâng de cei cazați. Reclamă distrugeri sau plecări pe nepusă masă ale refugiaților, precum în situația de mai jos.

Proprietara reclamă că refugiații au plecat cu cheia apartamentului, după ce ea nu le-a asigurat de la bun început cei 20 lei/zi/persoană pentru hrană.

Așadar: legea e vagă. Banii din partea statului întârzie uneori - s-a întâmplat chiar luna asta în capitală și mai multe județe din țară, lăsându-i pe unii proprietari să se întrebe din ce fonduri ar trebui să le asigure ucrainenilor existența. Una peste alta, programul poate fi văzut ca un ajutor vital pentru refugiați, ca un stimulent financiar pentru proprietari, dar și ca o oportunitate nesperată de speculă. Într-o încercare de a lămuri ce primează, am întrebat câțiva ucraineni, precum și câțiva români care s-au ocupat să le găsească locuințe cum au decurs lucrurile cu programul 50/20 din experiența lor. 

Cu cine am vorbit

Ira (33 de ani) a fost voluntară la Autogara Filaret din primele săptămâni ale războiului și până când centrul de tranzit de acolo s-a închis. E lipoveancă, iar de trei ani învață pe cont propriu limba rusă contemporană. Abia la Filaret și-a dat seama că poate s-o și vorbească, ceea ce i-a permis să lucreze acolo ca traducător. Așa a strâns poveștile a zeci de refugiați - de la romi ucraineni, victime ale discriminării chiar și în toiul războiului, până la un marinar din Mariupol, al cărui apartament recent cumpărat a fost ras de pe suprafața pământului. Pentru că împărtășeau o limbă, Ira i-a ajutat pe unii dintre refugiații care au ales să rămână în România să-și găsească locuințe. 

Magda Puiu (42 de ani) mi-a fost recomandată de Ira drept „mașinăria de găsit 50/20”. La începutul războiului, femeia lucra în logistică pentru o editură; între timp, s-a angajat la una dintre cele mai importante organizații europene pentru protecția copilului. Deși nu vorbește rusă sau ucraineană, a ajutat peste 100 de familii să găsească locuințe în România. Mai jos sunt câteva mesaje din corespondența ei cu refugiații pe care i-a sprijinit. Mediatoarea spune că, în general, a avut experiențe bune atât cu ucrainenii, cât și cu proprietarii români.

Natalia Tytarenko-Vataman (38 de ani) e ucraineancă, născută la Mikolaiv, însă locuiește în România de 5 ani, împreună cu soțul ei. Bunica ei era de origine română, așa că știa un pic limba dinainte de a se muta la Brașov. S-a implicat în eforturile de solidaritate de la începutul războiului, iar acum lucrează ca mediator social pe teren, pentru a le găsi refugiaților locuințe prin programul 50/20, în Brașov și împrejurimi.

Vasile Vlașin (47 de ani) e fondatorul Asociației Părinți Salvatori, care se implică în numeroase cauze sociale, de la strângeri de fonduri pentru copii și tineri cu boli grave, până la întrajutorarea familiilor care și-au pierdut casele în incendii. Principala misiune a asociației e să-i instruiască pe părinți ce să facă în caz că li se îneacă copiii. Asta pentru că Părinți Salvatori s-a născut dintr-o tragedie: fiul de doi ani și jumătate al familiei Vlașin a murit înecat cu mâncare. Vlașin e un personaj controversat pe grupul Uniți pentru Ucraina, pentru că alege să le acorde refugiaților toată suma alocată prin programul 50/20. Susține că de la începutul războiului a ajutat aproximativ 1.300 de ucraineni.

Vika*, originară din Donețk, studentă la Kyiv atunci când a început războiul, și Tanya, mamă tânără și instructoare de fitness din Odesa, mutată la București din primele zile ale războiului. În primăvară, Tanya s-a întors de câteva ori în orașul natal, pentru a duce ajutoare familiei rămase acolo. După ce și-a petrecut câteva zile blocată în propria locuință, sub bombardamentele rusești, femeia a reușit să-și aducă în România și sora cu cei doi copii mici. Vika, Tanya și sora Tanyei stau în apartamente înscrise în programul 50/20

Care e problema?

