Dacă stau să mă gândesc la cărțile pe care le-am recitit de-a lungul timpului, îmi vin în minte următoarele titluri: Crimă și pedeapsă (Dostoievski), Douăsprezece scaune & Vițelul de aur (Ilf și Petrov), Rezervația Pușkin (Dovlatov), Corecții (Franzen), Caiete (Cioran), Poartă-ți plugul peste oasele morților (Olga Tokarczuk) & povestirile lui Cehov. De ce m-am întors tocmai la cărțile astea? Răspunsurile sunt multiple: la unele dintre ele m-am întors pentru poveste, pur și simplu din plăcere, dar și dintr-un soi de nostalgie, încercând să recuperez ceva din bucuria primei lecturi, iar la altele din motive așa-zis „tehnice”, pentru a explora mai atent stilul unui anumit scriitor.
Dacă ar fi să folosesc un termen care să cuprindă cel mai bine această experiență este cel al „bântuirii”, folosit de Matei Călinescu în cartea A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii (Polirom, 2003). Călinescu scrie despre texte „care ne obsedează, care nu pot fi și nu vor fi uitate, texte ce par să dețină drepturi puternice și misterioase asupra memoriei, atenței și imaginației noastre și care ne dau ghes să le recitim, să le restabilim, mereu și mereu, prezența în mintea noastră.”
Pornind de la aceste gânduri, am invitat mai mulți scriitori/oare să vorbească despre ce înseamnă pentru ei/ele actul (re)citirii. I-am rugat să ne ofere câteva exemple de cărți & autori de care se simt atașați/te și la care se tot întorc ca cititori/oare.
Uitându-mă la răspunsurile lor, observ că există mult mai multe nuanțe decât îmi imaginam, care au de-a face cu straturi traumatice, cu inițieri & recitiri fragmentare, recontextualizări politice și biografice, dar și cu (re)lectura ca experiență existențială profundă.
Straturi traumatice
Radu Vancu
Recititorul suprem a fost, pentru mine, Mircea Ivănescu. Toată poezia lui era o recitire obsesivă a câtorva scriitori (Shakespeare, Proust, Camus, Rilke, Pound, Eliot) & a câtorva compozitori (Chopin & Beethoven). Toată conversația lui era o recitire a uriașelor continente de literatură pe care le parcursese – și, de asemenea, a continentului propriei vieți, pe care o revizita la fel de obsesiv ca literatura.
Mi-a luat multă vreme să înțeleg că, recitindu-și literaturile & viața, Mircea Ivănescu își recitea de fapt cele două traume majore a căror hipergravitație îi curbase toată existența. Fără să o numească niciodată explicit, poezia lui e o continuă interogație asupra sinuciderii fratelui mai mare, Emil (prima traumă majoră); iar Matei Călinescu a observat, în prefața antologiei masive de poezii ivănesciene apărută în 2003 la Polirom, că persoana întâi plural la care sunt scrise multe dintre poeziile lui Ivănescu îl include de fapt și pe fratele mort. I-am recitit poezia după observația lui Matei Călinescu: într-adevăr, poezia lui pare scrisă de dincolo de moarte, de undeva din mormânt, alături de fratele lui, cu care trăiește totul împreună, cu care rememorează totul împreună. Orice gest biografic sau bibliografic e asumat plural, împreună cu mortul iubit.
Trecuseră ani grei după ce a murit doamna Stela, se întâmpla uneori ca domnul Ivănescu să râdă povestind o amintire care o implica – și, de îndată ce râdea, se întuneca brusc: „Uite, eu râd aici, în vreme ce ea e acolo”. Era un scandal nefiresc că el era aici, iar ea era acolo. Același scandal ca și în cazul fratelui mort: nu e admisibil ca noi să fim aici, iar morții iubiți acolo. Poezia desființează granița scandaloasă dintre lumi – iar cuvintele ei construiesc un spațiu federativ în care coexistăm cei situați de ambele părți ale morții.
A doua traumă majoră am aflat-o abia după ce domnul Ivănescu murise. Gabriel Liiceanu a făcut o carte-dialog cu el – și acolo Ivănescu îi mărturisește ceva ce nu știu să mai fi spus cuiva (mie nu mi-a spus, iar în memoria literară n-a consemnat-o nimeni). Anume că, în adolescență, și-a dat seama că a fost conceput de mama lui în zilele de doliu de după moartea unei fiice. Că e, deci, un surogat de existență, un înlocuitor, cineva aflat în impostură existențială definitivă. Când am citit asta, i-am recitit din nou poezia. Da: trauma asta dublă (în sensul în care vorbim despre stele duble) e chiar miezul secret al poeziei lui, de acolo vin toate energiile ei constitutive, cele a căror intensitate îi alimentează existența. Recitirea asta a mai adăugat poeziei lui un strat traumatic – i-a dat, de fapt, o dimensiune suplimentară. Care înseamnă mai mult decât adâncime sau înălțime suplimentară – așa cum în fizică o dimensiune în plus înseamnă mai mult decât înălțimea.
