Termenul „reporter” apare undeva pe la sfârșitul secolului 18, în Marea Britanie, și se referă la acele persoane trimise pe teren să culeagă știri și informații. Tranziția spre reportajul literar modern are loc de-a lungul secolului următor și, potrivit cercetătoarei spaniole Sonia F. Parrat, forma acestuia a fost influențată și de evoluția interviului ca specie jurnalistică. Ca și reportajul, interviul presupunea părăsirea redacției și avea la bază ideea de autenticitate și de contact cu un altul. 

În România, reportajul a cunoscut mai multe forme, de la relatările despre calamități naturale (epidemii, incendii, cutremure) până la textele de călătorie, în țară și în străinătate, ale lui Grigore Alexandrescu sau Dinicu Golescu. De referință sunt și reportajele lui Gheorghe Asachi pe tema războiului civil din Portugalia, despre care relatează în Albina românească (acestea erau însă scrise pe baza informațiilor preluate din presa străină, și nu în urma unei experiențe directe). Momentul de glorie al reportajului literar românesc are loc în perioada interbelică, și nu întâmplător se suprapune cu manifestele avangardiste (care „trimit către realitatea nudă, către observaţie şi către expresia directă”). Una dintre cele mai vizibile transformări este aceea de a scăpa de obsesia senzaționalului, care dominase jurnalismul din secolul 19, și a de a recupera banalul și acele realități sociale „ascunse”, trecute cu vedere (se vede asta în primul rând la F. Brunea-Fox și Geo Bogza). 

Lista de mai jos cuprinde mai multe nume de reporteri, de ieri și de azi, proveniți din diferite „școli” ale reportajului, și nu se vrea a fi mai mult decât un mic ghid de recomandări. Evident, am fost nevoit să las deoparte mulți alți jurnaliști importanți, dar ce m-a interesat în primul rând în această selecție a fost să identific anumite momente pivotale și diverse stiluri, dar care au totuși un element comun: abilitatea de a spune o poveste într-un mod memorabil. *

Nellie Bly - prima reporteră de investigație din lume

Una dintre cele mai importante voci din istoria jurnalismului american, Nellie Bly (1864-1922) a colaborat cu Pittsburgh Dispatch și New York World, unde îl avea ca editor pe Joseph Pulitzer. A scris despre exploatarea muncitorilor din fabrici, dar și despre discriminarea femeilor, a fost corespondentă de presă și a făcut ocolul lumii la sfârșitul secolului XIX, experiență pe care a documentat-o într-un volum devenit best-seller. 

Este considerată una dintre pionerele jurnalismului de investigație, iar reportajul care a făcut-o celebră este Ten Days in a Mad House, publicat inițial într-o serie de articole și apoi într-un volum, în 1887. Pentru a dezvălui abuzurile la care erau supuse  pacientele de la Azilul de la Blackwell’s Island, Bly s-a internat acolo și a făcut o documentare „sub acoperire”.

„Din clipa în care am intrat acolo, nu am depus vreun efort anume pentru a juca rolul nebuniei. Am vorbit și m-am comportat ca în viața de zi cu zi. Și cu toate astea, în mod bizar, cu cât eram mai normală cu atât ceilalți din jur mă percepeau ca fiind și mai bolnavă, cu excepția unui singur doctor, ale cărui atenție și blândețe nu o să le uit prea curând.”

Egon Erwin Kisch - creatorul reportajului literar modern

Kisch (1885-1948) și-a început activitatea de gazetar în Praga, orașul său natal, la un ziar de limbă germană. A călătorit pe cinci continente, a fost prezent pe mai multe fronturi militare, a documentat viața și drumul imigranților est-europeni care plecau spre America, a scris despre închisori, fabrici (inclusiv Ford Motor Company), leprozerii, case de toleranță, șlefuitori de diamante, dar și despre copii care lucrau în industria textilă. „Freneticul reporter”, așa cum i se spunea, a fost de asemenea un martor atent al ascensiunii nazismului și a urmărit transformările care au avut loc în Berlinul anilor ‘30. 