O bună parte din problemele cu programul 50/20 par să plece de la faptul că mulți proprietari români pur și simplu nu știu că el există. Situația e explicată excelent și în detaliu în această postare în limba rusă de pe grupul „Uniți pentru Ucraina” - un ghid pentru refugiații aflați în căutare de locuințe, pe care îl puteți da mai departe oricui are nevoie. Lipsa de informare a proprietarilor mi-a fost confirmată și de toți voluntarii cu care am vorbit. Magda Puiu spune că la început proprietarii se temeau că nu vor primi banii promiși de stat. Odată ce s-a implicat în medierea cazării refugiaților și oamenii „au început să învețe programul”, Magda s-a transformat într-un veritabil nod de rețea între proprietari și ucraineni: „Mie mi-ai adus refugiați, mai am niște prieteni care vor și ei!

Un subiect foarte fierbinte, rostogolit și pe grupuri, dar și-n conversațiile informale pe care le-am purtat în ultimele luni, ține de consecințele programului 50/20 asupra pieței imobiliare din București și alte orașe mari care au primit refugiați. Experții imobiliari pe care i-am contactat cu întrebarea Au crescut sau nu chiriile din cauza programului 50/20? mi-au spus că nu au date. Raportul imobiliare.ro pe trimestrul 3 al lui 2022 spune că prețurile chiriilor au crescut ușor, după o scădere în primul trimestru al anului. 

„Primul pas e să-ți setezi în minte că acest război nu e despre profitul pe care urmează să-l faci tu. (...) E despre cum poți să alini suferința unor oameni. De aici pornește totul.” 

Nu știm încă dacă această creștere e cauzată de scăderea numărului de proprietăți disponibile pe piață (de peste 26,1% în 6 orașe mari din țară), de inflație sau de program. Intuitiv, însă, unii spun că 50/20 n-are a face. Ira, de pildă, îmi înșiră zonele în care a găsit cazare pentru refugiați: Prelungirea Ghencea, bloc nou lângă Lacul Morii, fără rețea de transport la îndemână, un fost cămin de nefamiliști de la marginea Titanului. Pe scurt, proprietăți neatrăgătoare pentru bucureșteni, care altfel probabil ar fi rămas neocupate. 

Pe subiect, Vasile Vlașin spune că mulți proprietari fac acum bani în plus, peste chiria la prețul real, din apartamente nemobilate, greu accesibile și în general neviabile pe piața liberă a chiriilor. Aceștia, crede ONG-istul, ar trebui să se privească în oglindă și să decidă dacă e normal să accepte o „pleașcă” provocată de un război nedrept. „Primul pas e să-ți setezi în minte că acest război nu e despre profitul pe care urmează să-l faci tu. (...) E despre cum poți să alini suferința unor oameni. De aici pornește totul.” 

În ce privește „fițele” cu care vin unii ucraineni, Vlașin răspunde că există și români care, în cazul unui război, ar pleca cu „fițe” și cu toată averea, fără să se sinchisească să-și ajute semenii. Apoi, ucrainenii sunt refugiați de război, nu refugiați economic. Natalia Vataman îi întărește spusele: cunoaște multe familii de refugiați cu bani - marinari, de pildă, care câștigă în continuare bine și care nu apelează la programul 50/20, ci plătesc pentru familiile lor chiria la prețul pieței. 

