Mai avem nevoie de biblioteci la sate? Se justifică o normă întreagă pentru un bibliotecar într-o comunitate cu doar 2.000 de oameni?
Aceste întrebări reies din ultimele declarații făcute de premierul Bolojan la sfârșitul săptămânii trecute, chiar dacă ar putea să pară scoase dintr-un studiu privind viitorul sumbru al culturii în România. La prima vedere, par simple chestiuni birocratice. Însă dacă cobori din birourile guvernanților și mergi să vezi care-i realitatea din teren, îți dai seama că în spatele acestor întrebări stă o întreagă viziune despre cine merită să aibă acces la cultură și comunitate. Pe scurt: cine contează sau cine poate să fie șters cu ușurință din peisaj, dacă nu aduce profitul pe care și-l doresc politicienii.
Bibliotecile nu sunt doar despre norme de personal sau rentabilitate. Și nici nu pot fi reduse la împrumutul de carte, chiar dacă mulți încă le privesc așa.
Am vorbit cu trei bibliotecare, un antropolog și o creatoare de conținut ca să înțelegem ce se întâmplă atunci când statul decide că un bibliotecar cu normă întreagă e „prea mult” pentru un sat și ce rol joacă aceste spații într-o societate care le reduce tot mai des la tăcere.
Discuțiile despre biblioteci inițiate de politicieni sunt rare, iar atunci când apar, au aproape întotdeauna legătură cu măsuri de austeritate: comasări, restructurări, tăieri de posturi.
În alte cazuri, bibliotecile revin în atenția publicului doar ca fundal pentru statistici alarmante despre cât de puțin citesc tinerii – sau românii, în general. Deși percepute adesea ca spații tăcute, în comunitățile în care încă funcționează, bibliotecile sunt indispensabile. Iar asta în ciuda ideilor tot mai frecvent vehiculate în spațiul public – că digitalizarea le face inutile, că oamenii nu mai citesc sau că un bibliotecar „nu se justifică”.
În ultimii zece ani, numărul oamenilor care au trecut pragul unei biblioteci a crescut considerabil, potrivit Barometrului Cultural din 2023. Dacă în 2014 doar 5% dintre locuitorii satelor frecventaseră o bibliotecă cel puțin o dată în ultimele șase luni, acum procentul a ajuns la 11%.
Această creștere, însă, nu vine ca rezultat al unei strategii culturale naționale, ci mai degrabă din eforturile bibliotecarilor și ONG-urilor. Oamenii care cunosc aceste spații mi-au explicat că multe biblioteci rezistă datorită proiectelor internaționale, donațiilor, granturilor europene și bibliotecarilor care, pe lângă muncă, au învățat să scrie aplicații, să facă fundraising și să spere că administrația locală va respecta măcar Legea Bibliotecilor. Toate astea pentru un salariu mediu de 2.700 lei, după 35 de ani de muncă.
Acolo unde nu sunt biblioteci, rămân doar sălile de pariuri
În 1990, în comuna Valea Călugărească, opt persoane s-au înscris la concursul pentru postul de bibliotecar. Printre ele și Carmen Mădălina Lică. Nu știa exact în ce se bagă, a venit cu emoții, dar azi, după 35 de ani, știe foarte bine ce presupune această profesie: să le ofere oamenilor din comunitate acces la povești, să le deschidă orizonturi care trec dincolo de granițele satului și să-i ajute să ajungă, uneori pentru prima dată, la un computer, la o idee nouă, la o șansă.
Crede că munca de bibliotecară este, înainte de toate, o misiune de suflet, nu doar o profesie. Asta nu înseamnă că vine fără greutăți. „Lipsa resurselor, a personalului, chiar și lipsa recunoașterii – nu neapărat materiale, ci morale”, spune ea, sunt obstacolele peste care trebuie să treacă zilnic.