„Seara a luat foc Reichstag-ul, iar a doua zi dimineața am fost arestat. În odaia din Motzstrasse mă mutasem exact cu patru înainte, chiar în ziua când Hindenburg i-a predat domnului Hitler sceptrul puterii (...) Marți, 28 februarie, la orele cinci - suntem în zorii zilei care urmează incendierii Reichstag-ului - țârâie soneria la ușa mea. „Cine-i acolo?”, întreabă gazda. Iar cineva de afară se interesează dacă eu sunt acasă și dacă odaia mea mai are vreo ieșire (...) Răsucesc cheia și înăuntru dă năvală un bărbat: Poliția criminală! Mâinile sus!”

Filip Brunea-Fox - „prințul reportajelor”

Reporter legendar al perioadei interbelice, Brunea-Fox (1898-1977), pseudonimul lui Filip Brauner, este autorul unor articole clasice precum „Cinci zile printre leproși”, „Ali Kadri, Sultanul din Ada Kaleh”, „Trenul-fantomă”, incluse și în volumul Reportajele mele, republicat de Editura Polirom în 2020. Merită (re)citit nu doar pentru că e un excelent scriitor, intens, incomod și plin de umor, ci și pentru că ne ajută să înțelegem mai bine o epocă care încă este mult prea idealizată astăzi. România din textele lui e una a mahalalelor, a sărăciei, a marginalilor („leproși, oameni politici, fete de la țară seduse de fiii stăpânului, șătrari și circari, cerșetori exploatați, vagabonzi fugăriți”, dar și bandiți). „Oricît și oriunde se va vorbi despre reportaj, va trebui să se spună că Brunea-Fox a pus piatra de temelie a reportajului românesc”, spunea Geo Bogza.

„Veniți la Turnu Severin să vedeți cît a rămas din mine. Dumneavoastră, care m-ați cunoscut pe vremuri, cînd cîntăream peste un sfert de tonă, o să-mi plîngeți de milă. Nu mă lăsați, ajutați-mă să mă mențin barem in jur de 150 kilograme. În numele simpatiei pe care ați arătat-o întotdeauna breslei noastre bîlciene, lui Berkini dresorul de urși, lui Dobrogeanu piticul, lui Duțu, înghițitorul de săbii, Filomelei, femeia cu barbă și altora, vă aștept.”

M-am dus.

Geo Bogza - reporter, poet și prozator

Odată cu Bogza (1908-1993), reportajul românesc iese din sfera „marginală” și intră într-o etapă matură, impunându-se ca un gen demn de atenția criticilor literari (Bogza a fost apreciat ca reporter și de Tudor Vianu și George Călinescu). La asta contribuie și faptul că Bogza era nu doar reporter, ci și poet avangardist și prozator, trei identități care pe care el însuși le vedea ca inseparabile. A fost închis de două ori pentru pornografie (din cauza Poemului invectivă) și a semnat reportaje memorabile despre petroliști, mineri și orașe mici (175 de minute la Mizil), texte de călătorie (Țara moților, Basarabia) dar și reportaje de război. 

„Am coborît pentru prima oară într-o mină de aur în ziua de 6 februarie 1935, la șase dimineața. Cînd la două după-amiaza am ieșit, știu că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă privesc într-o oglindă. Eram atît de plin de imaginile violente ale lumii în care pătrunsesem, eram atît de fulgerat pe dinăuntru de ele, încît îmi părea că am fost preschimbat, că nu mai am aceași față de pînă atunci. (...) Închipuiți-vă Palatul Telefoanelor de cîteva ori mai înalt și pe peretele lui, lipită de-a dreptul, vertical, o scară pe care patru sute de oameni trebuie să coboare și să urce din nou, fără întrerupere, după o zi de muncă în măruntaiele pămîntului. Cei care știu ce înseamnă să te urci (și pe scări circulare, îndulcite) pînă la al patrulea etaj își vor da seama ce lucru e acesta! Fără să te oprești, încontinuu, intercalat ca o za în lanțul celor patru sute. E un lucru imposibil, de neimaginat. Cu toate acestea, minerii de la Roșia-Montană îl fac în fiecare zi. Nu pot să-mi închipui cum.”

