Trăim în vremuri în care nevoia de jurnalism bun pare să fie mai acută decât niciodată. E drept, nu știm încă să rezolvăm problema știrilor false care ne năpădesc periodic - în mod special în momente de criză. Dar asta nu înseamnă nici că, în lumea globală care se construiește înaintea ochilor noștri, putem să renunțăm la meseria de jurnalist și rezultatele ei. Astăzi, când noul coronavirus seamănă panică din Japonia până în Timișoara, e bine să înțelegem resorturile profesiei, ca să știm ce așteptări și exigențe să avem în privința ei.
Ne-am lăsat inspirați de documentarul lui Alexander Nanau, colectiv, care spune povestea seriei de investigații Hexi Pharma, realizată de echipa Gazetei Sporturilor, condusă de Cătălin Tolontan. Ne-am gândit care-s filmele și serialele care ne-au învățat cele mai multe lucruri despre meserie, cu bunele, relele, obstacolele și mulțumirile ei. Și vi le recomandăm, după cum urmează:
The Salt of the Earth, r. Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado, 2014
Acum șase ani, eram la o oră de Artă Braziliană și Mediu Ambiental la o universitate din São Paulo unde ajunsesem cu o bursă, când am văzut prima oară o fotografie a lui Sebastião Salgado. Profa adusese un album al lui care circula din mână în mână printre studenți. L-am primit deschis la o poză alb-negru cu trei bebeluși de culoare care se uitau la mine într-un fel în care nu se mai uitase nimeni. Am învățat atunci că ăla e unul dintre cei mai mari fotografi și fotojurnaliști pe care i-a dat Brazilia lumii. Însă abia vreo doi ani mai târziu, când am văzut documentarul The Salt of the Earth – despre viața și munca lui –, i-am înțeles cu adevărat dimensiunea.
Wenders a regizat filmul împreună cu fiul lui Salgado, și a surprins astfel într-un mod extrem de intim costul pe care l-a plătit familia lui, pentru ca el să scoată la lumină universuri nemaivăzute până atunci, din întreaga lume. Fiul fotografului vorbește la persoana întâi despre faptul că acest film e și o încercare de a-și cunoaște mai bine tatăl. În documentar apare pe larg și povestea celor mai celebre poze ale lui Salgado - cele cu zecile de mii de bărbați care sapă după aur la mina Serra Pelada din Brazilia. Imaginile astea și cele cu foametea din Africa pur și simplu te năucesc, iar dacă vezi filmul noaptea târziu, s-ar putea să te răscolești în așternuturi cu gândul la câtă suferință e în lume. Ai și un motiv însă să adormi cu o fărâmă de speranță, căci finalul filmului îți dă toate motivele: după toată durerea pe care Salgado a documentat-o în 120 de țări, se întoarce acasă, în Brazilia și, alături de soția lui Lélia face ceva magic.
The Salt of the Earth a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film documentar în 2015. (Delia Marinescu)
The Newsroom, creat de Aaron Sorkin, 2012-2014
The Newsroom e o idilă, nu o ficțiune cu pretenții de realism despre jurnalism. După cum arată și titlul, e povestea unei redacții - creată de tatăl dramelor politice contemporane serializate, Aaron Sorkin (The West Wing, The Social Network). Sorkin a spus, de altfel, în interviuri, că își propune o viziune romantică, romanțată, adeseori hiperbolizată și uneori comică, asupra unui grup de oameni care e privit cinic de cele mai multe ori. Scopul lui a fost să-i arate făcându-și treaba cu 100% dedicare, dar nu și cu 100% perfecțiune și decizii luate întotdeauna corect.
