Cum rezistă teatrul dincolo de marile centre culturale din țară? Într-un oraș aflat la jumătate de oră cu trenul de Brașov, cu o populație de aproximativ 50 000 de locuitori, două instituții culturale, una maghiară și una românească, încearcă împreună să facă viața teatrală din oraș mai vizibilă și pentru cei din afara lui. În sălile de teatru de la Sfântu Gheorghe, care păstrează intimitatea unei sufragerii, se joacă spectacole sold out montate de Radu Afrim, Radu Iacoban, Theodor-Cristian Popescu, Adina Lazăr, Bélai Marcel sau László Bocsárdi.
Anul trecut a fost marcat de măsuri de austeritate care au lovit drastic în educație și cultură. În 2025, au fost alocați doar 0,07% din PIB sectorului cultural. M-am întrebat cum fac față acestor provocări instituțiile de cultură din orașele mici, unde, de obicei, apar mai multe obstacole în calea celor care vor să facă artă, și unde este mai dificil să convingi comunitatea de relevanța artelor spectacolului. Am ajuns la Sfântu Gheorghe, în județul Covasna, unde am găsit două teatre în jurul cărora se adună o comunitate diversă, dar unită de același interes febril pentru cultură: Teatrul Andrei Mureșanu (TAM) și Teatrul Tamási Áron (TASZ). Deși această zonă este adesea privită, mai ales de la centru, ca fiind marcată de conflicte interetnice, ce am descoperit pe teren spune o altă poveste: o colaborare între locuitorii orașului, care alături de administrația publică susțin temeinic instituțiile care mențin cultura vibrantă, chiar și în vremuri deficitare.
„Suntem într-o perpetuă stare de rezistență, aproape ne simțim ca în linia întâi a frontului”
Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe este singurul teatru de limbă română din regiunea Harghita-Covasna. De câteva decenii, instituția reușește să unească publicul maghiar și cel român prin evenimente și festivaluri inedite, care atrag spectatori din întreaga țară. Unul dintre aceste evenimente-cheie este D-butan-T, un festival-concurs dedicat absolvenților facultăților de teatru din țară. La sfârșitul lunii octombrie a anului trecut, am ajuns pentru prima oară în Sfântu Gheorghe la acest festival. Deși orașul părea netulburat, în spațiile creative ale festivalului aveau loc întâlniri importante între tineri artiști, mentori și public.
În 2025, festivalului i-a fost decernat unul dintre premiile speciale ale Galei UNITER. Cu toate acestea, la cea de-a zece ediție, D-butan-T a rămas fără finanțare. Acest lucru a făcut-o pe Anna Maria Opra, managera teatrului, să se întrebe dacă munca ei este relevantă. Răspunsul a fost neașteptat, dar i-a alungat orice urmă de îndoială.
Am stat de vorbă cu Anna Maria Opra pentru a afla cum a gestionat acest moment dificil în organizarea festivalului, dar și pentru a vedea cum a evoluat Teatrul Andrei Mureșanu de-a lungul timpului. Opra este managera instituției de zece ani și spune că au fost zece ani frumoși și extrem de plini, care au marcat o dezvoltare și o evoluție continuă a teatrului, atât din punct de vedere repertorial cât și al multitudinii de festivaluri pe care le-au dezvoltat: ,,Unele dintre aceste festivaluri sunt deja aproape intrate într-o tradiție, altele a fost nevoie să le facem o dată la doi ani sau să luăm o pauză, din lipsă de finanțare. Dar proiectele sunt foarte frumoase, repertoriul e extrem de variat, cel puțin pentru publicul nostru funcționează foarte bine.’’
Pe lângă spectacole și festivaluri, în aprilie anul curent au mai deschis un spațiu comunitar, un hub cultural, unde cei implicați în gestionarea acestuia încearcă ca toate institutele de cultură care fac parte din EUNIC (Rețeaua Instituțiilor Naționale de Cultură din statele membre ale Uniunii Europene) să vină la Sfântu Gheorghe și să ofere publicului de aici evenimente de calitate cu acces gratuit.
