Prolog
Până vei ajunge la finalul acestui articol, aproximativ 108 femei vor fi abuzate fizic de partenerii lor. În spatele acestor cifre se află și femeile dintr-o întreagă rețea de ONG-uri, care trăiesc zi de zi în proximitatea violenței. Ele nu sunt victime aici, ci scuturi. Preiau apeluri disperate, scriu petiții și absorb trauma, ca să împiedice noi femicide. Cum reușesc să meargă mai departe?
Un apartament în care trauma se împarte la comun
Ești într-un bloc vechi, pătat de graffiti, din Piața Muncii. Intri-n scara cu aer stătut și pereți vopsiți pe jumătate în ulei și urci treptele, de teama liftului care e destul de vechi încât să-ți dea impresia c-o să cadă în gol. În spatele unei uși capitonate, „fetele de la FILIA”, cum le spun mulți, stau cu ochii fixați pe ecranele laptopurilor.
Un apartament cu două niveluri se deschide dincolo de holul îngust. Scara interioară urcă spre camerele de sus, unde lumina bate direct în geamurile mari de la etajul șase. Spațiul ar putea fi o locuință obișnuită, o casă caldă, dar este împânzit de instrumente „de luptă”. Pancarte din carton gros se sprijină de mormanele birocratice în bucătăria care devine spațiu de dezbatere.
Pe mese sunt împrăștiate cărți feministe și materiale promoționale ale organizației. Pe hol sunt depozitate bannere, pe care nu doar scrisul de mână le face personale, ci însăși textura lor: bucăți de carton decupate inegal, cu marginile îndoite de la atâtea marșuri și cu litere apăsate din furie. Sus, într-un birou retras, Andreea Rusu, directoarea executivă a Centrului FILIA, organizație feministă care luptă pentru a face auzite vocile femeilor și a le proteja, își deschide agenda. Astăzi își poate începe ziua cu întâlniri axate pe advocacy, pentru a îmbunătăți politicile publice privind drepturile femeilor și combaterea violenței de gen. Mâine poate organiza evenimente și proteste sau poate răspunde solicitărilor venite de la femei care se confruntă cu situații violente. Însă totul se întâmplă în echipă, împreună.
Un dulap, al cărui lemn abia rezistă sub presiunea pancartelor adunate de-a lungul celor unsprezece ediții ale marșului „Împreuna pentru siguranța femeilor”, dar și al celorlalte manifestații organizate în cei 26 de ani de activitate FILIA, adăpostește zeci de mesaje scrise cu marker negru pe coli albe. „Vă pasă de imaginea voastră. Dar de noi când?” se întrezărește scris pe unul dintre cartoane.
La FILIA, decizia de a veni fizic la birou este motivată de nevoia de suroritate. Munca de acasă izolează și amplifică trauma; aici, la birou, membrele dezbat probleme în timp real, redistribuie sarcini și se oferă sprijin direct atunci când presiunea devine insuportabilă. „Avem grijă unele de altele”, explică Andreea Rusu. „Facem activități împreună, terapie de grup, momente informale. Munca noastră este grea și emoțională. Este foarte greu să faci asta doar ca pe un simplu job.”
Cum cobori scările, te oprește în loc un tablou: „Coloana frântă” a Fridei Kahlo. Imaginea corpului feminin crăpat, susținut de un corset metalic într-un peisaj arid, revine în discuțiile de la Centrul FILIA. Activistele își recunosc propria realitate în imaginea de pe pânză – lucrează expuse constant la durerea altor femei și sunt obligate să rămână funcționale într-un sistem rigid, alcătuit din comisii parlamentare, Ministerul de Interne, instanțe judecătorești, direcții de asistență socială și conduceri de spitale sau universități – care se sprijină aproape exclusiv pe rezistența lor emoțională. Printre picioarele lor trece leneș Ariel, o pisică calico, cu blana pătată în alb, negru și portocaliu. Prezența ei în sediul organizației feministe pare un detaliu predestinat: genetica spune că pisicile calico sunt aproape întotdeauna femele. Fetele o descriu, pe jumătate în glumă, drept „specialistă în wellbeing, entertainment și iubire necondiționată”.