Poveștile de știri din serial sunt bazate pe evenimente reale: o deversare de petrol comisă de mâna unei mari corporații, capturarea lui Osama bin Laden sau atacurile cu bombă de la maratonul din Boston. Pe fundalul lor, jurnaliștii se iubesc și se despart, chestionează reprezentarea întregului spectru politic și se războiesc cu interesele comerciale ale companiei de televiziune. Cu o distribuție peste care tronează Jeff Daniels (prezentatorul emisiunii de știri din centrul acțiunii) și Emily Mortimer (producătoarea aceleiași emisiuni, fostă jurnalistă de război și fostă iubită a personajului lui Daniels, it’s complicated), n-ai cum să nu te atașezi de personaje. Trec frecvent prin cadru și Jane Fonda și Sam Waterston - în serial, boșii postului de televiziune. Ca în toate producțiile marca Sorkin, se vorbește mult și repede, dramele sentimentale ard la temperaturi înalte, iar la finalul celor trei sezoane nu poți decât să intri pe forumurile online și să te alături corului de fani care zice „Aaron, de ce nu se reia serialul ăsta? Mai vrem!” (Ioana Pelehatăi)
Spotlight, r. Tom McCarthy, 2015
Înainte Să fie lumină a fost Spotlight, rubrica de investigații a ziarului The Boston Globe. Povestea dramatizată în filmul din 2015 are la bază o serie de articole cât se poate de reale, despre gravitatea fenomenului pedofiliei în rândul preoților catolici din zona orașului Boston. (De altfel, seria le-a adus jurnaliștilor care o semnează un premiu Pulitzer, pentru servicii publice.)
Narațiunea filmului te trece prin tot soiul de obstacole pe care trebuie să le surmonteze un jurnalist serios de investigație. Povestea, care începe cu vreo 25 de ani înainte să ajungă să fie redată publicului, e atent mușamalizată de polițiști, procurori și fețele bisericești. Avertizorii de integritate sunt greu de găsit, dar fără ei nu ai subiecte. Atunci când îi descoperi, trebuie să-i convingi să-și asume public un secret al lui Polichinelle, dar riscând astfel să primească amenințări serioase și/sau să-și ruineze viața personală & profesională. Subiectul, așa cum îl înțelegi la început, se dovedește a fi adeseori mult mai complex, nuanțat și răspândit decât crezi. (Reporterii pornesc prin a documenta un singur caz al unui preot pedofil, dar descoperă, în timp, alte aproape 90.) Nu în ultimul rând, neprevăzutul îți pune bețe în roate - echipa Spotlight e forțată să amâne publicarea din cauza tragediei atacurilor teroriste de pe 11 septembrie 2001.
Cu o distribuție de zile mari (Mark Ruffalo, Rachel McAdams, Liev Schreiber și Stanley Tucci, printre alții), Spotlight e ceea ce americanii numesc slow burner. O dramă intensă, cu un subiect în continuare insuficient rezolvat, în care tensiunea crește încet, dar cât se poate de sigur. Dacă e să pleci cu ceva după filmul ăsta e ideea că munca - eroică, grea, adesea lipsită de glorie - a unei echipe profesioniste și dedicate poate să facă lumină asupra unor cazuri grave de abuz. Însă schimbarea sistemică nu trebuie să se rezume la articole de investigație - de-acolo de-abia începe. (Ioana Pelehatăi)
Kill the Messenger, r. Michael Cuesta, 2006
Nu-i cel mai extraordinar film din lume, dar e destul de cumplit apropo de singurătatea jurnalistului de cursă lungă și de nebunia în care-l poate îneca o investigație absolut in-cre-di-bi-lă. Kill the Messenger e făcut după povestea adevărată a reporterului american Gary Webb, câștigător de Pulitzer și lucrător la un ziar local, care dă în 1996 peste subiectul vieții lui și subiectul îl duce drept cu capu-n zid. Pe scurt, e vorba de traficul de droguri din Los Angeles, CIA și-o mișcare rebelă din Nicaragua. Probabil că filmul îl transformă pe Webb (jucat de Jeremy Renner) într-un erou, mai mult decât a fost în realitate, dar asta contează mai puțin. Ce contează e frica, pericolul că la un moment dat în meseria asta s-ar putea s-o iei razna și să nu fie nimeni în preajmă care să te ajute cu adevărat. (Luiza Vasiliu)
Shattered Glass, r. Bill Ray, 2003
Până la Shattered Glass, văzusem tot felul de filme în care jurnaliștii apar ca niște eroi, the good guys care luptă & sapă pentru aflarea adevărului. Aici e exact inversul situației. Filmul de debut al lui Bill Ray e bazat pe un caz real, povestea lui Stephen Glass, un tânăr jurnalist de la The New Republic care inventa subiecte, personaje și situații în articolele sale, cele mai multe dintre ele fiind, de fapt, niște făcături. Ironia e că Glass (jucat aici de Hayden Christensen) își câștigase foarte repede statutul de wunderkind în presa americană a anilor ‘90 și era fel de star al redacției. Din punctul ăsta de vedere, situația seamănă foarte bine cu cea a lui Claas Relotius, un jurnalist de 33 de ani de la Der Spiegel, poziție din care a ras cele mai importante premii pentru jurnalism, inclusiv The European Press Prize și The 2018 German Reporter Prize. La sfârșitul lui 2018, s-a aflat că articolele lui Relotius erau pline de ficțiuni, unele de la un cap la altul.
