Răscoala din 1907 și dezbaterile recente din spațiul public arată cum imaginea țăranului român a oscilat constant între idealizare și marginalizare socio-politică. Un istoric se uită la decalajul istoric și actual dintre mitul ruralității și realitatea comunităților de la sat.
Cu câteva luni în urmă, o postare a fostului Ministru al Culturii Theodor Paleologu despre răscoala țărănească din 1907 a provocat un mic scandal pe Facebook. Discuția pornise de la numărul celor uciși în timpul represiunii și de la felul în care istoriografia comunistă a folosit ulterior răscoala, dar s-a extins rapid spre o chestiune mai largă: cine au fost, de fapt, țăranii care s-au răsculat și cum ar trebui să vorbim astăzi despre violența lor. Am reacționat atunci destul de lung, în primul rând pentru că mi se părea că focalizarea aproape exclusivă asupra numărului victimelor și asupra crimelor comise de răsculați risca să împingă în afara cadrului tocmai societatea care făcuse posibilă revolta țăranilor: regimul proprietății, relațiile de muncă, excluderea politică și deceniile de petiții, nesupunere și conflicte care au precedat anul 1907.
Problema nu era că domnul Paleologu contesta cifra de 11.000, care nu poate fi tratată drept un număr cert, ci că îi opunea, cu multă siguranță, o estimare de aproximativ 600 de morți, incluzând aici și victimele răsculaților. Or, dacă cifra de 11.000 trebuie privită critic, cu atât mai mult trebuie privită astfel o estimare situată foarte aproape de bilanțurile oficiale ale autorităților care au reprimat răscoala, în condițiile în care încă din epocă circulau estimări de ordinul miilor și chiar peste 10.000. Numărul exact rămâne necunoscut; tocmai de aceea siguranța unei asemenea corecturi mi s-a părut cel puțin suspectă.
Aici mi s-a aprins beculețul de istoric al lumii rurale, simțind că cineva fură curent la greu. Faptul că domnul Paleologu provine dintr-o veche familie boierească făcea, desigur, polemica mai spectaculoasă. Tatăl său, autorul și omul politic Alexandru Paleologu, provenea dintr-o asemenea familie, iar biografia publică a familiei este bine cunoscută. Dar genealogia nu este un argument istoric și nici nu mă interesează să explic opiniile cuiva prin originea sa socială. Mult mai interesant mi s-a părut altceva: cât de familiară era structura argumentului. La puțin timp după reprimarea răscoalei din 1907, Take Ionescu, pe atunci președinte al Partidului Conservator-Democrat, vorbea despre o „invazie a barbarilor dinăuntru”. Dintr-odată, țăranul care fusese vreme de decenii glorificat drept purtător al autenticității naționale putea apărea ca o amenințare la adresa ordinii, proprietății și civilizației. Cele două imagini, aparent incompatibile, au coexistat de fapt de la început.
Integrating the Rural World. Economy, Society and Politics in Central and South-Eastern Europe, 1848-1939
Tocmai despre această contradicție este un studiu pe care l-am publicat recent, Peasantry and the Building of the Romanian Nation in Inter-Imperial Context. Am pornit de la două ipostaze aparent opuse ale „țăranului român”. Prima este foarte cunoscută: țăranul istorico-etnografic, purtător al autenticității și „sufletului națiunii”, iar cultura țărănească drept cultură națională prin excelență. Cealaltă este imaginea țăranului sărac, subaltern politic, privat de mijloace eficiente de reprezentare și care, atunci când petițiile și celelalte forme de negociere eșuează, intră violent în politică prin răscoale. Cele două nu provin din două istorii diferite, ci sunt produse ale aceleiași modernități românești.
Cariera simbolică a țăranului român este spectaculoasă. Din secolul al XIX-lea încoace, costumul, cântecul, casa, dansul, ceramica, obiceiurile, credințele și poveștile satului au constituit probabil cel mai important rezervor de resurse simbolice din care s-a construit cultura națională. Folcloristica, etnografia și apoi etnologia au avut un rol decisiv. Antropologul Vintilă Mihăilescu vorbea sugestiv despre etnologia românească drept, în același timp, o etnologie care construiește națiunea și una care construiește țăranul. O etnologie (ca mai toate disciplinele folclorului) îndrăgostită de țăran și de aia cam deficitară la priviri critice care ar putea în vreun fel coborî țăranul de pe soclu. Cu alte cuvinte, nu doar că elitele au căutat în sat materia din care să compună imaginea României, dar au construit, prin selecție, clasificare și muzeificare, însuși personajul numit „țăranul român”.