Nu poți să schimbi sistemul doar cu furie, dar cu siguranță nu o poți face fără ea
Furia rămâne forța care le împinge de la spate pe activistele pentru drepturile femeilor. Nedreptatea provocată de lipsa de reacție a autorităților în fața violenței domestice și a urii împotriva femeilor le alimentează revolta. Totuși, impulsul, deși justificat, nu este suficient pentru a genera schimbări durabile, atât la nivel legislativ, cât și în ceea ce privește atitudinea generală privind suferința victimelor.
„Furia poate să fie un motor constructiv, dar poate să fie și un motor distructiv. Este un afect puternic care te poate mobiliza. Dar ca să te mobilizeze mai departe, ai nevoie de un colectiv, de obiective, de un context de oportunități ca să poți să treci de la furie la altceva”, explică Oana Băluță, conferențiară universitară în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) și activistă feministă de 21 de ani. Acest „altceva”, în cazul celor care luptă pentru drepturile femeilor, se traduce prin marșuri, proteste sau campanii lungi de advocacy, prin care pledează pentru înțelegerea violenței domestice și pentru lupta împotriva acesteia, prin transformarea percepțiilor, atât la nivelul opiniei publice, cât și în ceea ce privește măsurile luate de decidenții politici.
Elena Trifan, antropologă și cadru didactic asociat la Universitatea din Erfurt, Germania, subliniază că societatea privește adesea furia și grija ca pe două stări opuse, deși ele sunt profund conectate. „De multe ori, grija pentru ceilalți produce furia politică. Faptul că vezi zilnic violență, abandon instituțional și suferință creează inevitabil revoltă”, explică Trifan. „Minoritățile sau grupurile marginalizate sunt adesea obligate să își controleze furia pentru că altfel confirmă stereotipurile. Femeile care lucrează în astfel de organizații navighează exact această tensiune: uneori transformă furia în protest public, alteori în răbdare și sprijin emoțional pentru victime.”
Protestul și advocacy-ul au logici diferite, dar ele se îmbină în mod necesar, sau, după cum explică Trifan: „Protestul din stradă și munca birocratică sunt două forme diferite prin care furia socială se manifestă și încearcă să producă schimbare”. Din perspectivă antropologică, sunt necesare atât momentele de mobilizare publică intensă, cât și structuri organizaționale care să poată traduce revendicările din stradă în politici publice, în schimbări de ordin legislativ sau în servicii funcționale. În practică, însă, această trecere de la un nivel la altul este una dificilă.
Adesea, dialogul cu autoritățile își atinge limitele, explică Oana Băluță. Există momente în care puntea de comunicare dintre stat și activiști dispare complet, iar societatea civilă rămâne fără interlocutor. În acele puncte de blocaj, rezistența psihică a celor din advocacy trece prin momente dificile. Încrederea reală între autorități și reprezentanții societății civile se dezvoltă în interacțiuni directe, față în față, însă tehnologizarea a îngreunat conexiunea. Dialogul și interacțiunile sunt cele care au dat avânt mișcărilor civice istorice și tot așa se mențin spațiile actuale de reziliență, continuă Oana Băluță.
Când statul nu răspunde, cineva trebuie să ridice receptorul
La Asociația ANAIS, telefonul de pe birou sună fără oprire, cu volumul dat la maximum, pentru ca echipa să nu rateze niciun apel. Pe acest fir sosesc zilnic poveștile dureroase din casele românești de abuz și violență domestică. Victimele caută o salvare pe care statul e incapabil să o ofere.
Aici, frontul este ținut de două asistente sociale, Raluca Corbu și colega ei, Simona Ionescu Filip. Ele preiau cazurile, oferă consiliere și ajută femeile să navigheze un sistem juridic labirintic și adesea ostil. Echipa ajută victimele să obțină ordine de protecție împotriva agresorilor, le sprijină să întocmească dosare cu probe și le însoțește juridic în instanță.
Munca lor compensează un vid instituțional; Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) dețin servicii de sprijin, dar adesea doar pe hârtie. „În realitate, nu sunt psihoterapeuți, iar dacă sunt, nu sunt toți pregătiți pentru a lucra cu astfel de traume și de multe ori revictimizează persoana”, observă Raluca Corbu.