Teatrul nu se limitează la publicul local – o bună parte din spectatorii fideli sunt cei care vin din orașele din apropiere. Cristina, o tânără stabilită la Brașov, este una dintre cei care fac naveta Brașov-Sfântu Gheorghe pentru teatrul de aici. Am găsit-o pe Facebook, pe un grup de iubitori de teatru, și am contactat-o pentru a afla ce o aduce la teatrul din Sfântu Gheorghe. A ajuns acolo pentru prima dată la un spectacol de Radu Afrim, în 2021: „Am fost dată pe spate de faptul că poți să vezi o premieră de Afrim, cu Afrim lângă tine, într-o sală cu vizibilitate excelentă și la un preț foarte mic. M-am simțit foarte bine primită. Îmi amintesc și acum de doamnele de la intrare, erau foarte amabile și voioase, parcă ne pofteau în propria lor sufragerie. E o oarecare intimitate în spațiul respectiv.”
Anna Maria Opra spune că la Sfântu Gheorghe au conceput ideea de navetă culturală: „Noi am făcut acest tip de navetă culturală încă de pe vremea spectacolului Zbor deasupra unui cuib de cuci, pe care l-am jucat cu foarte mult succes la București, unde mi s-a rupt sufletul când undeva la 40 de oameni au rămas afară, neprinzând bilet.” Din acel moment, naveta culturală a devenit o practică obișnuită pentru oamenii din diferite județe care vin la premierele spectacolelor Teatrului Andrei Mureșanu.
Deși activitatea teatrului este una cu impact pe plan local și național, D-butan-T, festivalul dedicat tinerilor regizori, actori, scenografi și coregrafi a rămas în acest an, pentru prima oară de la înființare, fără finanțare de la AFCN. În momentul în care administrația teatrului a aflat că au pierdut finanțarea, au fost nevoiți să apeleze la sponsori, parteneri și la spectatorii lor.
Când au organizat o strângere de fonduri adresată oamenilor din oraș, sprijinul nu s-a lăsat așteptat. Și-au propus să adune 150 000 de lei, iar în mai puțin de o lună au strâns o parte considerabilă din sumă, care permitea teatrului să aducă o contribuție proprie la organizarea festivalului. Atunci, și Ministerul Culturii a contribuit la finanțarea parțială a festivalului din fondul de urgență.
Strângerea de donații a continuat până într-o dimineață de septembrie când au verificat conturile instituției, unde mai venise o singură donație, în valoare de 10 mii de euro, de la o femeie complet necunoscută. La observațiile plății, donatoarea a scris: „Vă rog frumos, nu îmi faceți numele public”. Managera teatrului a aflat ulterior identitatea acesteia și a fost surprinsă să afle că era o femeie din oraș fără mijloace financiare extrem de mari, care, din admirație pentru activitatea teatrului, a ales să își doneze economiile acestui festival. Gestul a motivat-o pe Anna Maria Opra, care și-a spus: ,,Indiferent de cât sunt de obosită și de câte neajunsuri avem, indiferent de câte modificări legislative trebuie să parcurgem, indiferent de cât ne blochează bugetul – și, da, suntem într-o perpetuă stare de rezistență, aproape ne simțim ca în linia întâi a frontului, în fiecare zi în loc să ne vedem de repertoriu și de lucrurile pe care le avem de făcut, noi ne luptăm ca Don Quijote cu morile de vânt –, atunci când trăiești într-un asemenea grad de adrenalină constantă, în momentul în care primești o veste de genul ăsta parcă se face lumină. Nu neapărat în cap, dar în suflet cu siguranță”, spune managera teatrului. Această donație generoasă, alături de sprijinul comunității, a confirmat echipei teatrului că festivalul trebuie să continuie.
Pe lângă sprijinul direct din partea comunității, administrația publică din Sfântu Gheorghe și-a adus și ea contribuția. Echipele de conducere ale celor două teatre din oraș spun că atât Consiliul Local, cât și cel județean, susțin activitatea culturală a teatrelor. Cu toate astea, ambele teatre sunt totuși nevoite să apeleze și la surse externe de finanțare.