Joan Didion - vocea Noului Jurnalism postbelic

Autoarea mai multor volume de proză și nonficțiune, Joan Didion (n.1934) a colaborat cu mai toate publicațiile importante americane și este o reprezentantă  a mișcării Noul Jurnalism, alături de Truman Capote, Hunter S. Thompson, Norman Mailer ș.a. O trăsătură esențială a Noului Jurnalism este ideea de subiectivitate: jurnalistul nu se mai vrea invizibil și „obiectiv”, ci e prezent și expus în fața celor relatate.

În 1982, Didion a plecat în El Salvador, unde a documentat războiul civil și implicarea SUA în acest conflict sângeros, care avea să se încheie în 1992, cu peste 70.000 de morți și un milion de refugiați. Primele reportaje scrise acolo au apărut în The New York Review of Books și apoi au fost adunate într-un volum. La noi au fost traduse recent volumele Anul gândirii magice și Nopți albastre, cărți în care autobiografismul ajunge să fie un intens act terapeutic. 

„Teroarea face parte din esența locului. Mașini alb-negru de poliție patrulează în perechi, și din fiecare se ițește, prin fereastra deschisă, țeava unei puști. Din loc în loc, cu totul întâmplător, baricade, soldați ieșiți din camioane, mereu pe poziție, cu degetul pe trăgaci, jucându-se cu siguranța.”

Ryszard Kapuściński - maestrul „jurnalismului magic”

„Un martor al secolului 20” - asta e eticheta care i se aplică uneori scriitorului și jurnalistului polonez Ryszard Kapuściński (1932-2007). Ex-activist de stânga în tinerețe, Kapuściński a fost un călător neobosit și a observat la „firul ierbii” prăbușirea puterilor coloniale, transformările din Africa și America Latină, destrămarea URSS ș.a. Tradus și apreciat peste tot în lume pentru stilul său inconfundabil (descris ca un fel de „jurnalism magic”), acesta a fost contestat în ultimii ani, mai ales în Polonia, atât pentru felul în care împletea observația cu alegoria, dar și pentru tendința de ficționaliza (mai exact: a minți) în reportajele sale - după cum reiese și din lunga investigație făcută de biograful și discipolul său, Artur Domosławski.

„Mai mult decât orice, te izbește lumina. Lumină pretutindeni. Strălucire pretutindeni. Pretutindeni, soarele. Nu mai departe de ieri, o Londră tomnatică leoarcă de ploaie. Avionul era leoarcă de ploaie. Un vânt rece, întuneric. Dar aici, din primele momente ale dimineții, aeroportul scântează în lumina soarelui, toți ne îmbăiem în lumina soarelui.

În trecut, când oamenii rătăceau prin lume la picior, călare pe cal sau la bordul vapoarelor, călătoria în sine îi obișnuia cu schimbarea. Imaginile pământului treceau așa de încet prin fața ochilor lor, încât scena se schimba într-un ritm abia perceptibil. Călătoria dura săptămâni, chiar luni întregi. Călătorul avea timp să se obișnuiască cu un alt mediu, cu un peisaj diferit. Și clima se schimba treptat. Înainte să ajungă dintr-o Europă rece într-un Ecuator arzător, călătorul trecuse deja prin căldura plăcută din Las Palmas, prin arșița de la Al-Mahara, prin iadul Insulelor Capului Verde. 

Azi, nu mai rămâne nimic din aceste gradații. Călătoriile aeriene ne smulg brutal din din frig și zăpadă și, în aceeași zi, ne azvârle în focul tropicelor. Dintr-o dată, încă nedezmeticiți, ne trezim într-un infern umed. Începem numaidecât să transpirăm. Dacă venim din Europa iarna, ne descotorosim de haine, ne lepădăm de pulovere. E primul gest de inițiere pe care noi, oamenii Nordului, îi facem la sosirea în Africa.” 