Acesta este un țăran curios de unitar. Religios, cuvios, legat de pământ, relativ imobil, păstrător al unor tradiții foarte vechi și, mai ales, reprezentant al unei comunități în care conflictele sociale aproape dispar sub semnul bunei-cuviințe și al reverenței față de o ordine lăsată de Dumnezeu. Imaginea are o extraordinară rezistență culturală. O întâlnim într-o parte din literatura canonică, în muzee, la festivaluri, în discursul politic și, astăzi, în publicitate, turism, gastronomie, design sau în variate forme de nostalgie urbană pentru „viața simplă” de la țară. O regăsim și în registrul muzical al recuperării și remixării folclorului, de la formule de tip Subcarpați până la numeroase proiecte de electro-folk sau neo-folk, unde satul, tradiția și imaginarul țărănesc sunt reambalate pentru un public urban drept surse de autenticitate, continuitate și apartenență.
Numai că, exact în perioada în care această imagine se consolida, țăranii reali și lumea lor, materială și culturală, treceau prin transformări radicale. Lumea rurală din secolul al XIX-lea nu era o lume înghețată, undeva în afara modernității. Era traversată de schimbări ale regimului proprietății, migrație, creșterea producției pentru piață, diferențiere socială și conflicte tot mai mari pentru pământ și muncă. A imagina o țărănime omogenă și statică înseamnă a face invizibile tocmai formarea claselor și diversitatea muncii rurale, precum și a transformărilor culturale care le-au însoțit. Și aici povestea devine imposibil de înțeles dacă rămânem în interiorul unei istorii strict naționale. Principatele Române se aflau la intersecția Imperiilor Otoman, Habsburgic și Țarist, iar în secolul al XIX-lea influența marilor puteri occidentale devenea tot mai puternică. Războaiele, migrațiile, liberalizarea comerțului, presiunile diplomatice și circulația modelelor instituționale au participat la construirea statului modern.
De aceea folosesc în studiu perspectiva inter-imperialității, dezvoltată în ultimii ani inclusiv de cercetătoarele Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă. Ea permite ieșirea din ceea ce se numește „naționalism metodologic”: tentația de a trata statul-națiune drept recipientul natural în interiorul căruia se petrece întreaga istorie. Privită de la sat și din această poziție inter-imperială, România secolului al XIX-lea (Principatele Dunărene) apare nu doar ca o națiune care se emancipează, ci și ca o economie semiperiferică, integrată accelerat într-o piață globală aflată în expansiune. Pentru lumea rurală, una dintre cele mai importante transformări a fost trecerea spre o economie agrară tot mai orientată spre export. Pământul și munca au început să fie reorganizate conform acestei logici. Reforma agrară din 1864, înfăptuită de domnitorul Al. I. Cuza și guvernul lui Mihail Kogălniceanu, a desființat formal claca și a împroprietărit o parte a țărănimii, dar nu a produs acea clasă numeroasă și solidă de mici proprietari pe care o visaseră unii dintre revoluționarii de la 1848. Loturile erau adesea insuficiente, obligațiile financiare apăsătoare, iar accesul tradițional la păduri și alte resurse comune a fost restrâns.
După detronarea lui Cuza și venirea lui Carol de Hohenzollern, o succesiune de legi ale învoielilor agricole a reconstruit treptat raporturi de dependență între țărani și marile proprietăți. Omul politic și criticul literar Constantin Dobrogeanu-Gherea avea să descrie sistemul, câteva decenii mai târziu, drept „neoiobăgie”: o combinație între forme moderne, liberal-burgheze, și relații de muncă ce conservau o dependență extremă a țăranului de proprietar. Codul Muncii Agricole din 1882 este poate unul dintre cele mai bune exemple. El interzicea grevele agricole și permitea intervenția autorităților pentru întoarcerea muncitorilor agricoli care abandonau contractele. Statul constituțional modern putea astfel pune poliția și justiția în serviciul disciplinării muncii rurale. În același timp, majoritatea țăranilor era exclusă de la participarea politică efectivă. În 1911, într-o țară cu aproximativ șapte milioane de locuitori, doar 126.260 de cetățeni bărbați aveau drept de vot direct. Țăranii contau enorm ca producători, contribuabili și soldați și mult mai puțin ca cetățeni care puteau influența instituțional distribuirea puterii.