„Aș vrea să am șansa să lucrez peste tot”
În 2025, festivalul D-butan-T a fost dedicat tinerilor regizori. În timpul ultimei ediții, care a avut loc la sfârșit de octombrie, m-am plimbat prin orașul acaparat de spiritul juvenil al festivalului și i-am prins, printre ateliere și spectacole, pe regizorii Larisa Popa și Tudor Dreve, doi dintre participanții la festival. Am vrut să aflu de la ei cum e să fii artist la început de drum în România în condițiile economice actuale, cu o guvernare care descurajează cultura și îi blochează accesul la fonduri prin ordonanțe de urgență aprobate discret. În perioada vizitei mele la Sfântu Gheorghe, fusese aprobată OUG 52/2025, care interzicea încheierea de angajamente legale pentru mai multe articole bugetare esențiale. Practic, instituțiile de cultură nu mai puteau să semneze acorduri, respectiv să își plătească colaboratorii, inclusiv juriști, actori, regizori care nu sunt angajați ai teatrului, precum și invitați internaționali la anumite festivaluri, expoziții sau evenimente.
Larisa Popa a participat la D-butan-T cu spectacolul Tom la Fermă, despre un tânăr queer care își pierde partenerul într-un accident. A realizat regia în timpul studiilor sale la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București. Debutul Larisei ca regizoare a fost marcat de incertitudine, întâmpinând multe schimbări legislative și reduceri de fonduri, însă tânăra se simte susținută de oamenii din domeniu, adică de profesori și colegi mai mari: „Din breaslă simt o oarecare deschidere, adică nu mă simt de parcă aș fi eu împotriva tuturor, și asta îmi dă speranță.”
Larisei i-ar plăcea să existe mai multe oportunități pentru absolvenți – crede că genul ăsta de festival, cum e D-butan-T, e cea mai bună platformă pentru nou-veniții în domeniu. Pe lângă festivaluri, ar vrea să vadă rezidențe pentru regizori organizate în teatrele de stat: „Acum mi-e foarte greu să îmi fac intrarea, ca să zic așa, într-un teatru de stat. Mi-ar plăcea să avem șansa să cunoaștem regizori, directori de teatru și ei să ne cunoască mai bine la lucru, asta ar ajuta foarte mult”.
Știam deja că tânăra regizoare a colaborat cu Centrul Replika din București – am întrebat-o unde ar prefera să lucreze și unde crede că ar avea mai multă libertate ca artistă: la un teatru de stat sau în mediul independent. Artistei i-ar plăcea ca, în viitor, să existe un echilibru între a activa în teatrul de stat și în mediul independent: „Eu acum mi-am făcut debutul în mediul independent, pot să zic că am testat apele și îmi place foarte mult. Mi-ar plăcea să rămân pe zona asta, dar aș vrea să încerc și în cealaltă parte, să alternez între ele. E vorba de vizibilitate: orice teatru și-a format deja publicul lui, iar odată ce intri pe ușile unui teatru ajungi la un anumit tip de public, la care nu ai fi putut ajunge dacă mergeai la alt teatru. Eu aș vrea să am șansa să lucrez peste tot. Mi-ar plăcea să am mai multă expunere.”
Pe regizorul Tudor Dreve, absolvent al Facultății de Teatru din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, l-am găsit în foaierul Teatrului Andrei Mureșanu, înainte să înceapă un alt spectacol din festival. Tudor a participat la D-butan-T cu spectacolul Patru sau Zece fără un sfert, care expune lipsa competenței autorităților în gestionarea unui accident dintr-un parc de joacă pentru copii. După ceva vreme de practică și o pauză de trei ani în care nu a făcut regie, tânărul a ajuns la concluzia că trebuie să îți cauți sprijin singur: ,,Dacă ceri ajutor, chiar s-ar putea să-l primești. Și eu, cumva, l-am primit, de la directorul Teatrului de Nord din Satu Mare, care m-a luat și mi-a tot dat de făcut asistență de regie și am stat pe lângă regizori destul de mari.” Tudor și-ar dori mai multe festivaluri ca D-butan-T și mai multe contexte în care ajungi să vorbești cu directori sau cu producători. „Da, tu poți să dai mailuri, poți să mergi la teatru, poți să rupi ușa și să vorbești cu ei, dar sunt mai binevenite contextele de genul acesta.”