Asta e recitirea: adăugarea de dimensiuni suplimentare. Nu doar literaturii – ci și lumii pe care ea o documentează. Din care se alimentează & căreia i se opune. A reciti înseamnă pur și simplu a multiplica dimensiuni.
Nu-mi pot imagina lumea nerecitită.
Complicități și abuzuri
Simona Goșu
Cărțile la care am revenit cel mai des sunt Doamna Dalloway, Virginia Woolf; Clopotul de sticlă, Sylvia Plath; Olive Kitteridge și Olive, again, Elizabeth Strout; Lecții de respirație, Anne Tyler; Regele alb & Rugul, de György Dragomán; povestirile lui Truman Capote și volumele de proză scurtă scrise de Alice Munro; Fototeca Adrianei Bittel. O carte de care nu o să mă despart vreodată este și romanul scriitoarei norvegiene Nina Lykke, Din cauze naturale, pe care l-am citit prima oară la sfârșitul anului 2023. L-am reluat câteva ori și este tot pe noptiera mea.
Dar acum o să mă refer la o descoperire mai veche, nuvela Vandals din volumul Open Secrets, de Alice Munro, pe care am citit-o prima dată în 2018 într-una din antologiile scriitoarei, A Wilderness Station, Selected Stories, 1968-1994. Pentru mine, e unică puterea acestei proze de a reda lipsa de putere a copiilor în fața adulților, răul care se ascunde în aparențele normalității, banalului, bunelor intenții, abuzul și tolerarea lui, complicitatea celor din jurul abuzatorului.
Este povestea a doi frați de șase și șapte ani, Kenny și Liza, orfani de mamă, cu un tată mereu plecat, neglijent, care-și petrec weekendurile și vacanțele cu un cuplu vecin, Bea și Ladner, taxidermist și fost pilot în Al Doilea Război Mondial. Liza își găsește în Bea un substitut al mamei moarte. Amândoi copiii sunt abuzați sexual de Ladner. Întreaga proză explorează perspectivele personajelor, din trecut până în prezent, când Liza, împreună cu soțul ei, le vandalizează casa celor doi. Bea își dă seama de abuzul asupra celor doi copii, dar păstrează tăcerea și rămâne alături de abuzator.
De la prima lectură, am remarcat aerul înfricoșător al cadrului natural: o natură indiferentă, nemiloasă, a cărei descriere sugerează o trădare absolută a victimelor. Casa lui Ladner este la țară, într-un loc retras, pe un domeniu cu pădure și grădină imense, ca o rezervație naturală și la fiecare recitire descopăr alte indicii, detalii care adâncesc senzația de frică, neputință a celor doi copii. Copacii, tufișurile, florile și plantele, animalele (și cele vii, și cele împăiate) au un aer înspăimântător. O vulpe care aleargă și se pierde în grădina vecinului de peste drum le atrage atenția lui Kenny și Lizei și așa ajung să se împrietenească. Iazul unde înoată copiii e plin de stufăriș în care-și prind picioarele, pădurea e plină de arome ademenitoare, ciuperci, ferigi, mere putrede, tufe cu ghimpi, casa, încărcată cu animale împăiate sau în curs de împăiere, miroase a piei tăbăcite și a substanțe medicinale. O atmosferă amenințătoare, ca în basmul Hänsel și Gretel.
E o proză care te face să simți – la fel de acut ca în realitate – brutalitatea, nedreptatea, abandonul oamenilor pe care-i iubești. E viața însăși, plină de neprevăzut și cruzime, care lovesc cu aceeași violență ca boala și războiul, te dezarmează și te fac să te simți părăsit(ă), lipsit(ă) de speranță, când sunt provocate de cei care ar trebui să te apere.
Din vara anului trecut, odată cu dezvăluirile mezinei scriitoarei [legate de faptul că fusese abuzată de tatăl ei vitreg, în vreme ce mama sa, scriitoarea Alice Munro, nu a luat niciun fel de atitudine față de abuz, n.r.], mă întorc la Vandals din perspectiva abuzului suferit de fiica scriitoarei, cu complicitatea propriei mame, a întregii familii și a apropiaților din lumea literară și editorială canadiană, care au ales să păstreze tăcerea asupra cumplitei fapte și să nu protejeze victima.