Shatttered Glass nu e însă doar un film despre un impostor, ci merge mai departe de atât deschizând astfel o discuție serioasă despre jurnalism, etică și principii de lucru, dar și despre dinamica unei redacții. Există și un erou în film și acest e Chuck Lane, interpretat de Peter Sarsgaard, editorul publicației și care acum e jurnalist la The Washington Post.
PS: Tot pe linia asta recomand și The Wire (sezonul 5), o serie excepțională despre o redacție din Baltimore. (Ionuț Sociu)
Nightcrawler, r. Dan Gilroy, 2014
De fiecare dată când se întâmplă câte un eveniment care ne zguduie lumea și-n jurul lui încep să graviteze specii și specii de jurnaliști - reporteri TV care se vâră-n casa proaspăt incendiată, înfig camerele și microfoanele în durerea celor care tocmai și-au pierdut apropiații sau aprind panica cu titluri incendiare -, îmi aduc aminte de șobolănelile nocturne ale lui Simon Bloom. Bloom e protagonistul din filmul întunecat și cinic al lui Gilroy, un tip care încearcă să scape de sărăcie și să câștige faimă, așa că-ncepe să vâneze violența din orașul lui, s-o filmeze și s-o vândă televiziunilor.
Nightcrawler e filmul perfect pentru mirosit cotloanele cele mai lipsite de etică ale jurnalismului, de la tabloidizarea suferinței, care ne transformă, vrând-nevrând, în voyeuri lacomi, până la granița tremurată dintre miza informării și „setea de sânge”, de la chestionarea surselor, până la ce înseamnă felul în care pasivitatea consumatorului alimentează mașinăria dementă care fabrică știrile cu care de îmbuibăm. (Andra Matzal)
Press, creat de Mike Bartlett, 2018
Deși unii dintre critici îi reproșează că e o privire peste umăr în laboratorul jurnalismului anilor ’90, serialul britanic Press e o vizionare utilă pentru că te bagă în redacțiile a două dintre ziarele de larg consum din Regat, The Post și The Herald, și îți arată cum se luptă pentru supraviețuirea print-ului, la intersecția dintre etică, evoluția tehnologiei și presiunea din ce în ce mai mare a vânzărilor.
În cele șase episoade vezi în paralel două moduri diferite de a face jurnalism, de la ziarul tabloid în spatele căruia se ascund relații de bullying între colegi, practici de șantaj și intimidare cu sursele pentru obținerea informațiilor sau furtul de subiecte de la colegii de breaslă, la ziarul care încearcă să păstreze un echilibru între viziunea jurnalismului centrat pe vânzări și datoria de câine de pază al democrației, care îi îndrumă pe reporteri spre subiecte marginalizate de presa mainstream, cum ar fi abuzul sexual și alte nedreptăți încă permise în societățile contemporane. (Venera Dimulescu)