„Mulți regizori se miră când descoperă cât de liber se poate crea aici”
Pentru a asigura longevitatea vieții culturale dintr-un oraș mic este necesar un efort comun, iar Teatrul Andrei Mureșanu nu este singur în acest demers. Între TAM și Teatrul de limbă maghiară „Tamási Áron” există un parteneriat solid ce constă în ajutor reciproc. Cele două teatre pregătesc coproducții și, alături de Teatrul de Mișcare STUDIO M și de Ansamblul de Dansuri Háromszék, lucrează la Sepsi Theatre ShowCase – un showcase de teatru atipic, la care participă toate instituțiile de cultură din oraș.
Microstagiunea comună Sepsi Theatre Showcase, gândită în colaborare de teatrul maghiar și cel român, are la bază ideea de a aduce mai mulți oameni în fața spectacolelor produse de teatrele locale. „Criticii de teatru, selecționerii de festivaluri sau directorii de teatre sunt mai dispuși să pornească la drum și să parcurgă distanțe mai lungi dacă pot vedea mai multe spectacole în câteva zile”, spune Krisztina Szabó, secretar artistic al Teatrului Tamási Áron. Chiar și în afara acestei stagiuni, toate spectacolele teatrului de limbă maghiară sunt prezentate, pe baza unei înțelegeri prealabile, și cu subtitrare în limba română, oferind astfel și publicului român posibilitatea de a le viziona. „În mod interesant, la spectacolele noastre sunt din ce în ce mai mulți spectatori români, ceea ce nu înseamnă că la spectacolele trupei române sunt mai puțini, ci mai degrabă că în regiune a crescut interesul și nevoia de a merge la teatru”, spune Krisztina.
Printre actorii Teatrului maghiar „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, Kónya-Ütő Bence e un fel de star al momentului. Este pasionat de zona underground a artei și creează uneori muzică pentru universul sonor al unor spectacole. A crescut și copilărit în Sfântu Gheorghe, urmărindu-și actorii preferați pe scena aceluiași teatru în care s-a angajat și el după facultate. Recunoaște că la început i-a fost puțin teamă să împartă rampa cu celebritățile adolescenței sale, dar, cu trecerea timpului, a devenit și el o astfel de celebritate în zonă. În acest an, Bence a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru rolul principal din spectacolul Rinocerii de Eugene Ionesco, în regia lui László Bocsárdi.
Actorul spune că relația cu publicul din Sfântu Gheorghe este plină de interacțiuni spontane și frumoase, iar asta este aproape o obsesie pentru el, ca actor: „Eu cred în acel tip de teatru în care actorul nu este doar un rol, ci un fel de mediator între text, regizor și spectatori. Iar pentru asta trebuie să fii foarte prezent, altfel totul devine fals. Rămân doar roluri, nu un spectacol viu.” De obicei, publicul teatrului maghiar este format din spectatori vorbitori de maghiară din zonă, însă în ultimii ani au început să vină tot mai mulți spectatori români: ,,Din când în când apar și cronici în limba română despre spectacolele noastre.”
Și Bence mi-a vorbit despre sprijinul administrației locale pentru sectorul cultural: „Teatrul din Sfântu Gheorghe se află într-o situație destul de binecuvântată. Este o instituție finanțată de primărie, deci depindem într-o mare măsură de conducerea orașului. Și, desigur, nu știu exact ce se întâmplă prin birouri sau câte dificultăți sunt în spate, dar pot spune că foarte puține teatre au parte de un asemenea grad de libertate artistică și independență. Nu suntem obligați să «livrăm» anumite tipuri de spectacole. Mulți regizori se miră când vin pentru prima dată să lucreze cu trupa și descoperă cât de liber se poate crea aici.”
„Cultura trebuie menținută vie, pentru că este un liant între cele două comunități”
M-am întors la Sfântu Gheorghe în luna mai a acestui an, pentru a vedea spectacolul Rinocerii, în care joacă Bence. Am ajuns la Teatrul „Tamási Áron”, care se află chiar în Piața Libertății, în centrul orașului, la câteva minute de mers pe jos de Teatrul Andrei Mureșanu. Mai aveam destul timp înainte să înceapă spectacolul, iar în timp ce căutam intrarea în teatru, am văzut mai mulți oameni care se îndreptau spre un culoar din dreapta clădirii. M-am luat după ei și așa am descoperit barul teatrului.