Proza ca poezie
Moni Stănilă
Ideea e că nu mă întorc la o singură carte. Obișnuiesc să-mi nenorocesc cărțile, subliniez cu creionul fragmentele care îmi plac foarte mult, fac anumite semne grafice pe care doar eu știu să le interpretez, iar când mă ia dorul revin în special la acele însemnări.
Cartea pe care o recitesc cel mai des e Biblia, dar nu o contabilizez pentru acest răspuns fiindcă motivele nu sunt strict literare (ba, aș spune, nu sunt deloc literare, chiar dacă mi se par superbe multe pasaje din cărțile profetice sau din Noul Testament).
Poate răspunsul nu e cel așteptat, dar revin foarte diferit la cărți. Și nu doar la una, totuși la foarte puține. E nevoie de zeci de cărți citite ca una dintre ele să mă reîntoarcă de mai multe ori la același raft. La poezie: Ieudul fără ieșire al lui Ioan Es Pop, la proză: Pogoară-te, Moise (Faulkner), orice din Salinger (mai puțin De veghe...), Din pântecul balenei de Sjón. La aceste cărți de proză mă întorc ca la poezie, mă interesează anumite imagini, modul în care sunt construite, subtilitatea cu care sunt insinuate anumite opinii sau poziții ale autorilor față de diferite momente. Modul în care Faulkner reușește să vorbească despre tăierea pădurilor fără să transforme literatura în jurnalism. Talentul lui Sjón de a ataca cele mai sensibile teme, reușind să redea judecăți de valoare, fără să devină moralist (sau anti). Surprinzătoarea limpezime la care a ajuns Salinger, reușind să redea situații extraordinare printr-un doar aparent context obișnuit.
Dar nu e mereu la fel, acum recitesc Zorba Grecul (Kazantzakis). Și o savurez.
Amintiri dintr-o altă lume
Matei Florian
A fost o vreme, prin liceu, când intelectualii mi se păreau cei mai tari oameni de pe pământ. Mă rog, nu toți, unii dintre ei: ăia mai bătrâni, mai liniștiți, mai puțin fanfaroni. Era și vârsta, și timpul (jumătatea anilor ‘90 spre 2000) când, oricum, fetișizam orice prindeam. În orice caz, când citeam vreun interviu cu un intelectual d-ăsta în care aflam că, după 50 ani, nu-ți mai rămâne decât să recitești brigada heavy de băieți – Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Shakespeare etc. –, eram sigur că așa trebuie să fie, că asta e cea mai cool chestie pe care s-o faci după ce ai înțeles cam tot ce mișcă în jur. Băgam și eu la greu din brigada heavy, că la 17 ani eram destul de convins că peste Shine On You Crazy Diamond și Demonii nu se poate trece, și mă visam la 50 făcând aceeași chestie, doar că mai albit, mai înțelept, mai șmecher. Cu timpul însă și cu telefoanele smart, am înțeles că recititul e și un privilegiu, și o chestie de alegere. Că trebuie, în primul rând, să-ți permiți să iei un cărțoi în brațe, să ai timpul ăla efectiv pentru el, iar dacă se întâmplă să-l ai (iar când te faci mare nu prea îl mai ai), să și vrei să faci asta. Ceea ce, cu tot respectul pentru intelectualii pe care îi admiram cândva, nu prea mai îmi vine să fac.
Peripețiile bravului soldat Švejk
Astăzi, periculos de aproape de 50 de ani, recitesc sporadic, fără niciun fel de bază sau temei. Mă trezesc, pur și simplu, că vreau să merg la baie și îmi vin în minte niște versuri din Dimov. Dacă situația nu e presantă, fac doar un mic ocol până la bibliotecă (ăsta e avantajul când trăiești într-un apartament de nici 50 de metri pătrați), scot Dimovul de acolo, citesc continuarea versurilor și ajung, într-un final, unde trebuie. Sau, iarăși, se întâmplă uneori să mă trezesc, iar lumina să treacă într-un fel ciudat prin perdea ca să se așeze pe lucruri, cât să îmi aducă aminte de ceva din Mircea Ivănescu. Și atunci, recitesc Ivănescu la cafea, câteva poeme, nu mai mult, doar ca să-mi amintesc ce se întâmpla cu lumina la el. Dacă m-am rătăcit pe munte, că și asta mi se mai întâmplă, mă gândesc la Hans Castorp. Așa că, după, acasă, mă întorc la carte, fix la pasajul ăla în care omul se tot învârte orbește, în cercuri, prin zăpadă. La fel cu Cehov sau Nabokov, la fel cu oricine. Recitirile mele sunt fragmentare, amintiri dintr-o altă lume, citită de mult – mai blândă, mai pură, mai frumoasă – care se suprapun peste lucrurile pe care le trăiesc acum. Mi-am dat seama cu timpul că nu cărți duc cu mine, cărți pe care aș vrea să le recitesc, ci doar pasaje, stări, oameni de acolo, întâmplări care se intersectează cumva cu viața mea din prezent și ies din nou, magnetizate, la suprafață. Ultima carte pe care am recitit-o cap coadă a fost Peripețiile bravului soldat Švejk, asta doar pentru că am dat clic pe un articol tâmpit despre Primul Război Mondial, care m-a făcut să-l deschid iarăși pe Hašek. Am râs de la prima pagină și aia a fost: am recitit toată cartea într-o zi. Dar era vară, eram în vacanță și n-aveam nimic mai bun de făcut. Acum, sincer, dacă tot e să citesc, prefer, totuși, cărțile noi. Asta e, îmi asum: la capitolul ăsta, l-am dezamăgit sigur pe puștiul care eram în liceu. Pe de altă parte, nici intelectualii nu mi se mai par chiar atât de awesome cum îi vedeam pe atunci.