Biblioteca din Valea Călugărească a trecut prin diverse transformări de-a lungul timpului. Când a preluat Carmen Mădălina Lică spațiul, pereții încă erau făcuți din humă, cărțile erau prăfuite, nu avea căldură, iar în unele zile aducea lemne de acasă ca să facă foc. A cerut sprijin de la administrația locală pentru renovări, însă de fiecare dată i s-a răspuns că nu sunt bani pentru bibliotecă.
„Am luat totul pe cont propriu: am mers din poartă în poartă și am cerut sprijin de la firmele din zonă. Cei de la bauMax ne-au oferit un tir cu materiale pentru renovare. Abia atunci s-a implicat și primăria, cu o echipă pentru igienizare”, povestește bibliotecara din Valea Călugărească. „Așa am reușit să renovăm complet biblioteca cu rafturi noi, instalație electrică refăcută și, în sfârșit, căldură și condiții decente.”
Doar că lucrurile n-au rămas așa. În urmă cu zece ani, Căminul Cultural din sat – adică acea clădire în care se afla și biblioteca –, a intrat în renovare, deci și Carmen Mădălina Lică a trebuit să se mute timp de un deceniu într-un spațiu impropriu. „Nu mai speram că mă voi întoarce vreodată în spațiul destinat bibliotecii. Și totuși, nu m-am lăsat”, continuă bibliotecara.
A învățat cum să aplice la fondurile din Planul Național de Redresare și Reziliență al României (PNRR) – inițial, din proiect trebuiau să facă parte 11 biblioteci doar din județul Prahova, însă acest plan a eșuat. Motivele sunt diverse, crede bibliotecara din Valea Călugărească. Este un mix între lipsa de interes și reticența autorităților locale, care pun semnul egal între volumul de muncă pentru un proiect de drumuri sau canalizare și unul de modernizare a unei biblioteci, care, însă, beneficiază de o finanțare mult mai mică. Așa că ajung să spună că nu merită efortul.
Într-un final, Carmen a reușit să constituite un consorțiu format din 23 biblioteci din mai multe județe (Prahova, Dâmbovița, Iași și Tulcea), coordonat de cea din Valea Călugărească.
Proiectul a fost aprobat, contractul a fost semnat în luna mai, iar acum a început implementarea. Biblioteca din Valea Călugărească va deveni astfel un hub cultural pentru comunitate.
„Una dintre condițiile proiectului era existența unui sediu propriu. Așadar, am fost în cele din urmă mutată înapoi în spațiul de drept al bibliotecii”, explică Carmen Mădălina Lică. „A fost o victorie importantă, după ani de muncă în condiții improprii.”
S-au mutat înapoi și așteaptă să instaleze lift pentru persoanele cu dizabilități, pentru că biblioteca se află la etaj, și panouri fotovoltaice.
Carmen nu își poate imagina, totuși, cum ar putea să facă toate aceste lucrurile dacă ar trebui să se împartă la două sau poate trei localități. Cât timp i-ar lua să cunoască noua comunitate? Ce ar face cei mai fideli vizitatori ai bibliotecii în orele în care ea ar fi închisă? Ce se va alege de toți anii în care bibliotecara a muncit și a oferit din experiența sa celor din sat?
O primă problemă, crede Carmen Mădălina Lică, ar avea de-a face cu lipsa de continuitate a proiectelor pe care le au în derulare, cum ar fi clubul de robotică pentru copiii. Pe lângă asta, o dificultate ar apărea și pentru cei care vor să returneze cărți și vin de departe să facă asta. Valea Călugărească este o comună întinsă, cu 10.000 de locuitori, formată din 15 sate. Dacă nu o găsesc la muncă, poate că nu vor reveni, iar ceea ce a reușit să clădească în timp, adică fidelitatea cititorilor, se va eroda treptat.
„Dacă am fi obligați să ne împărțim între două locații, am pierde legătura cu comunitatea actuală. În plus, ar fi dificil să devenim cunoscuți într-un loc nou. Chiar dacă sunt comunități mici, cu 1.000 – 2.000 de locuitori, biblioteca rămâne importantă. Avem și cinema, iar de-a lungul anilor, am organizat activități cu foști funcționari sau pensionari, oameni care au contribuit la dezvoltarea comunei. Unde altundeva să se întâlnească, dacă nu la bibliotecă?”, se întreabă bibliotecara.