Când discutăm atitudinea ucrainenilor, Ira vorbește în primul rând despre o gestionare a așteptărilor refugiaților: smulși brusc de război din viața lor, adesea confortabilă, unii dintre ei se așteptau ca în România să trăiască „la casa lor”, pe gratis, în orașe mari. Abia când se trezeau împărțind locuințe la comun cu alți refugiați, uneori în pensiuni sau hoteluri, își dădeau seama că nu asta e realitatea. Magda Puiu spune că, mai nou, s-a confruntat cu situații în care unii refugiați vizau doar zonele ultracentrale sau din nordul Bucureștiului, cu facilități precum mașini de făcut pâine și alte bonusuri. Dacă unii țin la standardele lor, alții nu-și permit lucruri de bază. Ira îmi vorbește despre o refugiată care nu-și mai duce fiica cea mică la școală, pentru că stă într-o zonă a Bucureștiului prost conectată la rețeaua de transport, iar sănătatea fiicei mai mari nu-i permite să lipsească patru ore pe zi dus-întors.

Pentru a gestiona discrepanța dintre așteptări și realitate, Ira spune că și-a făcut o „politică personală”: dacă cei pe care încerca să-i ajute refuzau două locuințe, le explica faptul că munca ei e neplătită și, dacă nu sunt mulțumiți de opțiunile găsite de ea, pot să apeleze și la alte surse. 

„Nu am niciunuia să-i reproșez măcar o silabă. Pentru că i-am tratat cu demnitate.”

În aceeași ordine de idei, alte situații intens discutate pe grupurile de sprijin sunt cele în care ucrainenii cazați prin intermediul programului provoacă daune sau dispar pe nepusă masă din apartamente. Deși spune că sunt excepții, Magda Puiu confirmă că a văzut poze din apartamente distruse de refugiați, cu paturi în care s-a fumat, canapele stricate, podele arse ș.a.m.d. Pentru a evita să fie implicată, le spune proprietarilor că nu poate garanta pentru ucraineni, pentru că nu-i cunoaște personal. 

Puiu e de acord ca proprietarii să ceară garanții de la refugiați, însă, conform Nataliei Vataman, unii români care dețin apartamente cer și 700 de euro garanție. Mediatoarea descrie un caz în care a trebuit să cheme poliția. Deși refugiații ucraineni plătiseră o astfel de sumă, pentru un apartament în care proprietarul le-a spus că sunt cinci paturi, la fața locului era doar unul. Proprietarul a invocat atunci un furt comis de precedenta familie de refugiați pe care o cazase, chiar dacă mediatoarea era conștientă că acesta nu putea dovedi adevărul.

Vasile Vlașin, care afirmă că la momentul de față are în grijă circa 500 de refugiați, îmi zice că a auzit și el de cazuri în care refugiații ucraineni „au făcut prăpăd” în apartamente, numai că lui nu i s-a întâmplat niciodată. „Nu am niciunuia să-i reproșez măcar o silabă. Pentru că i-am tratat cu demnitate. În momentul în care îi tratezi cu demnitate, și ei se comportă demn. Ei nu sunt proști.” Adică, explică bărbatul, ucrainenii au ajuns să înțeleagă că un proprietar român încasează 1.700 de euro pe o familie cu patru membri, la un apartament a cărui chirie reală pe piață e de 4-500 de euro. „Și atunci se răzbună în felul lor.” Consumă utilități irațional, strică mobila, lasă dezordine. „Că zic: În mă-sa, oricum încasează 1.700 de euro. Apăi, ia, are bani de unde să repare.

Vlașin nu susține că astfel de reacții sunt lăudabile, însă pledează insistent pentru autonomia refugiaților. Da, fiecare dintre ei primește 2.100 de lei pe lună din partea statului român, însă lor, spre deosebire de proprietarii români, le lipsesc toate necesitățile. „Ei vin cu o pereche de șosete, cu o pereche de chiloți și trebuie să-și cumpere. Ei nu au absolut nimic, că majoritatea vin cu un rucsac. A-i umili în continuare, după ce ei deja sunt aici de luni de zile, și a-i pune să umble cu plasa la nu-știu-ce centre, ca să primească niște haine uzate, niște tampoane… Mi se pare sub demnitatea noastră să facem asta. Cu atât mai mult a lor, să fie supuși la așa ceva.”