„Eu sunt Heathcliff”
Alina Purcaru
Am stat să mă gândesc de la ce replică să încep să-mi amintesc: „Madame Bovary sunt eu” sau „eu sunt Heathcliff”. Prima, e desigur a unui autor dincolo de care ficțiunea n-a mai putut fi înțeleasă la fel, Gustave Flaubert, la ale cărui texte am revenit frecvent. Era tentant să scriu despre el și Doamna Bovary. A doua, a unui personaj din singurul roman al unei scriitoare care a murit la 30 de ani și din care pasionații de literatură gotică au făcut un cult: Emily Brontë și La răscruce de vânturi. Eu nu am neapărat un cult pentru cartea asta, dar revin la ea ca un ghem încâlcit care mă scoate din minți de fiecare dată când o deschid. Revin pentru că mă enervează, mă revoltă și mă energizeză în aceeași măsură.
Am citit prima dată romanul la 12 ani, împrumutat de la o vecină. Îmi amintesc că am intrat greu în atmosferă, mai ales că în primele pagini apar descrieri ale unor spații străine de mintea mea de la vârsta respectivă. Acum mă încântă, le-aș reciti oricând pentru că vorbesc cu latura mea neguroasă, tomnatică și dark. Avem vuiet de vânt, vecinătatea furtunilor, o casă austeră și rezistentă, apărată de pietre mari și împodobită, la intrare, cu grifoni, „sculpuri grotești” și „amorași lipsiți de pudoare”, veche de câteva sute bune de ani.
La răscruce de vânturi
Intram în adolescență și povestea tenebroasă dintre Catherine și Heathcliff, băiatul respins și renegat care se răzbună pe toți cei care l-au rănit, mi-a sucit imaginarul romantic într-un mod grav. Nu mai vorbesc de drama apropierilor și respingerilor dintre ei, un dans aproape feroce, în care s-a riscat totul, din prima clipă, și mai apoi, o sfidare a tuturor normelor și îndatoririlor, inclusiv față de propria persoană. Inimile lor aruncate ca pe zaruri, în jocuri cu miză ultimă, au ridicat, pentru mintea mea necoaptă, ștacheta fantasmelor romantice la un nivel aproape bolnăvicios. Dar dincolo de asta, mi-au arătat ceva ce n-am pierdut niciodată: gustul curajului, puterea care crește în tine când îndrăznești, când te revolți, când ești tu rebela din cameră, și asta nu doar în relațiile de iubire. De la Emily Brontë am preluat tot ce s-a putut în materie de ieșiri furtunoase, uși trântite, fugit în ultima clipă de pe oriunde s-a nimerit să simt că aerul se împuținează și că inima mea e în altă parte. Da, dincolo de ce pot să observ și să analizez critic azi, am luat niște tunete și fulgere din cartea asta și încă dorm cu ele sub cap.