Prețul emoțional, tradus de cele mai multe ori în oboseală și burnout, pe care îl plătesc membrele ANAIS reprezintă, de fapt, datoria neplătită a statului față de victime – o datorie pe care asociația ajunge să o achite cu propria rezistență psihică. Frustrarea ONG-istelor se acumulează la fiecare interacțiune cu birocrația absurdă a statului. Atunci când instituțiile responsabile, pe hârtie, cu protejarea supraviețuitoarelor violenței le dau răspunsuri de tipul „Nu avem ce face” sau „Ce vreți să-i facem?”, acestea lovesc ca un zid.
Iar lipsa de empatie a sistemului e, din păcate, o realitate cu care membrele ANAIS s-au confruntat adesea. Raluca Corbu povestește un caz emblematic pentru violența instituțională din România: un polițist a însoțit o victimă a violului la Institutul Național de Medicină Legală. Acolo, medicul constatator a refuzat să elibereze certificatul, pe motiv că nu există leziuni vizibile. Când polițistul a insistat, medicul a replicat batjocoritor: „Auzi, dar dumneata n-ai făcut niciodată sex? [...] Cum să existe sex fără leziuni, fără răni?”.
Astfel de derapaje transformă munca asistentelor sociale într-o luptă permanentă de uzură psihică. Ele poartă în tăcere ceea ce Elena Trifan numește moral injury – o suferință morală provocată de obligația de a colabora cu instituții care își contrazic propriile valori etice. „Ele depind de instituții, poliție, instanțe, pentru a putea obține protecție concretă pentru victime. Pe de altă parte, se lovesc constant de nepăsare, minimizare sau chiar violență instituțională. Practic, trebuie simultan să colaboreze cu sistemul și să lupte împotriva limitelor lui”, adaugă antropologa.
Femeile care țin în viață comunități uitate
În comunitățile vulnerabile, realitatea este și mai dură. Organizația feministă romă E-Romnja activează din 2012 în medii unde violența domestică se suprapune cu rasismul structural și sărăcia extremă. De la un cartier din Mizil, județul Prahova, la localități din județul Călărași și Valea Seacă din județul Bacău, membrele E-Romnja luptă pentru drepturile unor femei multiplu marginalizate.
„Problemele femeilor nu sunt niciodată o prioritate pentru decidenți. Sănătatea și domeniul social nu o să fie niciodată bine finanțate, pentru că banii se alocă în altă parte”, explică Anca Nica, activistă la E-Romnja. Ea subliniază că lupta se poartă direct cu mentalitățile învechite ale bărbaților care dețin puterea.
Pentru a face față acestor greutăți, E-Romnja organizează întâlniri regulate de echipă. Membrele scot la suprafață furia, frustrarea și indignarea care le încarcă după o altă întâlnire cu decidenții în care aceștia le-au zis că nu au cum să le ajute și își procesează limitele. Însă nu uită să-și celebreze victoriile – câștigate prin ani de muncă și intervenții comunitare. Dacă în urmă cu un deceniu femeile din comunitățile în care lucrează organizația refuzau să se recunoască drept victime ale violenței, astăzi multe dintre ele își cunosc drepturile, cer ordine de protecție împotriva agresorilor și reclamă abuzurile la poliție.
„Când ne ducem acolo și vedem rezultatele pozitive, schimbările pe care femeile le pot face în viețile lor, pentru mine asta contează extraordinar de tare”, spune Nica. „Munca de la firul ierbii e o sursă de putere. În momentul în care îți intră în sânge, nu mai este doar o muncă care se termină la ora cinci. Este o cauză, e un stil de viață.”
Această delegare a salvării către societatea civilă ascunde însă o capcană sistemică. Antropologa Elena Trifan explică: „Statul rămâne formal responsabil, dar munca concretă de salvare, susținere emoțională și reparare socială este împinsă către ONG-uri, care funcționează precar. Ele funcționează ca un fel de shadow state (stat din umbră, n.r.) și compensează eșecurile structurale ale instituțiilor publice.”