Aici apare cel mai vizibil enormul decalaj dintre reprezentare și realitate. În 1906, pe Dealul Filaretului din București, Expoziția Generală Română celebra patruzeci de ani de domnie ai lui Carol I, douăzeci și cinci de ani de la proclamarea Regatului și progresul extraordinar al statului român. Vizitatorilor li se oferea o versiune condensată a națiunii, cu istorie, continuitate, progres și, inevitabil, o puternică prezență a ruralității și culturii țărănești. La mai puțin de cinci luni după închiderea expoziției, începea răscoala din 1907. Generalul Radu R. Rosetti avea să scrie în memoriile sale că, deși 1906 părea să se încheie într-o atmosferă de prosperitate și optimism, țara stătea de fapt „pe un vulcan”. Răscoala spărgea violent ficțiunea unui corp național armonios tocmai prin revolta grupului social din care elitele extrăseseră nu doar muncă, ci și cea mai consistentă parte din simbolurile unității naționale.
De aceea 1907 nu poate începe, ca poveste, în februarie 1907. Cu multe decenii înainte, țăranii încercaseră alte forme de acțiune. În anii Regulamentelor Organice s-a dezvoltat un adevărat val de petiții prin care comunitățile reclamau abuzurile proprietarilor și administrației. Când petițiile eșuau, apăreau refuzul obligațiilor, fuga de pe moșii, incendierile și revoltele. Numai în deceniul care precedă Unirea Principatelor, generalul Constantin Corbu identifica peste 300 de revolte și acte colective de nesupunere. Reforma lui Cuza a diminuat pentru o vreme presiunea, dar conflictele au continuat și au produs marile explozii din 1888 și 1907. Asta nu înseamnă romantizarea răsculaților. Au existat omoruri, incendieri, jafuri și acte de violență, inclusiv împotriva unor arendași evrei. Istoria socială nu are niciun motiv să ascundă aceste lucruri, dar constatarea crimei nu ține loc de explicație istorică, iar întrebarea rămâne: prin ce mecanisme sociale ajunge o populație rurală foarte numeroasă să considere răscoala o formă posibilă de acțiune politică?
Mai există și o altă problemă. Când coborâm din reprezentarea etnografică în documentele de arhivă și presa vremii, „țăranul român” începe să se dezmembreze în multe categorii. Avem proprietari și oameni fără pământ, bogați și săraci, crescători de animale și agricultori, muncitori sezonieri, oameni care combină agricultura cu munca salariată sau cu diverse meserii, femei, foști sclavi romi și descendenții lor, bulgari, sârbi și alte populații migrante. Documentele despre 1907 consemnează inclusiv participarea femeilor și romilor la răscoală. Lumea rurală reală este mult mai mobilă, mai stratificată și mai eterogenă decât imaginea culturală construită pentru a reprezenta națiunea.
Comparația cu Danemarca, pe care o propun spre finalul studiului mai sus amintit, mi se pare utilă tocmai pentru a arăta că nu există o legătură automată între glorificarea culturală a țăranului și emanciparea sa socială. Și în Danemarca țărănimea ocupă un loc central în imaginarul național. Numai că acolo reformele agrare, școlarizarea, tradiția petiționară și dezvoltarea cooperativelor au contribuit la apariția unei categorii numeroase de fermieri independenți, capabili să se organizeze economic și politic. Cooperativele au dezvoltat nu doar infrastructură economică, ci și instituții educaționale și o cultură politică proprie. Pe când, în cazul României, raportul a fost aproape invers. Poziția dominantă a țăranului în reprezentările națiunii nu a fost produsă de puterea politică și economică a țărănimii, ci de elitele culturale și politice care au făcut din ea materia primă a identității naționale. Țăranii au fost transformați în români într-un ritm mult mai rapid decât au fost transformați în cetățeni cu drepturi și capacitate reală de reprezentare.
Și aici trecutul începe să incomodeze prezentul. Nu pentru că satul românesc de astăzi ar fi același cu satul de acum 120 de ani. Evident că nu este. Agricultura, proprietatea, familia, mobilitatea, munca și relația dintre rural și urban s-au schimbat radical, într-un secol XX care a trecut lumea rurală prin colectivizare și decolectivizare plus retrocedări. Dar infrastructura simbolică a românității continuă să depindă masiv de ruralitate. Ia, casa țărănească, bucătăria „ca la bunica”, meșteșugurile, „tradițiile”, satul autentic și țăranul apropiat de natură sînt exploatate intens în discursul public, în turism, publicitate și producția culturală.