Când am recitit romanul, mult mai târziu, tot dramatismul ăsta excesiv mi s-au părut îngrozitor de problematic și vătămător. Citeam practic despre o obsesie care scoate din tine și ce e mai bun și mai autentic, dar mai ales tenebrele, capacitatea de a răni pentru că ai fost rănit, puterea irezistibilă de a distruge. Machiavelismul lui Heathcliff, rănit și alungat, cu care se întoarce, rănește, manipulează și deposedează la rândul lui mi s-a arătat limpede și l-am detestat. La fel și cruzimea cu care Catherine îi aruncă în față lipsa de maniere, de statut și de sofisticare, ea, care nu a cunoscut nimic din chinurile care l-au călit pe el. Nu mai erau acum un turbion de neînțeles, erau cicloni în coliziune, fiecare formați în condiții cu totul specifice, cu intensități derivate direct din spațiile care le-au permis să existe în feluri atât de contrastante, de nedrepte. De celelalte personaje nu mai vorbesc, fiecare prins în propria plasă de iluzii: pentru unii, legate de posesiune și control, pentru femei, mai ales, de romantism care se confundă cu autodistrugerea. De fapt, esența relației dintre Catherine și Heathcliff de o astfel de pasiune ține, de o obsesie distructivă și autodistructivă. Chiar se blesteamă să nu-și găsească liniștea dincolo de mormânt și ajung să bântuie apoi ținutul ăla aspru și sălbatic, care seamănă atât de mult cu ei. Pragul ăsta dintre eliberare, împreună, și veșnică damnare cred că menține atât de mult din magnetismul poveștii, la aproape două sute de ani de când a fost scrisă.
Și totuși, înțelegând ce e de înțeles din tot ce e neguros și sulfuros, doza de furie nepotolită, de revoltă împotriva bunelor uzanțe și fixație în propriul refuz, în puterea lui, rămâne frecventabilă petnru mine. E un filon al rebeliunii sfidătoare care străbate povestea și care o și salvează, de fiecare dată, chiar arătându-i limitele și zonele de întuneric.
Poate că ar trebui să-mi fac totuși o schemă a încrengăturilor dintre toate personajele la finalul cărții – am una foarte jerpelită, apărută în 1985, la Editura Eminescu, tradusă de Henriette Yvonne Stahl. Asta pentru că verii sunt forțați să se căsătorească între ei (the horror!) și apar aceleași nume de familie repetitiv, plus aceleași prenume, ca și cum blestemul relațiilor dintre prima generație de protagoniști ar trebui extins către o damnare care să acopere și viitorul viitorului.
„Eu sunt Heathcliff”, așadar, iar Heathcliff e, iată, numele întoarcerii către un text tenebros care m-a marcat radical. Poate că cinstit ar fi să recunosc că în intensitatea și statornicia legăturii dintre Catherine și Heathcliff mi-am proiectat utopic toate relațiile, inclusiv cele de prietenie, și mi-am dorit să nu dispară niciodată. Să nu dispară nimic din ce a fost vreodată comuniune de adâncime, exact cum zice Catherine: „Iubirea mea pentru Heathcliff [...] e asemenea stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în inima mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea ființă. Așa că nu mai vorbi despre despărțirea noastră; e cu neputință.ˮ Mă rog, pe Nelly, nebunia lui Catherine o scoate din răbdări, dar până la urmă ce viață am trăi și ce cărți am scrie dacă n-am mai lua-o și razna cu imaginația, măcar o dată pe zi?
Adolescență și ayahuasca
Florentin Popa
Nu știu alții cum sunt, dar mie – când mă gândesc la pătratele astea două de hârtie care par odraslele stranii ale unui controller Dance Dance Revolution și ale unei picturi de Pollock – parcă-mi tresaltă și acum inima de bucurie, dar mai degrabă de spaimă trippy și sacră, așa cum au simțit poate populațiile Nahua (și nu vreau să devin all Dan Alexe aici, dar lore-ul e că aztecii erau intoxicați de vinul otrăvitor și dulce, de ciupercă, atunci când au văzut munții de vele plutitori pe ape ai corăbiilor conchistadorilor călare pe căprioare uriașe în platoșe). Și îmi tresaltă inima și-acum, ca și atunci – de dinainte de Orbitor – când le spuneam doar Plurivers 1 și 2, și le citeam halucinat pe cuirasatul todd alunecând printre grafitti-uri cu țevi de gaz 2D amalgamând în textura lor și țevi 3D, reale, pe autobuzul 5 de la spitalul județean până pe strada Căprioarelor în ploieștiul ăla peste care suprapuneam – un overlay cu filtre post-apocaliptice – bucureștiul fractalic din alcovele aproape fiecărui poem din cărțile astea; ploieștiul în care suflam ca în nori să-l mențin real - cu timusul pierzând încet, inevitabil, în fața adolescenței – tramvaiele în care suflam până deveneau metrou, pateurile cu brânză în care suflam – halucinat pe versurile din jocuri mecanice în fața treptelor de la păcănele – și-apoi pătat cu crustă și ulei în singura mea cămașă bună cu carouri (ascultând Luna Amară la mp3 player SanDisk). Eram – cum altfel ? – acționat de un mecanism complicat, complicat.