O speculă afacere de succes

Mulți români acceptă cu greu situații prin programul 50/20 care prezintă „riscuri” sau nu au potențialul de a le aduce profit. Mi-o spun cu subiect și predicat voluntarele mediatoare. Vlașin numește atitudinea asta „bișnițăreală”. Puiu amintește de proprietari care voiau să bage patru refugiați într-o garsonieră, iar Ira de cei care pun multe condiții. De exemplu, nu acceptă animale de companie și, de altfel, caută adesea un „scenariu ideal”, care să le maximizeze profitul. Asta înseamnă o familie „femeie-bărbat-copil în garsonieră sau maxim apartament de două camere. Dar copilul ăla e important să existe, că și copilul tot 70 de lei pe zi primește, dar nu ocupă spațiu.” 

Ira spune că e greu pentru cuplurile fără copii să-și găsească locuințe prin program. La fel de dificil e și pentru tinerele singure - Vika*, o studentă refugiată cu care am vorbit prin Telegram și care locuiește într-o garsonieră singură, confirmă reticența proprietarilor față de cazuri ca al ei. (În plus, tinerele femei singure sunt și la risc pentru traficul de persoane.) 

Dacă ele își mai pot găsi o prietenă împreună cu care să se cazeze, cea mai grea situație e a refugiaților seniori și singuri, spune Natalia Vataman. Bătrâni și adesea bolnavi, aceștia nu vor să locuiască cu necunoscuți, departe de rude, într-o țară unde nu vorbesc limba și despre care nu știau mai nimic înainte de război.

Pentru femeile cu copii e mai simplu, zice Vika*, care primește de la proprietarul garsonierei în care locuiește doar cei 600 de lei pe lună pentru mâncare. Ira, însă, îmi povestește cazul unei mame cu doi copii, pentru care proprietarul încasa peste 6.000 de lei, dar refuza să facă reparațiile necesare pentru a scăpa apartamentul de gândaci și ploșnițe. În asemenea situații, spune tânăra, „nu există niciun sistem să-i scoți din program [pe proprietari]”, în afară de a-i raporta la DGASPC sau Poliție, după caz.

„Ucrainenii sunt oameni capabili. Nu au nevoie de un tutore care să le încaseze alocația.”

Nu există, de altfel, în lege nici un sistem care să controleze ce se întâmplă cu banii, pentru că legea „a fost făcută în grabă” și nemodificată în acest sens, spune Vlașin. (Teodora Leopea, angajată DGASPC Sector 6, mi-a confirmat acest lucru într-un apel telefonic.) ONG-istul face de luni bune lobby, astfel încât banii să ajungă direct la refugiați, așa cum se întâmplă deja în alte țări. Dacă la începutul războiului a existat un flux mare de tranzitanți, iar majoritatea nu aveau acte, acum mulți dintre cei rămași în România au permisul de ședere, care le permite să-și deschidă un cont bancar. Ucrainenii, spune Vlașin, „sunt oameni capabili, nu sunt persoane care nu au capacitate de decizie. Nu suferă de boli psihice care să îi facă inapți să decidă pentru ei. Nu au nevoie de un tutore care să le încaseze alocația.” Pot decide singuri cât curent consumă, ce temperatură vor să aibă în casă și ce fel de pâine vor să-și cumpere, dacă își pot gestiona singuri banii.

Pentru opinii de genul ăsta, dar și pentru că insistă să le dea refugiaților toți banii primiți de la stat prin programul 50/20, Vlașin e un personaj contestat de mulți alți români care cazează refugiați. (Detractorii lui susțin că creează false așteptări și pretenții refugiaților, pentru că le oferă toți banii - ceea ce un proprietar „normal”, fără un ONG în spate, nu-și permite.) ONG-istul negociază personal „la sânge” chiria pe piața reală și acoperă toate costurile proprietarilor, inclusiv pentru utilități, din ONG-ul și afacerea lui. Se mândrește că, deși le dă ucrainenilor toți banii din program, cei pe care-i ajută insistă să își găsească și joburi. „În momentul în care văd că sunt tratați corect și tu nu îți bagi mâna în banii lor, ei sunt interesați să se integreze, să-și găsească loc de muncă. Dar când tu îi ții la limita supraviețuirii, singurul lor gând e să plece de acolo.”