Răspunsul la această întrebare poate fi incomod. În ultimii doi ani s-a vorbit tot mai mult despre absența spațiilor culturale în mediul rural. Jurnalistele de la Școala9 au documentat cazul a doi adolescenți din comuna Domnești, județul Argeș, care își petreceau timpul liber într-o sală de pariuri aflată la câțiva pași de școală. Realitatea asta este răspândită în numeroase comune și sate din țară, pentru că adeseori tinerii nu au unde altundeva să meargă.
Carmen Mădălina Lică crede că trebuie să schimbăm felul în care ne raportăm la biblioteci și să le recunoaștem importanța culturală. Însă schimbarea asta trebuie să vină de la guvernanți, din școli, de la autoritățile locale, nu poate să cadă doar pe umerii bibliotecarilor sau ai oamenilor din comunitate.
Își amintește de un moment dureros când un cadru didactic pe care l-a invitat în bibliotecă a văzut acolo un elev și i-a spus: „Aici pierzi vremea?”.
„M-a durut profund. Copilul acela avea lipsuri. Unul dintre părinți era arestat, avea parte de afecțiune puțină, niciodată nu văzuse un calculator”, continuă bibliotecara. „Aici, la bibliotecă, a descoperit jocuri educative, a început să citească, să vină zi de zi. Iar un adult, în loc să-l încurajeze, l-a descurajat. E greu de înțeles, dar și mai greu de acceptat.”
Bibliotecile funcționează pe o lege specială, publicată în 2002, și se află în subordinea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale, a altor autorităţi ori instituţii publice şi funcţionează potrivit regulamentelor proprii aprobate de aceste autorităţi sau instituţii.
Pentru că nu au personalitate juridică, de fiecare dată când vor să aplice pentru un proiect, ele au nevoie de semnătură din partea primăriei. Tocmai de aceea, relația dintre administrația locală și bibliotecă este una esențială. Oamenii din domeniu explică cum, de-a lungul timpului, au învățat și să fie buni negociatori, ca să-și poată face profesia cu demnitate.
În bibliotecă eu fac totul: de la curățenie și până la manager de proiect
„În biblioteca mea fac totul: de la curățenie la manager de proiect. Am trei proiecte Erasmus+ simultan, scrise pe linii de finanțare diferite - Educația Adulților, Schimb de tineri și DiscoverEU Inclusion. Avem echipe, dar responsabilitatea finală tot pe mine cade”, îmi explică Crina Popescu, bibliotecară în Pietrari, județul Vâlcea - o comună cu puțin peste 2.000 de locuitori -, cum arată o zi din viața ei la muncă.
„Cum aș putea, în condițiile astea, să coordonez și o a doua bibliotecă? Oare domnul Bolojan ne acoperă și cheltuielile de deplasare? (...) Salariul meu, după 35 de ani de muncă, e de 3.200 de lei. Vi se pare un salariu de bugetar mare, așa cum se vehiculează în presă?”
Cu o vechime de peste 30 de ani de muncă și fiind la vârful grilei de salarizare, bibliotecara tot nu are parte de alte sporuri. Și nu este singura în această situație. Carmen Mădălina Lică îmi explica că, chiar dacă potrivit legii, bibliotecarii ar trebui să beneficieze de sporul de condiții vătămătoare, ea nu l-a primit decât în momentul în care primăriile au găsit o modalitate să-l acorde și funcționarilor lor.
Când am vorbit la telefon, Crina Popescu se afla în Franța, unde e plecată într-o mobilitate profesională, prin intermediul unui proiect Erasmus. De altfel, este unul dintre multele proiecte pe care le-a derulat în Pietrari de-a lungul timpului. De asemenea, biblioteca Pietrari a accesat fondurile pentru dotarea cu echipamente moderne, prin PNRR, alături de alte 38 de biblioteci vâlcene.