Îmi e sincer foarte greu să găsesc o analogie pentru prichiciul vetrei cel humuit. Cum am ajuns aici? Adolescență și ayahuasca – așa s-a simțit pentru mine atunci. Fascinație pentru phanopoeia și fractali.
Am dus cărțile astea peste tot cu mine de atunci, deși tot mai puțin în memorie și tot mai mult în sacoșe, punând pirostriile unei noi biblioteci în fiecare loc în care m-am mutat și apoi sabotând cu forma lor orice încercare de a le găsi colege de raft – de fiecare dată s-a simțit altfel. A nins cu multă proză dantelată fantast și multe alegeri estetice (dacă nu politice) cel puțin stranii mie; cu claritatea stăruitoare, vecină cu obsesia, pe care scrisul o capătă uneori cu timpul (nevoit poate să se apere în loc să se exploreze, acum că se cunoaște atât de bine dar i-a rămas atât de puțin) – însă, dacă din multe locuri evlavia s-a retras, lăsând părăginirea să insoliteze lucruri cândva atât de familiare (deși e nevoie alteori doar să sufli praful sau să îndepărtezi cu grijă covorul de mușchi ca să le / te poți recunoaște), alte teritorii din Plurivers sunt inundate de o empatie nestăpânită, aluvială.
Sunt clipele alea când enumerația auto-generativă cedează în fața entropiei și uită ce ar fi venit la rând, când hățișul tentacular policrom se dezvăluie a fi doar o mână tremurătoare văzută prin caleidoscop: coda din apocalips („cu ochii storși de lacrimi, visare și urdoare”) pentru aprinderea stelei absint, seninătatea dragostei în care reciprocitatea învinge pentru o clipă tensiunea erotică (iubește-mă, pentru că și eu te iubesc / ține la mine, pentru că și eu țin la tine) – și mai ales momentul ăla din podul elefterie în care, revizitând locomotiva de pe coperta Aer cu diamante (la fel de iconică pentru mine ca Abbey Road), rememorându-și prietenii și visul chimeric al scrisului tânăr, încercând să se regăsească pe sine, acel Mircea află doar pustiirea și impermanența pe care o găsim (oh, de ce încă surprinși) căutând să reconstruim trecutul în prezent și mărturisește că a plâns acolo îndelung, de unul singur. Cu riscul de a fi o lopată a fochistului, adaug: nu de unul singur.
Prima carte care mi-a vorbit mie direct
Miruna Vlada
Voi scrie despre una din cărțile pe care le-am recitit de cele mai multe ori până acum. O carte, desigur, foarte specială pentru mine. Nu am mai făcut, de altfel, niciodată acest exercițiu al rememorării momentelor în care am recitit-o și a motivelor pentru care cartea s-a insinuat subtil în numeroase părți din viața mea. Pe măsură ce m-am gândit la ea și la toate momentele trăite în compania ei, am avut senzația vie că ea încă mă locuiește și că e o prezență constantă în preocupările mele, în sensul cel mai literal al termenului. Poate că pur și simplu așa sunt cărțile foarte bune – o posibilitate mereu deschisă în care să te pierzi, să te cauți să te regăsești.
Am resimțit această rememorare a recitirilor ei ca revederea unui vechi prieten – de la frisoanele primei întâlniri, la trădări, uitări, reveniri, extaze. În total am recitit-o probabil de vreo șapte, opt ori, la vârste și în contexte total diferite. Uneori am recitit-o pe sărite pentru că aveam nevoie de pasaje din ea, alteori pur și simplu îmi cădea în mână și nu puteam să-i rămân indiferentă. De exemplu, îmi amintesc că am recitit-o de fiecare dată când m-am mutat între diferite locuințe temporare unde am locuit între 20 și 30 de ani – fiind una din acele cărți care m-a urmat permanent pe unde am locuit, uneori chiar și pentru șase luni la o bursă în Austria. Se și vede pe ea acest lucru – fiind foarte fragilă, pătată, cu anumite pagini desprinse și lipită cu scoci. Relația încă cu temele cărții, cu stilul ei flamboyant, cu tot ceea ce în timp am aflat despre autorul ei a devenit foarte tensionată. Am avut și momente când m-am rușinat teribil că am putut fi atât de sedusă de o carte așa frivolă, că am putut să înghit pe nemestecate niște idei atât de strâmbe sau pur și simplu naiv-sentimentale. Cu toate aceste repulsii trecătoare, relația a rămas una intensă. Am răsfoit-o din nou foarte emoționată chiar înainte să scriu aceste rânduri și acum, la aproape 40 de ani, o privesc cu multă compasiune pentru ceea ce mi-a oferit de-a lungul anilor, dar și cu o detașare și contextualizare mai atentă care totuși nu-i știrbesc din puterea de seducție.