Cu toate astea, e conștient că nu toată lumea poate sau vrea să procedeze așa. Pentru proprietarii care își opresc pentru ei costurile chiriei și ale utilităților, Vlașin spune că ar trebui, totuși, să nu vizeze un profit nemeritat. „E foarte simplu să nu îți bagi în buzunar bani care nu sunt ai tăi, pentru care nu ai muncit, pentru care nu plătești impozit. Pentru că tocmai de-asta nu se plătește impozit pentru banii aceia. Că nu sunt ai tăi, sunt decontare, adică sunt bani pe care se consideră că tu i-ai folosit deja, pentru a le asigura refugiaților tot ce au nevoie, nu doar acei 20 de lei în scârbă, scuzați-mi expresia, pentru mâncare. Nu ai cum să trăiești cu 20 de lei pe zi.”

Iarna blackout-ului nostru

Ai putea fi tentat să crezi că valul mare de refugiați a venit și a trecut, însă Vlașin atenționează că unul nou, de amploare, deja a început odată cu iarna și cu atacurile susținute asupra infrastructurii Ucrainei. La el în Maramureș, refugiații vin dinspre Transcarpatia, regiunea din extremul sud-vest al Ucrainei. La Suceava dinspre Cernăuți. „Prima coloană”, adaugă Vataman, vine din Hersonul recent eliberat. La graniță e din nou mare nevoie de haine de iarnă, de încălțăminte, de pături. Unii refugiați trec Tisa înot, riscând hipotermia.

Noul val de refugiați e provocat de faptul că până și regiunile mai puțin afectate până acum de război au început să rămână fără energie electrică. „În momentul în care nu ai curent, aproape nu mai ai nimic”, spune Vlașin, „pentru că în ziua de astăzi depindem de electricitate și pentru a face cumpărături și pentru a folosi banii de pe card și pentru toate instalațiile în casă. Centrala termică, dacă nu ai curent electric, nu îți funcționează. Da, cei care locuiesc undeva la o casă și au sobe de teracotă mai pot să supraviețuiască. În rest, e foarte complicat.” Dintre cei care vor veni peste iarnă, unii vor rămâne în România și vor avea nevoie de o locuință. Programul 50/20 va fi în continuare în vigoare pentru ei, dar e important să ne asigurăm că funcționează pentru și nu împotriva lor.

„Mi-e jenă să vorbesc despre bani. Mi-e rușine. Nu alerg după bani.”

Peisajul survolat de sus e complex - în el se amestecă legislația vagă și incompletă, dorința de îmbogățire a unora dintre proprietarii români și clash-ul dintre așteptările refugiaților și realitatea din România. Deasupra lui, însă, rămâne războiul, cu realitatea lui violentă, care alungă oamenii din case, înspre locuri care le sunt adesea complet necunoscute. 

De la începutul războiului și până azi, prin România au trecut circa 3 milioane de refugiați ucraineni. Pentru toți acești oameni, statul a decontat peste 75 de milioane de euro de la UE, majoritatea în București. Din 3 milioane, conform UNHCR, în septembrie mai erau 86.000 de ucraineni în țara noastră

„Se pot face multe cu acești bani. Sunt foarte importanți, nu doar pentru că asigură traiul refugiaților, ci și pentru că le permit să-i ajute pe cei rămași în țară.”

Tanya din Odesa se numără printre acești refugiați. Tânăra mamă și instructoare de fitness a sosit la București în primele zile ale războiului, în ceea ce era atunci haosul absolut al Gării de Nord. Acolo a cunoscut-o pe Ira, care apoi a ajutat-o să-și găsească locuințe. În curând, Tanya și familia ei vor părăsi România, după ce au obținut niște vize pe care le așteaptă din martie. Am vrut s-o las pe Tanya să tragă concluziile, după 9 luni în România și multiple experiențe cu programul 50/20. E doar povestea ei și a familiei, desigur, însă i-am tot întâlnit ecouri și în alte conversații pe care le-am purtat în toate aceste luni de război.