Hunter S. Thompson - exploratorul Gonzo

Figură cult în America anilor ‘60-’70, Hunter S. Thompson a impus Gonzo, o formă personală & intensă de jurnalism, în care reporterul însuși ia parte de multe ori la cele descrise, și renunță la răceala observatorului de pe margine. Admirator al lui Hemingway și Fitzgerald, Thompson era adulat pentru felul în care analiza scena politică & capta în textele sale disoluția „visului american”. Universul lui colcăie de droguri, violență și paranoia, e o lume a cazinourilor, a orașelor prăfuite, a găștilor de motocicliști, a hippioților și a arenelor sportive. Un loc important în biografia lui îl ocupă colaborarea cu artistul Ralph Steadman, care a ilustrat multe dintre articolele lui Thompson apărute în revista Rolling Stone. Într-un fel, se poate spune că Gonzo s-a născut și din această întâlnire spectaculoasă dintre Hunter S. Thompson și Ralph Steadman.

„Cum ziceam, Guido era numai ochi când Primarul a ajuns în parcare la 7 fără 10, târându-și Porsche-ul printr-un șuvoi de băieți tăcuți, aduși de Edward. Reușisem să găsim vreo cinci, șase votanți legali, care de care mai janghinoși - și când primarul a sosit la secția de votare, și dubioșii ăștia își așteptau rândul să voteze. În spatele lor, o ardeau cel puțin alți zece la mașina de cafea dintr-o dubiță VW veche, toți niște namile bărboase, dintre care mai mulți erau așa nerăbdători să se dedea la niște violență, că-și petrecuseră toată noaptea făcându-și bice din lanțuri și basculând speed pe nas, ca să rămână razna.”

Viorel Ilișoi - povestașul

„Vorbește cu accent moldovenesc și scrie cu accent personal. Este cunoscut în rândul prietenilor ca autor de reportaje. A fost dat afară de la un ziar și de atunci n-a mai călcat într-o redacție, în schimb a început să frecventeze oficiile poștale, trimițând cărți cititorilor săi” - așa sună prezentarea lui Viorel Ilișoi (n. 1968) din PressOne, publicație în care au apărut reportajele sale din ultimii ani. Născut într-un sat din județul Botoșani, Ilișoi a debutat în presa locală imediat după 1990. Legătura lui cu Moldova pare să fi rămas la fel de puternică și azi, nu doar prin umor și talentul lui de povestaș, ci și prin nevoia de a se întoarce constant la lumea rurală din nord & la mitologiile locale. Un text excelent în acest sens este acesta, în care Ilișoi își amintește cum a trăit Revoluția la Botoșani cu Buru, Dorel și Ticuță. Un alt text memorabil este „Strălucitor. Povestea de comă a unui reportaj”:

   „Pe la începutul lui noiembrie ’92 mi-am ordonat să trec Prutul. Voiam să ajung în Mana, satul natal al lui Paul Goma. Citisem deja de două ori Din Calidor. O copilărie basarabeană. Mi se părea – și nu cred nici acum că mă înșelam – una dintre cele mai frumoase cărți din lume. M-a zguduit la prima lectură, m-a încântat la a doua. Voiam să scriu un reportaj fierbinte. O paralelă între satul din carte, un Macondo românesc, și satul real, abia scăpat de un an din imperiul sovietic. Ieșeam prima oară din țară  nepunând la socoteală incursiunea din 1990, când cu Podul de Flori. Atunci s-a deschis granița pentru câteva ore, au trecut oamenii cu miile dintr-o parte în alta. Am pătruns doi metri metri în interiorul Basarabiei și am fraternizat cu niște localnici, chiar pe malul apei, până ne-am făcut criță. Porniți cum eram, era cât pe ce  să bem și frontiera.”

Vlad Ursulean - reporterul rătăcitor

E omul care a creat Casa Jurnalistului, o comunitate de reporteri independenți centrată pe „jurnalism de adâncime, adică reportaje, investigații și proiecte multimedia”. Ideea i-a venit după protestele din iarna lui 2012, când s-a conturat imaginea „unui loc ideal pentru jurnalist, care să lucreze ca la el acasă, dar să fie o casă ca un fel de atelier, ca la mesteșugari, ca la fierarul la care te duceai acasă și vedeai cum îți face sabia și apoi beai și o bere cu el.” Rătăcitor prin lume, Ursulean e mereu cu ochii pe proteste (de la Roșia Montană până în Belarus) și, lucru mai rar în presa de la noi, e preocupat și de ce se întâmplă prin vecini. Un reportaj excelent, pe care l-a scris împreună cu Lina Vdovîi, este „Plăcinte și Război în Donețk”, iar mai jos e unul dintre textele din iarna lui 2012 care s-a rostogolit în draci pe Facebook, într-un moment în care abia ne obișnuiam cu ideea de viral. 