Am primit cartea de la mătușa mea. Era o traducere din colecția Biblioteca pentru toți, îngălbenită și ușor scorojită, apărută în tulburătorul an 1968, cu o dedicație misterioasă pe prima pagină, scrisă cu roșu „Pentru clipele tale de singurătate”. Eram în clasa a opta. De la primele pagini am fost complet debusolată, dar nu am mai putut să o las din mână. Prima reacție a fost de totală uimire că aceea putea fi literatură. Era total disruptivă față de lecturile mele ușurele de la acea vreme (în mare parte în jurul lecturilor școlare convenționale). De altfel, aceasta era și una din temele principale ale cărții – desprinderea de convenții și asumarea unui drum propriu în necunoscut. O văd acum în carte pe Miruna aceea de la 14 ani, citind înflăcărată, notând în carnețele citate pe care nu le înțelegea, dar îi sunau bine, teatrală și ușor afectată, exact cum era stilul acestei cărți, cu o furie revoluționară împrumutată din carte, cu trăiri impregnate de erotism și tânjire după ceva imposibil, care își punea prin acea carte pentru prima dată și foarte superficial desigur întrebările acelea fundamentale despre relația cu Dumnezeu, despre fericire, despre libertate și asumare.
A fost prima carte care mi-a vorbit mie direct și asta cred că nu se uită niciodată. Pentru o adolescentă curioasă, temele cărții au pus gaz pe foc. Am trăit amețeală, toropeală, exaltare, multă auto-reflecție, majoritatea senzații cu totul noi pentru mine, și niciodată până atunci asociate lecturii. A semănat întrucâtva cu procesele chimice declanșate de o îndrăgostire. În mai puţin de 200 de pagini am fost purtată în confesiuni despre bucurii întâmplătoare, despre aşteptări, despre fructe prea coapte, despre ferestre cu zăbrele şi despre faţa mişcătoare a apelor. Am constatat pe loc că nu e vorba de proză cum învățasem la școală, deși erau o serie de personaje. Dar apăreau din când în când și poeme (rondeluri în mod specific), și însemnări de călătorie, și părți confesive de jurnal și colecții de aforisme sau fragmente de eseuri filosofice. E de fapt vorba de un roman-poem care se concentrează mai mult pe observațiile intelectuale decât pe o acțiune dramatică propriu-zisă. Am locuit în acea carte toată vara vacanței dintre a opta și începerea liceului – un prag plin de spaime și speranțe care se potrivea manușă cu atmosfera din carte, unde este vorba adesea despre urmele pe care verile le lasă peste regretele noastre. Efectul lecturii a fost unul exploziv.
Creată în jurul metaforei procesului de coacere a fructelor, la bază ea este o carte de self-help foarte atipică, mult intelectualizată, lirică, marcată profund de curentul simbolist. Nici nu putea fi altfel, căci a fost scrisă în miezul simbolismului francez – în 1897. Povestea nu are un fir epic clasic, împrumutând o structură epistolară de scrisoare adresată unui personaj cu care curând cititorul se identifică. Practic nu ai cum să nu iei cartea decât ca pe ceva foarte personal. Stilul e unul aparte, plin de ritm și de jocuri de cuvinte, de analogii neașteptate și ceea ce a devenit ulterior pentru mine un punct forte de fascinație e modul în care autorul folosește vocativul direct – îndemnându-te la acțiune, aici și acum, de unde și senzația de maximă intimitate.
E o carte despre ce nu ne oferă lumea în timp ce ce ni se oferă pe tavă, despre sălbăticie, despre nedeterminare, despre o căutare plină de fervoare a imposibilului. Este o carte despre conflictele între noi și convenții fosilizate, și despre ambivalențele seducătoare și tensionate dintre natură și cultură, ipocrizie și onestitate, corupție și judecată morală sănătoasă, anomalie și conformism, despre libertatea sexuală și constrângerea religioasă. Are o structură hibridă, foarte fluidă, combinând idei tulburătoare preluate din mituri, pilde și apoi expuse în narațiuni confesionale. Partea a doua a cărții a fost publicată la 38 de ani distanţă de prima, dar ele sunt reunite în același volum și în ediția mea din Biblioteca pentru toți și în cele mai recente. Eu n-am regăsit în a doua parte aceeaşi fervoare, aceeaşi voluptate şi ardoare a coacerii primelor fructe din prima parte a volumului, dar e ceva probabil de gust.