De ce o victorie istorică nu înseamnă, totuși, că activistele au câștigat bătălia
Munca nevăzută din birourile organizațiilor pentru drepturile femeilor și adăposturile pentru supraviețuitoarele violenței a dus, în primăvara anului 2026, la o victorie istorică: promulgarea Legii Femicidului. Proiectul a trecut de Parlament cu o susținere uriașă, aducând pentru prima dată în legislația românească o definiție clară a uciderii femeilor din motive de gen și pedepse de până la 25 de ani de închisoare. Astfel de legi există deja la nivel european. În Italia, de pildă, femicidul este considerat a fi o infracțiune de sine stătătoare în codul penal, fiind pedepsit cu închisoare pe viață.
Totuși, victoria a fost primită cu prudență de multe activiste, care știu prea bine că hârtia suportă orice, dar mentalitatea din secțiile de poliție este mult mai greu de modelat.
„Din punctul meu de vedere, (legea, n.r.) este doar un început”, spune Raluca Corbu de la ANAIS. „Acum depinde foarte mult de cum o va pune statul în practică. Pentru că noi lucrăm cu ce ne oferă ei.”
Andreea Rusu de la FILIA completează imaginea: „Chiar dacă nu este o lege perfectă, este un pas important. Important este să fie implementată corect. Pentru noi, munca nu se oprește aici – urmează monitorizarea implementării și a impactului.”
Nici Oana Băluță nu privește adoptarea legii ca pe o linie de finish, ci ca pe începutul unui drum complicat de evaluare a disfuncționalităților autorităților responsabile cu implementarea ei. Legea stabilește faptul că implementarea măsurilor de prevenire și combatere a femicidului este realizată de organele de poliție, de parchete, instanțe, instituțiile de medicină legală și Observatorul Român pentru Analiza și Prevenirea Omorurilor (ORAPO), sub coordonarea și prin reglementările adoptate de Guvern, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care au atribuții de colectare a datelor, evaluare a riscurilor, protecție a victimelor și monitorizare a fenomenului femicidului. Munca emoțională se mută pur și simplu în altă etapă a luptei.
Legea nu ar fi existat fără un pact de solidaritate asumat și respectat de 22 organizații, în spatele ușilor închise. Victoria din Parlament nu este rezultatul eforturilor unei singure asociații, ci triumful unei structuri colective: Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor (Rețeaua VIF).
Această coaliție a apărut dintr-o frustrare comună a organizațiilor care luptă pentru drepturile femeilor, recunoscută ca atare la începutul anilor 2010. Oana Băluță, care pe atunci conducea organizația FILIA, a trăit din plin acea perioadă de tranziție: momentul critic în care furia din spațiul public trebuia preluată și convertită în limbaj juridic: „E nevoie de alte tipuri de politici, care să fie funcționale și realmente să ajute o persoană”.
Pe atunci, România nu avea un ordin de protecție. Deși, teoretic, judecătoria îi putea interzice agresorului accesul în casă, siguranța victimei se oprea între cei patru pereți. Dacă femeia trecea de pragul casei, el o putea ataca, pentru că poliția nu avea niciun instrument legal prin care să-l țină la distanță, iar legea nu oferea mecanisme clare de constrângere. Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenței în familie exista și stabilea că violența domestică înseamnă orice act fizic sau verbal care provoacă suferințe fizice, psihice, sexuale sau prejudicii de ordin material. Statul era obligat să intervină și să combată aceste fapte, oferind sprijin și protecție victimelor, prin accesul la servicii sociale și centre de adăpost pentru victime. În realitate, însă, legea salva prea puține persoane. Activistele au înțeles atunci că petițiile trimise izolat către ministere ajung direct în sertarele din birourile decidenților.
Conștientizarea faptului că nu pot produce schimbare sistemică pe cont propriu a declanșat prima alianță reală între organizații. Membrele FILIA, ANAIS și alte câteva ONG-uri au început să se întâlnească fizic, au scris strategii comune și au decis să acționeze ca un bloc unitar, cu un scop imediat și vital: modificarea legii și introducerea ordinului de protecție în România. Acea misiune a cristalizat Rețeaua VIF, în perioada 2011-2014, transformând eforturi izolate într-o forță care a ajuns să schimbe ireversibil legislația națională, prin campanii publice și advocacy, militând pentru ordinul de protecție, care a fost introdus în legislația românească în 2012.