„Sunt vreo 300 de oameni. Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestriță pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintă al companiilor, consumatorii ideali. Doar că acum nu mai consumă, ci distrug. We are fucking angry! strigă unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos. Tresar. Urletul ăsta nu sună fandosit, ca restul englezismelor. Cei 20 de ani de viață nu l-au învățat pe băiatul ăla cum să strige Suntem al naibii de mânioși! în română, așa că apelează la fucking mânia de import.”

Oana Sandu - observatoarea temelor „invizibile”

După ce a lucrat mai mulți ani în presa cotidiană și radio, în 2011, Oana Sandu a intrat ca reporter în echipa Decât o Revistă, moment ce a marcat și virajul ei spre jurnalismul narativ. În ultimul deceniu, articolele ei au acoperit diverse subiecte, de la divorțul părinților ei până la boxul feminin, identitatea romă și autism. Este preocupată în mod special de tema violenței în familie, pe care o sondează în adâncime și din mai multe unghiuri în textul „Crima de la grădiniță”, despre o femeie ucisă de soțul ei, în 2018, chiar în grădinița pe care o înființase. 

„Tribunalul București forfotea de oameni într-o zi de la finalul lui septembrie 2018. Pe coridoarele întunecate, reclamanți, pârâți, procurori și avocați se intersectau căutându-și sala. Într-una dintre ele începea prima audiere de martori în ceea ce presa denumise la începutul anului „crima de la grădiniță”. Atunci, pe 26 ianuarie, Nicoleta Botan, proprietara grădiniței, a fost înjunghiată de soț, Marius Botan, chiar în biroul ei, în timp ce la parter avea loc o petrecere aniversară. Copiii lor, de cinci și un an, erau și ei la petrecere.”

Susan Orlean - o autoare preocupată de întrebările fundamentale

Orlean (n. 1955) face parte din redacția The New Yorker încă din 1992 și este autoarea a opt cărți, printre care Saturday Night și The Orchid Thief, care stă la baza filmului lui Spike Jonze, Adaptation. Întrebată care e firul roșu din articolele și cărțile ei, Orlean a răspuns: „Am senzația că mă întorc mereu la acele câteva lucruri care mă preocupă cu adevărat (...) Cum formează oamenii comunități? Ce-i aduce pe oameni împreună? Cum funcționează memoria? Ce uităm și ce ținem minte? (...) Poate sună prea pompos, dar mă interesează în primul rând fundamentele filosofice care stau la baza alegerilor pe care noi, oamenii, le facem de-a lungul vieții.”
 

„Sâmbătă seara oamenii se întâlnesc, dansează, merg la bowling, beau, iau cina, se îmbată, sunt omorâți sau îi omoară pe alții, își vizitează prietenii, ascultă muzică, joacă la pariuri, se uită la televizor și câteodată se îndrăgostesc - lucrurile astea se întâmplă și în alte zile ale săptămânii, doar că într-o sâmbătă noapte ele sunt mai dese și făcute cu mai multă pasiune. Până și faptul de a nu face nimic într-o sâmbătă seara nu e la fel cu a nu face nimic într-o după-amiază de joi, să zicem, iar a fi singur sâmbătă e diferit față de alte seri din săptămână.”