Organizează sesiuni de lectură pentru copiii care încă nu merg la grădiniță, ca să se integreze mai bine în grupă, odată ce ajung acolo, oferă cărți gratuite copiilor din medii defavorizate, au un grup în care îi învață pe tineri programare și tot pentru tineri există posibilitatea să se înscrie în proiecte Erasmus, ca să învețe și să călătorească în Europa.
Există și activități pentru adulți – cursuri de alfabetizare digitală sau piese de teatru.
Crinei Popescu i se pare nedrept ca toți bibliotecarii să fie reduși la acele puține localități în care bibliotecile nu sunt spații vii. Tot ea se întreabă:
„Cum putem vorbi serios despre biblioteci, când Ministerul Culturii nu a mai trimis cărți în rețea de ani de zile? Când nu există un program național de promovare a lecturii sau un plan coerent de dotare a bibliotecilor prin PNRR? La ce să ne așteptăm, în condițiile astea? Noi suntem vreo 700 de bibliotecari activi, implicați, buni. Și, chiar și așa, am făcut minuni din nimic. Vă spun sincer: nu a fost deloc ușor.”
Biblionet a fost un program derulat timp de cinci ani, începând cu 2009, inițiat de Fundația Bill & Melinda Gates. Obiectivul său principal: modernizarea și diversificarea serviciilor oferite de bibliotecile publice din România.
Cu o finanțare de 26,9 milioane de dolari, proiectul a adus internet și calculatoare în biblioteci, oferindu-le acces la informație și educație celor care altfel nu ar fi avut această șansă. Din totalul gospodăriilor din România, 88,6% au acces la reţeaua de internet de acasă, potrivit datelor publicate de INS.
Cu toate acestea, rata sărăciei extreme în România rămâne ridicată, iar unul din cinci români este afectat de sărăcie, în special în mediul rural, unde nu mulți tineri își permit să aibă un calculator sau condiții adecvate în care să învețe.
Bibliotecara crede că, din păcate, politicienilor le este mult mai ușor să lovească în acest sistem, care este deja destul de șubrezit, pentru că mulți dintre ei nu au trecut demult pragul unei biblioteci, ca să-i poată înțelege importanța. „Îmi pare rău să o spun, dar e o realitate. În campania electorală, de exemplu, politicienii veneau la târgul săptămânal ca să facă baie de mulțime și să împartă pliante, dar foarte puțini treceau și pragul bibliotecii, deși e chiar lângă. Sunt puțini cei care vin să vadă ce se întâmplă, de fapt, aici.”
În pandemie s-a văzut cel mai limpede de ce avem nevoie de biblioteci. Atunci când școlile erau închise, bibliotecarii și bibliotecarele ofereau workshop-uri pe Zoom, încă dinainte ca alte instituții să folosească în mod uzual tehnologia, explică Crina Popescu. Și Carmen Mădălina Lica mi-a spus că în pandemie rețetele erau trimise prin e-mail. Pentru că unele persoane din mediul rural nu au adresă de mail sau nici măcar internet, ele erau trimise pe adresa bibliotecii.
„Din păcate, încă persistă ideea din anii ’90 că bibliotecarul doar împrumută cărți. Sunt bibliotecar din 1991, când s-au înființat posturile cu normă întreagă în rural, și într-adevăr, atunci asta era prioritatea”, continuă Crina Popescu. „Dar lucrurile s-au schimbat radical, mai ales odată cu programul Biblionet, care pentru noi a fost o adevărată revoluție: am primit computere, videoproiector, scanner, imprimantă și acces la internet.”
Crina Popescu, bibliotecară în Pietrari, a scris și o postare pe Facebook după declarația premierului Bolojan. A făcut-o pentru că s-a simțit nedreptățită. La scurt timp s-a întâmplat ceva la ce nu se aștepta: oamenii din comunitate au început să-i distribuie postarea și să scrie, la rândul lor, cum biblioteca din Pietrari și, implicit, ea le-au schimbat parcursul vieții.