O coaliție este însă un organism viu, care se consumă și se transformă. De altfel, întreg peisajul asociativ din România trece printr-o perioadă de reașezare. Coalițiile mari, precum Rețeaua VIF, se află în plin proces de reorganizare și adaptare la noile realități sociale. Unele organizații s-au retras, printre ele și Centrul FILIA și ANAIS, care au părăsit oficial rețeaua la final de 2025-început de 2026, pentru a se orienta spre cadre noi de muncă și pentru a identifica oportunități mai potrivite de cristalizare a misiunilor declarate. Însă despărțirea a fost doar în acte. Dincolo de umbrela instituțională, telefoanele sună la fel, iar activistele continuă să împartă aceeași luptă.
Din cele 22 de ONG-uri membre ale Rețelei ViF de la început, astăzi mai sunt active doar 14. Valorile și prioritățile s-au diversificat, iar direcțiile de acțiune necesită o recalibrare intersecțională. Miza actuală pentru organizațiile membre ale rețelei este înțelegerea modului în care lipsa unui loc de muncă stabil, izolarea geografică dintr-un sat sau discriminarea etnică blochează accesul unei femei la justiție. Viitorul implică extinderea perspectivelor și includerea unor grupuri diverse de persoane feministe care vin cu abordări noi și cu strategii adaptate comunităților specifice. Pentru asociații precum E-Romnja, de exemplu, intrarea în coaliție a venit ca un pas vital pentru supraviețuirea acțiunilor lor din teren. „Cum nu eram la vremea respectivă specializate pe acest subiect (violența domestică n.r.), deși știam că este o cauză feministă, așa că ne-am aliat cu Rețeaua VIF”, povestește Anca Nica.
Asistentele sociale și psihologele de la ANAIS, expertele în advocacy de la FILIA și activistele de la firul ierbii de la E-Romnja și-au unit forțele pentru a crea un bloc comun de presiune, Rețeaua VIF.
Așezarea lor la aceeași masă nu a fost, însă, lipsită de fricțiuni, probabil inevitabile pentru o alianță între organizații cu mult de muncă, multă oboseală acumulată și perspective câteodată diferite. „Uneori ne contrazicem, uneori avem aceeași părere, uneori suntem pe chestii complet opuse, dar cred că asta nu face colaborarea dintre noi mai puțin importantă”, mărturisește Andreea Rusu (FILIA). Tot ea explică faptul că în sectorul ONG se muncește din credință, nu pentru a te îmbogăți, iar pasiunea vine la pachet cu dezbateri aprinse, privind impactul pe care organizațiile îl pot avea. Totuși, tocmai astfel de momente de tensiune constructivă – cum a fost lupta din 2010 pentru implementarea ordinului de protecție în România – le-au dat măsura lui „împreună”.
Iar când peste douăzeci de organizații semnează petiții comune și ies la proteste cu aceleași bannere, e mai greu pentru politicieni să închidă ochii.
Cine are grijă de femeile care țin în viață alte femei?
Cum supraviețuiești psihic când jobul tău presupune gestionarea zilnică a riscului de moarte cu care se confruntă beneficiarele tale, a birocrației opace și a dramelor ascunse în spatele ușilor închise? În organizațiile care luptă pentru drepturile femeilor, echipele sunt stabile de mulți ani, iar acest istoric comun reprezintă un pilon de siguranță. Protecția emoțională se construiește prin acțiuni clare, cum ar fi redistribuirea sarcinilor atunci când o colegă este copleșită. Andreea Rusu, directoare executivă a Centrului FILIA, explică dinamica: „Sunt convinsă că fiecare dintre fetele de la birou au alte tipuri de suport, de sprijin. Dar în ceea ce privește spațiul de la birou, cred că este foarte important faptul că suntem o echipă veche. Am făcut la un moment dat terapie de grup la birou. De cel puțin de două ori pe an plecăm împreună în teambuilding sau în planificarea strategică. Multe dintre noi, aproape toate, am făcut sau facem terapie individuală și cred că și asta ajută mult”.