Jon Krakauer - reporterul înălțimilor

Până să ajungă jurnalist și scriitor celebru, Krakauer (n.1954) a lucrat ca tâmplar și pescar, a fost implicat în diverse expediții și a escaladat mai multe vârfuri. În 1995, revista Outside i-a propus să scrie un articol despre comercializarea Everestului. Krakauer s-a antrenat timp de un an, în America, iar în primăvara următoare a plecat spre Nepal. Articolul avea să ducă ulterior la cartea În aerul rarefiat, (finalistă la Pulitzer în 1998), în care Krakauer oferă o cronică detaliată a acestei expediții tragice de pe Muntele Everest, care s-a sfârșit cu moartea unora dintre coechipierii lui alpiniști. În aerul rarefiat e un soi de reportaj-fluviu, tensionat și emoționant, în care autorul însuși ajunge să trăiască totul ca pe o experiență-limită. Ideea de a relata pe marginea unui subiect capătă cu totul alte dimensiuni atunci când te afli la 8800 de metri altitudine, cu coastele rupte și fără prea mult oxigen. 

„Oamenii care nu urcă pe munte - adică marea majoritate - presupun de obicei că acest sport este o goană nechibzuită și dionisiacă după senzații tari. Dar este fals să crezi că alpiniștii sunt doar niște dependenți de adrenalină în căutarea unei doze legale, cel puțin în ceea ce privește Everestul. Ce făceam eu acolo sus n-avea nicio legătură cu săritul cu coarda, parașutismul sau condusul unei motociclete cu 200 km/h.  După ce-am lăsat în urmă confortul de la tabăra de bază, expediția s-a transformat de fapt într-un demers aproape calvin. Raportul suferință-plăcere era cu mult mai mare decât pe oricare alt munte pe care fusesem; în curând am realizat că a urca pe Everest înseamnă a îndura durere. Și, pentru că săptămână după săptămână ne supuneam trudei, oboselii și chinului, mi-am dat seama că mulți dintre noi căutam, mai mult decât orice, să atingem o stare de grație.”

Ta-Nehisi Coates - vocea unei generații

Unul dintre cei mai importanți jurnaliști și scriitori americani contemporani, Ta-Nehisi Coates (n. 1975) se distinge în primul rând prin stilul său hibrid, în care se amestecă reportajul, istoria și memoriile. Colaborează cu numeroase publicații americane și scrie pe teme culturale, sociale și politice, în special în legătură cu minoritatea afro-americană, fiind adesea comparat cu James Baldwin. E un scriitor intens și visceral, care nu se ferește să atingă subiecte tabu și să vorbească despre capitolele întunecate din istoria americană.
 

„Mi‑am dat seama că mă aflam într‑adevăr în țara altcuiva și, totuși, într‑un fel necesar, mă aflam în afara acestei țări. În America făceam parte dintr‑o ecuație, deși nu era un element atractiv. Eram cel pe care îl oprea poliția pe bulevardul 23 în mijlocul unei zile de lucru. Eram cel dus la Mecca. Nu eram doar un tată, eram tatăl unui băiat negru. Nu eram doar un soț, eram soțul unei negrese​, un simbol încărcat al iubirii negre. Dar stând în acel parc, pentru prima oară am fost un străin, fără ținut, deconectat. Și mi‑a părut rău că nu mai simțisem acest fel de singurătate până atunci, că nu m‑am mai simțit niciodată atât de mult în exteriorul visului altcuiva. Atunci am simțit greutatea cea mai apăsătoare a lanțurilor generației mele: trupul meu limitat de istorie și politică în zone determinate.”

Diego Enrique Osorno - un ziarist în mijlocul conflictelor

Ca reporter și scriitor, Osorno (n. 1980) a documentat multe dintre conflictele militare din Mexic și America Latină și, potrivit Gabriel García Márquez Foundation for New Journalism, este cel mai important ziarist din regiune. Tot el a regizat seria documentară 1994 (disponibilă pe Netflix), a scris mai multe scenarii de film și a publicat volumele El Cártel de Sinaloa (2009), La Guerra de los Zetas (2012) și Contra Estados Unidos (2014).

„În Săptămâna Mare din 2014, acolo unde au avut loc cele mai groaznice masacre din Mexic din secolul XXI, guvernatorul statului Tamaulipas, Egidio Torre Cantu, însoțit de 12 primari, se va afla în jurul unui pahar monumental de sticlă, pentru a sărbători un nou record: cel mai mare cocktail de creveți din lume.” 

Foto main: Arhiva Fortepan

La acest material a contribuit și Andra Matzal.