Autorul ei a fost un personaj controversat, cu un debut precoce la 21 de ani, care a scris peste 50 de cărți de-a lungul unei vieți palpitante și căruia i s-a și decernat Premiul Nobel pentru Literatură în 1947. A fost o figură marcantă formată în climatul intelectual și moral al Europei la cumpăna a două secole pline de evenimente – final de secol 19 și începutul secolului 20 și perioada de după Primul Război Mondial. Am aflat ulterior că a scris primul volum în timp ce avea 27 de ani și fusese ales cel mai tânăr primar dintr-o localitate mică din Franța, proaspăt căsătorit cu verișoara sa, iar a doua parte e scrisă în anii ‘20. Cartea are straturi temporale diferite și prin aceasta a avut și o forță specială asupra unor generații diverse de cititori. Biografia autorului m-a captivat ulterior la fel de mult ca și volumul însuși.
De ce mă reîntorc la ea? E greu de spus. În principal pentru că ea continuă să mă intrige și are un aer mereu proaspăt cumva (deși anumite pasaje le știu pe de rost) și pentru că este o pledoarie pentru cunoașterea de sine, pentru adaptare, nu la lumea aparențelor, ci la o realitate interioară. Numeroase teme din carte mi-au infuzat mai târziu și mie literatura, și poate pe alocuri și stilul cărții m-a făcut să scriu prozo-poeme stranii cu deschideri către filosofie, antropologie, istorie. Este o lectură mobilizatoare, revoluționară prin susținerea deschisă privind libertatea de acțiune a individului și sfidarea moralității convenționale. Autorul a recunoscut că a fost influențat în scrierea ei de volumul lui Nietzsche Așa grăit-a Zarathustra și pentru cei pasionați de filosofie e evidentă filiația. Nu există propriu-zis o acțiune, și acest fapt în sine te eliberează ca cititor de multe așteptări, dar cadrul e unul picaresc și gravitează între un narator pasional și o relație tensionată discipol-maestru în care și cititorul e atras. Eliberarea de convenții și cultivarea excesului, fuga prin călătorii – toate aceste teme despre care citeam copleșită, adolescent[ fiind, au găsit în mine o cutie de rezonanță și au devenit de-a lungul anilor subiecte obsesive atât la nivel personal, cât și pentru literatura mea. Personajul central e unul surprins în plin proces de transformare și marcat de îndoială, cu treceri bruște de la inocență la amărăciune si la maturitate. Naratorul disecă atent efectele adesea nebănuite ale comportamentului uman, a trupurilor copleșite de dorințe dar, și a modurilor de a face față ispitelor, marcate cel mai adesea de abandon și neputință. De-a lungul anilor am putut regăsi în carte inclusiv referințe subtile la asumarea homosexualității personajului principal și a naratorului, confirmat apoi din biografia sa, ceea ce pentru Franța acelor vremuri era un act revoluționar.
Desigur am devenit conștientă treptat că e o carte ce multora li se pare ilizibilă pentru că e prea romantică, plină de dulcegării vetuste. Pe unele din ele la relectură le-am repudiat și eu sau le-am considerat pur și simplu un prea mult. Cu toate acestea, cartea nu încetează nici acum să mă minuneze. După 30 de ani m-a interesat maim ult ce-I drept și partea politică a cărții, și am putut înțelege mai nuanțat faptul că ea a fost scrisă ca un manifest împotriva burgheziei, al limitărilor de orice fel impuse de societate, de religie, de familie. Ci chiar dacă această revendicare radicală a libertății e pe alocuri datată, impregnate de aerul finalului de secol 19, ea are cu siguranță și o forță de atemporalitate. Și dacă inițial am spus că e o carte de self-help atipică pentru că pare să aibă un caracter prescriptiv de învățături practice pe care să le aplici în viața ta ca să fii mai împlinit – volumul ia în răspăr ceea ce vedem că a devenit în zilele noastre o industrie înșelătoare și extrem de toxică – cea a rețetelor standardizate de fericire. Am recitit cel mai recent volumul în această cheie, compârand volumul cu unul de psihologie popular recent citat și adulat pe rețelele de socializare, care pune toată povara pe alegerile individuale și am putut aprecia mult mai mult cumva caracterul îndrăzneț al acestui volum atât de straniu din 1897 care se luptă tocmai împotriva ideii că putem vreodată prelua de la alții rețete de transformare sau eliberare personală, punându-i pe cititori să-şi caute singur propriul adevăr și să uite tot ce au citit vreodată. E vorba de volumul Fructele pământului. Noile fructe, de André Gide.
Imaginea principală: Bencseky Mátyás / Arhiva Fortepan