Prezența pisicii la birou și micile ritualuri ale echipei, precum momentele de crafting, în care fetele fac diverse colaje împreună, sesiunile de board games și ieșirile la aer, funcționează ca supape emoționale. Cu toate acestea, delimitarea clară între viața profesională și cea personală a ONG-istelor rămâne o iluzie. Când viața unei femei depinde de cât de rapid o poți ajuta să obțină un ordin de protecție împotriva celui care a agresat-o, este imposibil să închizi laptopul la ora 17:00 și să uiți totul.
La ANAIS, strategia de supraviețuire include supervizarea săptămânală realizată cu ajutorul unui psihoterapeut intern. În aceste ședințe se discută cazurile dificile de care se ocupă organizația, de pildă de viol sau tentativă de omor. Membrele își analizează blocajele și-și verbalizează frustrările acumulate în interacțiunile cu instituțiile statului. Dincolo de tehnicile organizaționale, fiecare specialistă își dezvoltă propriile mecanisme de descărcare în timpul liber, care pot însemna sport intens, cardio sau, dimpotrivă, practicarea mindfulness-ului.
Pentru multe dintre activiste, motivația își are rădăcinile în propriile experiențe din trecut. Descoperirea feminismului în timpul facultății a funcționat ca un catalizator. Conștientizarea faptului că hărțuirea stradală, sexismul cotidian și nedreptățile structurale nu reprezintă o normalitate inevitabilă, ci fenomene ce pot fi combătute, le-a ghidat pașii spre voluntariat și apoi spre activism profesionist. Spațiul de la birou devine astfel o zonă sigură în care își transformă traumele personale în acțiune politică și sprijin comunitar.
Organizațiile feministe nu muncesc pentru o utopie, ci pentru o societate în care femeile să nu mai fie nevoite să supraviețuiască cu teama în sânge, în care protecția să nu depindă de noroc sau de rezistența psihică a câtorva activiste care refuză să cedeze. Până în acea zi, ele continuă să preia apeluri, să scrie petiții și să își bandajeze propriile răni, pentru a reconstrui ceea ce violența încearcă să distrugă.
„Pentru că, odată ce vezi rezultate și vezi femei care au depășit situațiile astea, care sunt bine, care s-au pus pe picioarele lor și au ajuns în punctul în care pot sprijini și alte femei în parcursul ăsta, e o chestie care te împlinește”, explică și Raluca Corb, asistentă socială în cadrul ANAIS. „Când le vezi că vin la întâlnirile de grup și sunt mai roșii în obraji îți dă încrederea că, uite, putem, cu puținul nostru, cu puținul altora, să reușim să construim și să dezvoltăm ceva semnificativ.”
Supraviețuirea psihică a celor care muncesc în ONG-uri precum ANAIS, FILIA sau E-Romnja este o condiție obligatorie pentru ca frontul apărării drepturilor femeilor din România să nu se prăbușească. „Cred că trebuie să ne asumăm speranța ca obiectiv de viață”, reflectează Oana Băluță. „Nu aș aștepta ca speranța să coboare de undeva. Ideea este să o construim, să o asumăm, ca poate în felul acesta ne dinamizăm puțin și ieșim din lentoare, din letargie.”
Spre lăsarea serii, zgomotul din sediul Centrului FILIA, apartamentul de la etajul șase, se stinge treptat. Lumina scade, iar agitația zilei se topește într-o liniște obosită. După ore întregi petrecute la telefon și în fața documentelor, cineva își închide laptopul cu un oftat scurt și se lasă pe spătarul scaunului, cu ochii închiși.
Din bucătărie apare o colegă cu două căni de ceai fierbinte. Lasă una pe marginea biroului, fix lângă un teanc de petiții, și îi pune o mână pe umăr. Nu ține vreun discurs motivațional, doar o strânge ușor, în tăcere. Ariel, pisica calico, se ridică leneș de pe o agendă și se freacă de picioarele lor, cu un tors prelung.
Stângace de la oboseală, Andreea își trage jacheta din cuier și, chiar înainte să apese clanța, se oprește și se întoarce spre colega rămasă cu ochii în ecran: „Gata pe azi. Hai, închide și tu, că iar ai uitat să mănânci de la prânz. Te aștept să coborâm împreună?”
Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.