„Am observat că românii care au găzduit ucraineni înainte de apariția programului 50/20 au respectat toate normele acestuia odată ce a apărut. Ne-au dat cei 20 de lei, uneori și cei 50, sau și-au oprit doar chiria.

După ce toată lumea a aflat despre program, au început escrocheriile. Cunosc cazuri în care proprietarii de apartamente au închiriat un apartament pe bani ucrainenilor și, în secret, i-au înregistrat pe aceștia și în program. Așa au început să se facă afaceri serioase. Unii agenți iau bani de la ucraineni pentru a le găsi un apartament și mai iau și de la proprietar, când acesta primește banii din program.

A devenit mai profitabil pentru români să-și ofere apartamentele ucrainenilor și să ia mulți bani pentru ele. Situația e rea și pentru românii obișnuiți care își caută locuințe.

Sinceră să fiu, mi-e jenă să vorbesc despre bani. Mi-e rușine. Nu alerg după bani. În Ucraina am făcut adesea voluntariat. Am ajutat animale și oameni fără adăpost, pensionari săraci. Am cheltuit mulți bani așa - și o spun nu ca să arăt cât de bună la suflet sunt, ci ca să demonstrez că nu sunt lacomă după bani.

Mai mult, după ce am ajuns la București, toți banii pe care i-am câștigat din vânzarea cursurilor mele i-am trimis soldaților care au avut de suferit, animalelor rămase fără hrană și celor afectați, rămași în Ucraina.

Aici aș vrea să vorbesc despre importanța respectării regulilor programului. În primul apartament în care am locuit, aproape toate lunile (cu excepția ultimelor două) proprietarul ne-a dat toți banii și a luat doar cât să acopere facturile de utilități. Din banii primiți, am putut să trăim și, cel mai important, cu acești bani am cumpărat o mulțime de alimente și alte produse de uz casnic, pe care le-am trimis nevoiașilor din Ucraina.

Se pot face multe cu acești bani. Sunt foarte importanți, nu doar pentru că asigură traiul refugiaților, ci și pentru că le permit să-i ajute pe cei rămași în țară. Noi toți avem rude rămase în Ucraina.

Și mă doare. Nu e vorba de ucraineni. Ar fi nedrept față de oricine, indiferent de naționalitate. 

Acum, eu, soțul și fiica locuim într-un apartament cu un dormitor. E prost mobilat, dar nu asta e problema. Problema e că pe un astfel de apartament se poate lua o chirie de 300-350 de dolari. Proprietarul nostru ia 1.000. Nu e corect. Nu e vorba de confort, ci de faptul că e o înșelăciune și nu corespunde realității.

Și noi, ca și alți ucraineni, ne confruntăm cu diverse probleme. Mulți avem probleme de sănătate, avem nevoie de medicamente și diete speciale. Ni se îmbolnăvesc copiii, animalele. Alții suferă de boli congenitale. E nevoie de bani. Programul 50/20 ar acoperi aceste probleme.

Acum, de exemplu, eu m-am îmbolnăvit din cauza războiului. O singură tură de tratament costă cam 1.100 lei. Trebuie să-l fac de trei ori. Ni s-a îmbolnăvit pisoiul și ne doare, pentru că e ca al doilea copil pentru noi. La spital mi-au spus că tratamentul motanului va costa 1.700 lei, pe lângă medicamente și dietă medicală. 

Ce probleme au proprietarii? Să obțină mai mulți bani și să se îmbogățească de pe urma durerii și nenorocirii ucrainenilor? Să-și achite creditul la apartamente? Să-și cumpere o mașină? Viața lor nu s-a schimbat. La ei nu e război. Viața lor nu a fost distrusă.”


*Numele a fost schimbat la solicitarea refugiatei, pentru a-i proteja identitatea.

Mulțumiri Veronicăi Butucel pentru traducerea conversațiilor în limba rusă.

Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK