Mâine, 24 februarie, se împlinesc patru ani de când Federația Rusă a invadat întreaga Ucraină, demarând astfel o „operațiune militară specială” un război pe care spera să-l câștige rapid. Războiul continuă și astăzi.
La scurt timp după declanșarea războiului în 2022, scriitorul ucrainean Pavlo Matiușa s-a înrolat voluntar în armată. Ar fi putut să n-o facă – este tată a patru copii, ceea ce îi oferea dreptul de a părăsi țara. Soția sa, Viktoria, agent literar și traducătoare, s-a adăpostit cu copiii în vestul Ucrainei, iar apoi s-au stabilit în Franța.
Tot în 2022, jurnalista franceză de origine vietnameză Doan Bui l-a descoperit pe Matiușa prin textul său „Fericirea e oare posibilă pe timp de război?”. L-a contactat pentru un motiv pe care, privind în urmă, îl cataloghează drept cinic: avea nevoie de o sursă de pe front pentru un reportaj despre contraofensiva ucraineană. Fără să-și dea seama – și fără să-i fie foarte clar inițial de ce face asta –, Bui i-a provocat pe Pavlo și Viktoria să-și scrie scrisori, cu ea în rol de mediator între cei doi.
Bui este, la rândul ei, copilul unui război – în timpul conflictului din Vietnam, scrie ea, familia ei s-a aflat „de partea greșită” și astfel a fost nevoită să se refugieze în Franța. Perspectiva ei nu este, astfel, strict occidentală, iar necunoașterea și limitările care decurg din poziționarea ei vestică sunt constant chestionate, în timp ce intermediază schimbul epistolar dintre „eroul său” aflat pe front și „Penelopa lui”, care trebuie să se descurce singură cu patru copii, într-o țară străină.
În scrisorile către soția sa, Pavlo nu se sfiește să fie sentimental și pasional, să scrie poezii, la propriu, în tranșee și să vadă frumusețea în mijlocul distrugerii. „Am intrat repede într‑o clădire în ruine din apropiere, ca o cicatrice de război. Pe jos, lângă intrare, era un ursuleţ de pluş uriaş, ca o creatură vie care păzea locul. Cineva îl lăsase acolo intenţionat sau poate ajunsese acolo întâmplător, în urma exploziei din apartament”, îi scrie într-una din epistole. Viktoria, în schimb, este sensibil mai reținută și precaută, pentru că ea e cea care trebuie să facă viața să meargă mai departe cu orice preț. „Tu voiai să pleci să lupţi pentru viitorul copiilor noştri”, scrie Viktoria. „Eu nu mă gândeam atât de departe, voiam să le asigur un prezent. Asta este poate eterna diferenţă dintre noi, femeile, şi voi, bărbaţii. Voi visaţi la viitor. Vă gândiţi la trecut. Însă noi, femeile, mai ales când avem copii, nu ne permitem acest lux: suntem copleşite de urgenţele prezentului, de miile de griji ale vieţii de zi cu zi.”
Pentru a comemora cei patru ani de război total în țara vecină, Editura Spandugino publică volumul care s-a născut din schimbul de scrisori al celor doi soți, îngrijit de jurnalista franco-vietnameză. Pe coperta a patra a cărții Scrisori de dragoste și de război scriitoarea Ruxandra Cesereanu notează că avem de a face cu „o mărturie esențială despre cum timpurile atroce, războiul și criza în cuplu nu pot totuși distruge credința în dragoste, prietenie, solidaritate”.
Poate, totuși, această carte este chiar mai mult. Este și o poveste despre cum, ca să faci dragostea să supraviețuiască, uneori trebuie s-o sacrifici. Despre prețul plătit pentru eroism și credința în libertate și viitor – nu doar de cei de pe linia frontului. Citiți mai jos un fragment din carte: una dintre scrisorile Viktoriei către soțul ei, în care vorbește despre literatura ucraineană în vremuri de război. În rândurile ei, menționează șase scriitori contemporani, tineri. Astăzi, doar doi dintre ei mai sunt în viață. (Dacă vreți să aflați mai multe despre toți șase, am inclus scurte note biografice la finalul textului.)
Scrisori de dragoste și de război
Dragul meu Pavlo,
Simt toată neliniştea din cuvintele tale. Şi eu sunt la fel de îngrijorată, angoasată.
Chiar după ce am primit scrisoarea ta, am aflat că prietena noastră Victoria Amelina a murit la spital.
Doamne! Atât de mulţi scriitori ucişi de ruşi...
Îmi amintesc că în noiembrie anul trecut, când am fost interpretă la Parlamentul European, prietenul nostru, poetul Serhii Jadan, a fost invitat să ia cuvântul şi le‑a spus tuturor că, în chiar acea zi, Volodymyr Vakulenko, poetul şi prozatorul de literatură pentru copii din regiunea Harkiv, murise.
Era dat dispărut de câteva luni. A fost răpit de ruşi, torturat şi, în cele din urmă, ucis. Scrisese un jurnal de ocupaţie, pe care îl ascunsese într‑o groapă săpată în pământ, sub un cireş, chiar înainte să fie răpit. Victoria a găsit jurnalul şi l‑a publicat. M‑am întâlnit cu ea în aprilie, la Târgul de Carte de la Londra. Scria despre crimele de război comise în estul Ucrainei. În cadrul unei conferinţe, a evocat noua „Renaştere ucraineană ucisă”, actele criminale comise de către ruşi, care amintesc de o pagină întunecată a istoriei noastre.
Îţi mai aminteşti că ultima ta lectură de poezie, făcută împreună cu poeta Tetiana Vlasova, înainte de invazia din 2022, a avut loc în clădirea Slovo din Harkiv? Aici, în anii 1920, au fost adunaţi toţi scriitorii, ca să fie apoi ucişi, un gest atât de tipic rusesc, atât de crud. Mai există o clădire de acest fel, la Kiev. În anii 1930, NKVD‑ul îi aresta pe toţi scriitorii şi artiştii ucraineni, fie pentru a‑i ucide, fie pentru a‑i deporta în lagărele de la Solovki, unul câte unul, sub acuzaţia de „naţionalism”. Această perioadă a fost numită „Renaşterea ucraineană ucisă”. O epocă în care întreaga elită intelectuală ucraineană a fost eliminată în mod metodic. Trăim exact aceeaşi situație. Volodymyr Vakulenko a fost torturat şi împuşcat pentru „naţionalism”. Lista artiştilor care au pierit în timpul acestui război se măreşte pe zi ce trece. Şi iată că se întâmplă ceva de neimaginat: Victoria a ajuns şi ea pe această listă.
Slovo înseamnă „cuvânt” în ucraineană.
NKVD-ul este poliţia secretă, predecesoarea KGB‑ului (serviciul principal de informaţii al URSS‑ului post‑stalinist) şi a FSB‑ului (Serviciul Federal de Securitate al Federaţiei Ruse).
Editura Bilka îl va comemora pe autorul Hlib Babich, ucis în timpul războiului, prin organizarea unui concurs de poezie şi proză. Doreşte să publice, de asemenea, o antologie de texte despre război, proză sau poezii. Tocmai am primit poeziile lui Ihor Mysiak, pe care îl cunoşti şi pe care îl reprezenta agenţia mea. Le‑a trimis unui prieten, pentru orice eventualitate. Iar acum, Ihor a murit şi el. O să caut fonduri ca să public colecţia de poezii a lui Ihor, pentru a‑i onora memoria.
Sper că artiştii care vor supravieţui nu vor tăcea. Sper că vocile lor se vor face auzite în întreaga lume. Nu cred că sunt obligaţi să scrie doar despre război, desigur. Dar vreau ca vocile lor să fie auzite. Ştii bine că lupt de ani de zile pentru a repara această nedreptate: literatura ucraineană este slab reprezentată în lume, este foarte puţin tradusă, zdrobită fiind de literatura rusă. Propaganda lor a fost atât de eficientă, pentru că au bani, au sprijin... Iar asta se simte, chiar şi astăzi, la toate festivalurile literare din întreaga lume: ruşii sunt peste tot. Noi, ucrainenii, avem misiunea de a schimba situaţia. Aşa că, te rog, continuă să scrii. Ştiu că îţi este greu să o faci, de acolo de unde te afli, dar nu renunţa. Ai puterea necesară. Trimite‑mi, când vei putea, câteva capitole din următorul tău roman. Mi‑a plăcut foarte mult ultima ta poezie.
Te sărut, V.
Publicul bucureștean îl poate întâlni pe Pavlo Matiușa luni, 23 februarie, la lansarea cărții, sau marți, 24 februarie, în cadrul unei conferințe pe care o susține.
Despre scriitorii ucraineni menționați de Viktoria în scrisoare
Victoria Amelina (Вікторія Амеліна, 1986–2023) a fost o romancieră și eseistă ucraineană, care, odată cu începerea invaziei ruse în Ucraina la scară largă, a preluat și rolurile de cercetătoare și documentaristă a crimelor de război comise de Rusia în țara ei. A fost rănită într-un atac cu rachetă asupra unui restaurant din Kramatorsk pe 27 iunie 2023 și a murit câteva zile mai târziu. În timpul vieții a publicat proză și literatură pentru copii, iar postum i-a apărut cartea de non-ficțiune Looking at Women Looking at War.
Serhii Jadan (Сергій Жадан, n. 1974), adesea supranumit superstarul literaturii ucrainene contemporane, este poet, prozator, traducător și muzician ucrainean, asociat în special cu orașul și regiunea Harkiv, precum și cu întreg estul Ucrainei. Este unul dintre cei mai traduși autori ucraineni contemporani, iar în contextul războiului a refuzat să-și părăsească orașul, frecvent atacat de ruși. În 2024 a anunțat public că s-a alăturat Brigăzii 13 „Khartia” a Gărzii Naționale a Ucrainei.
Volodymyr Vakulenko (Володимир Вакуленко, 1972–2022) a fost poet și autor de cărți (inclusiv pentru copii), originar din aceeași regiune Harkiv. A fost răpit în timpul ocupației ruse din zona Izium, în martie 2022, și ulterior ucis. După eliberarea zonei, trupul său a fost identificat prin teste ADN, iar cazul lui a devenit emblematic pentru targetarea scriitorilor ucraineni de către ruși în timpul acestui război.
Tetiana Vlasova (Тетяна Власова) este poetă, cântăreață și manager cultural. A publicat volumul de poezie The Effect of Intimacy (2021), iar în 2023 a realizat un performance teatral-poetic Much War. Much Love (2023).
Hlib Babich (Гліб Бабіч, 1969–2022) a fost poet ucrainean și blogger, iar multe dintre poeziile lui sunt astăzi interpretate de artiști muzicali. Babich a luptat împotriva Rusiei încă de la invazia Donbasului din 2014. S-a retras din armată în 2019, din motive de sănătate, însă s-a reînrolat după invazia totală începută pe 24 februarie 2022. A murit în luptă pe 28 iulie 2022, în apropiere de Izium, în regiunea Harkiv.
Ihor Mysiak (Ігор Мисяк, 1993–2023) a fost poet și prozator, precum și participant la Revoluția Demnității – numele ucrainean pentru sângeroasele revolte pro-europene care au avut loc în 2014 în Piața Maidan din Kyiv. A servit ca paramedic militar și a fost ucis pe front la 1 aprilie 2023, în zona Bahmut. Cu doar un an înainte să moară, a publicat romanul Zavod / The Factory (2022), în amintirea unui prieten de-ai săi, căzut tot în războiul împotriva Rusiei.