„Doamna Crina nu e «doar o bibliotecară». E omul care, timp de 35 de ani, a adus viață într-o bibliotecă rurală. A transformat câțiva metri pătrați într-un spațiu viu”, „La biblioteca din Pietrari am primit în brațe primul meu robot. (...) Acolo am participat la concursuri, târguri de știință, activități de voluntariat care m-au ajutat să cresc” sau „Această doamnă a dus numele localității noastre peste hotare, prin strădania dumneaei a ridicat o piatră de temelie pentru copii. Biblioteca este cel mai important lucru al unei comunități, de aici se învață ce nu se învață în școală” sunt doar câteva dintre mesaje.
Alexandru Vârtej, absolvent al programului masteral de Antropologie al SNSPA și coautor al Hărții Bibliotecilor de Cartier din București, a menționat o poveste similară, pe care a descoperit-o în timpul cercetării de teren.
„Am aflat de la un cititor care venise la bibliotecă pentru a folosi internetul – trebuia să-și plătească facturile și să-și depună CV-ul pentru un loc de muncă. Acolo, în bibliotecă, a început să citească. A prins gustul și, în timp, s-a înscris la Facultatea de Filosofie. Astăzi scrie cărți de filosofie și, între timp, a reușit și să-și finalizeze studiile. E un exemplu clar de cum biblioteca poate funcționa ca un instrument de sprijin și protecție socială.”
Biblioteca, prinsă la mijloc în logica profitului
Antropologul este de părere că declarațiile premierului Bolojan cu privire la bibliotecile din mediul rural urmează o logică a profitului specifică neoliberalismului.
„Dacă ajungem să evaluăm o bibliotecă doar prin prisma numărului de cititori sau a profitului generat, nu e de mirare că ne plângem că «nu se mai citește» și că «toate cărțile sunt acum digitalizate, deci nu mai vine nimeni la bibliotecă». Este o abordare complet greșită, pentru că biblioteca înseamnă mult mai mult decât atât”, continuă Vârtej.
„Și dacă ne întrebăm de ce nu se mai citește, poate ar trebui să începem cu lipsa de investiție în acest tip de infrastructură socială, care, de fapt, aduce beneficii uriașe comunităților, mult peste ce se poate măsura în timp sau bani.”
La fel crede și Claudia Șerbănuță, doctor în Biblioteconomie și Științele Informării, președinta Asociației Comunitățile Viitorului și fosta directoare a Bibliotecii Naționale în perioada 2014 - 2016:
„A fost o declarație pripită, cred eu, venită dintr-o perspectivă de contabil – și una chiar prost gândită – lipsită complet de viziune asupra viitorului acestei țări.”
Șerbănuță subliniază un lucru important. Nu e prima dată când se închid bibliotecile în mediul rural. Ceaușescu a mai făcut același lucru, în 1973.
„Și atunci, ca și acum, tot din motive economice s-au închis biblioteci. Statul încerca să facă economii, să scape de datorii”, explică cercetătoarea. „Lucrez cu bibliotecari din anii 2000 și aud des povești despre cât de greu a fost. Unii dintre ei au fost dați afară în anii ’70, odată cu închiderea bibliotecilor, și s-au întors abia în anii ’90, când acestea au fost redeschise.”
Chiar dacă premierul probabil nu intenționează să facă exact același lucru, rezultatul poate fi similar cu cel de-acum 52 de ani, crede Șerbănuță. Numărul oamenilor care au trecut pragul unei biblioteci a crescut considerabil în ultimii ani, însă asta nu s-a datorat măsurilor venite din partea statului, continuă bibliotecara:
„În loc să luăm o decizie deschisă, demnă de o societate democratică, se adoptă o abordare care amintește de metodele unui sistem totalitar din anii ’70. Nu spun că asta își dorește Guvernul, dar modul de implementare – lipsa de comunicare, absența unei planificări în pași clari și, mai ales, neînțelegerea realității din teren – ridică mari semne de întrebare.”
Un alt lucru important de menționat, atunci când politicienii sugerează că sunt localități în care bibliotecile nu sunt modernizate sau nu sunt frecventate de către oamenii din comunitate, este descentralizarea care a avut loc după anii ‘90.