În același timp, ruralitatea continuă să concentreze dezavantaj social, în pofida numeroaselor investiții recente în infrastructură. Educația oferă probabil imaginea cea mai limpede. Datele PISA 2025, publicate chiar în septembrie anul acesta, arată că decalajul dintre urban și rural rămâne uriaș: elevii din școlile urbane obțin, în medie, cu 109 puncte mai mult la matematică, cu 98 la științe și cu 94 la lectură decât cei din școlile rurale. Ministerul Educației subliniază că dezavantajul socioeconomic continuă să fie puternic concentrat în mediul rural. La nivel național, diferența dintre elevii din sfertul cel mai avantajat și cei din sfertul cel mai dezavantajat socioeconomic este de 122 de puncte la științe, iar statutul socioeconomic explică 22% din variația rezultatelor, aproape dublu față de media OECD, de 12%. La capătul celălalt al traseului educațional, România avea în 2025 cea mai mare rată de părăsire timpurie a educației din Uniunea Europeană: 15,5%, față de 9,1% media UE.
Poate că aici se află continuitatea cea mai interesantă. În secolul al XIX-lea puteai transforma costumul țărănesc în simbol al geniului național și, simultan, să excluzi majoritatea celor care îl purtau de la vot. Astăzi putem celebra satul drept locul în care s-ar fi conservat esența românității și, în același timp, să acceptăm un sistem în care faptul că un copil se naște și merge la școală într-o comunitate rurală este puternic corelat cu accesul său la resurse educaționale și cu traseul său ulterior.
Studiul de la care am pornit face parte din volumul Integrating the Rural World: Economy, Society and Politics in Central and South-Eastern Europe, 1848–1939, coordonat de Sorin Radu, Constantin Iordachi, Ovidiu Buruiană și Andrei Florin Sora și publicat la CEU Press la sfârșitul lui august 2026. Mi se pare important nu doar fiindcă adună studii despre țărănime într-o regiune în care populația rurală a reprezentat multă vreme majoritatea covârșitoare, ci pentru că schimbă întrebarea. Nu mai întreabă doar ce tradiții aveau țăranii, ce costume purtau sau cum arăta „satul tradițional”, ci cum au fost oamenii din mediul rural integrați în stat, economie și politică: prin școală, armată, administrație, reforme agrare, cooperative, asociații, partide și mecanisme ale cetățeniei. Chiar prezentarea volumului formulează problema ca trecere de la supuși dependenți la cetățeni activi și urmărește rolul școlii, armatei, administrației, intelectualilor, profesorilor, preoților și organizațiilor rurale în această transformare. Mai ales, volumul permite conectarea cazului românesc la discuții regionale și globale despre capitalism agrar, cetățenie, modernizare, formarea statului, subalternitate și transformarea țărănimilor. Să privești România comparativ nu înseamnă să-i negi particularitățile, ci să poți distinge mai bine ce este într-adevăr particular de procese care traversau în secolul al XIX-lea întreaga lume rurală: transformarea pământului și muncii în mărfuri, mobilitatea forței de muncă, destrămarea unor forme de proprietate comună, construirea statelor naționale și încercarea acestora de a transforma populații extrem de diverse în cetățeni naționali.
Poate că de aici merită privit și scăndăluțul de la care am pornit. Numărul exact al morților din 1907 nu mai poate fi stabilit. Punct. Iar pentru înțelegerea răscoalei, obsesia acestei numărători este în fond irelevantă. Chiar dacă am conveni că au fost 600, 800, 2.000 sau 11.000 de morți, întrebarea fundamentală rămâne aceeași: cum s-a ajuns ca sute de mii de țărani să considere răscoala o formă posibilă de acțiune? Reducerea discuției la o contabilitate a cadavrelor sau la crimele comise de răsculați scoate din cadru tocmai ordinea socială care a produs revolta: regimul proprietății, relațiile de muncă, excluderea politică și deceniile de revendicări eșuate care au precedat-o. Și reproduce o foarte veche orbire: aceea de a vedea țăranul atunci când avem nevoie de el ca simbol și de a pierde din vedere condițiile sale concrete de existență.
De mai bine de un secol oscilăm cu o ușurință remarcabilă între două personaje: țăranul cuminte, autentic și pur, păstrător al „ființei neamului”, și țăranul violent și irațional care apare atunci când ordinea socială se fisurează. Cel mai recent, prin protestul crescătorilor de la București, deja etichetat drept „Ciobaniadă”, pentru o evidentă asociere cu imaginarul altei categorii de „barbari” dinăuntru, minerii, a căror cauză a fost iremediabil delegitimată. Poate că ar fi timpul să renunțăm la amândoi. Și să ne uităm, în schimb, la țărani. La plural și dincolo de o presupusă omogenitate etnică.
Fotografie principală: Dansatori din Atid. România, 1962. Fotografie de József Marx via Fototeca Azopan