Înainte de 1990, sistemul de biblioteci era centralizat. Asta înseamnă că ce găseai într-o bibliotecă dintr-un anumit județ din țară, găseai în exact aceeași formă și în alt județ. După descentralizare, însă, și mai ales din cauza anilor lungi în care bibliotecarii au fost nevoiți să supraviețuiască cu resurse minime, au apărut diferențe majore între județe.
„De exemplu, în Bihor – unde s-au accesat fonduri Programul Național de Dezvoltare Locală (PNDL) în perioada în care Ilie Bolojan era președinte de consiliu județean – multe biblioteci au fost renovate. Dar nu mai au bibliotecari, pentru că aceștia au fost dați afară, deseori în contradicție cu Legea Bibliotecilor”, explică Claudia Șerbănuță. Conform Legii Bibliotecilor (334/2002), autoritățile locale au obligația să mențină funcționarea bibliotecilor, inclusiv prin angajarea de personal de specialitate. Așadar, desființarea posturilor de bibliotecar contravine acestor prevederi, chiar dacă spațiul fizic al bibliotecii rămâne – renovat sau nu – în picioare.
„În Dâmbovița, situația e inversă: avem bibliotecari și biblioteci deschise în aproape toate localitățile, dar nu există condiții la fel de bune. Experiența utilizatorilor e complet diferită de la un județ la altul.”
Ce lipsește, totuși, din discuția publică, continuă cercetătoarea, este presiunea pusă pe primării să respecte Legea Bibliotecilor și să investească în aceste spații vitale pentru comunitate.
Declarațiile premierului Bolojan au stârnit reacții și în rândul comunității culturale online. Printre cei care au luat poziție se numără și Ruxandra Gîdei, una dintre cele mai influente voci din mediul digital în domeniul cărții și coordonatoarea programului The Europe Challenge, o inițiativă europeană de sprijin pentru biblioteci și comunitățile lor.
Ea ne-a explicat ce pierdem, de fapt, atunci când o bibliotecă rurală este închisă.
„Când primesc susținerea pe care o merită, iar angajaților nu li se pun constant bețe în roate de către politicienii locali, bibliotecile sunt adevărate motoare ale comunităților. Am avut privilegiul să discut cu bibliotecari din toată Europa care, prin munca lor, revitalizează comunități izolate, formează cetățeni activi și implicați în procesul democratic, îi ajută pe cei mai vulnerabili să trăiască sustenabil (de exemplu, prin schimburi de răsaduri și grădini comunale) și să treacă mai ușor peste crize (personale, politice, economice, climatice).”
Și antropologul Alexandru Vârtej a relatat un caz din Chicago în care bibliotecile au ajutat comunitățile să treacă mai ușor peste un puternic val de căldură.
„E o gândire care îi lasă în urmă tocmai pe cei care au beneficiat cel mai tare de activitățile unei biblioteci – aceleași comunități abandonate din nou și din nou în ultimii 35 de ani de clasa politică. În realitate, accesul la bibliotecă lipsea pentru 500.770 de elevi din România în 2019, iar de atunci s-au închis anual zeci, sute de biblioteci. Ce date avem, care să determine că «nu se justifică» să beneficieze românii din comunități rurale de o bibliotecă, cinci zile pe săptămână?”, conchide Ruxandra Gîdei.
Statistica de mai sus îi ascunde pe copiii cărora nu le mai citește nimeni povești, pe vârstnicii care nu mai au pe cineva care să-i ajute să completeze formulare online complicate și pe adolescenții care vor alege tot mai des să petreacă timpul înconjurați de fum, în spatele geamurilor opace ale sălilor de jocuri din comunele lor. Întrebarea este dacă ne dorim să avem parte de această realitate. Dacă merită să punem egal între biblioteci și profit sau dacă ar trebui să privim aceste spații pentru rolul lor comunitar?
Și, într-un final, cât de eficient este din partea statului să abandoneze fix acele spații care pot repara o parte din eșecurile sale?