În fața barului l-am întâlnit pe Incze Milan, un membru din echipa tehnică a spectacolului care mi-a prezentat terasa improvizată din câteva mese metalice și interiorul barului, spunându-mi că aici se întâlnesc spectatorii și actorii la o cafea sau o bere înainte sau după spectacole. Spectacolul Rinocerii, în regia lui Bocsárdi, este o coproducție dintre TASZ și Teatrul Figura Studio din Gheorgheni, județul Harghita, unde Milan este angajat ca membru al echipei tehnice. Îmi spune că vine des la Sfântu Gheorghe, pentru că spectacolul este destul de solicitat, însă, din ce a mai auzit la discuțiile de la bar de după spectacol, nu e pe gustul tuturor care ajung să îl vadă. „E un spectacol cam ciudat, nu o să îți placă dacă credeai că vii la o comedie”. Mai târziu am înțeles la ce se referea când spunea „ciudat”. Nu voi da spoilere, dar, într-adevăr, este un spectacol non-conformist, mai provocator, poate, decât l-ar fi gândit Ionesco. Milan are ca hobby fotografia, a lucrat înainte ca ajutor de bucătar, dar a înțeles între timp că mintea lui creativă are nevoie de alt job și astfel a ajuns să lucreze în teatru. „E mult mai tehnic decât mă așteptam, dar mie îmi place că pot să văd cum se naște un spectacol, pot să asist la întreg procesul și să întâlnesc oameni care gândesc diferit.”
Am rătăcit puțin prin Piața Libertății din Sfântu Gheorghe, inundată de apusul soarelui, până la ora spectacolului. Am observat-o pe Gabriela, care analiza programul afișat pe ușa teatrului TASZ. Nu știam dacă e o spectatoare fidelă sau doar o persoană curioasă de ce se mai joacă la teatrul din oraș. Mai târziu mi-a spus că e din Miercurea-Ciuc și a venit în oraș doar pentru spectacolul care se juca în acea seară. Călătorește la Sibiu, Cluj și la Sfântu doar ca să vadă spectacole care s-ar putea să-i placă. A mai văzut în trecut spectacole montate de Bocsárdi și îl admiră pe actorul din rolul secundar, Tibor Pálffy, așa că și-a luat bilet și a bătut drumul până la Sfântu Gheorghe și de data aceasta.
În ultimele zece minute înainte de spectacol, foaierul teatrului s-a aglomerat cu grupuri de prieteni și cupluri îmbrăcați ca de sărbătoare. Printre ei, i-am întâlnit pe Tünde și Tibi, un cuplu care s-a mutat de câteva luni în oraș, iar cu ocazia asta au primit un abonament la teatru valabil alte câteva luni. Încercând să se acomodeze cu noua lor casă, au transformat mersul la teatru într-un obicei lunar. Tibi spune că a observat că spectacolele din repertoriul Teatrului ,,Tamási Áron’’ sunt mai actuale și mai curajoase decât ce a văzut la Cluj, unde locuia înainte. Le-a rămas în minte ultima lor vizită la teatru, la un spectacol produs de teatrul de mișcare M-Studio, jucat pe scena TASZ: „A fost ceva deosebit și ne-a pus pe gânduri, au reușit să exprime suferința oamenilor fără cuvinte”.
Dragoș, un spectator fidel al ambelor teatre, a fost bucuros când i-am spus că scriu despre orașul lui și a fost foarte jovial pe parcursul discuției noastre. Merge la TAM ori de câte ori se joacă un spectacol pe care nu l-a văzut sau pentru a revedea un spectacol a cărui atmosferă vrea să o retrăiască. De obicei merge cu prietena lui, care îi e și parteneră de critică, dar încearcă să deschidă această lume și pentru prietenii lui mai reticenți. Merge și singur – pentru el, teatrul nu e un context de socializare, ci de timp pentru sine.
Dragoș spune că apreciază managementul orientat în beneficiul publicului practicat de teatrele din oraș și faptul că acoperă teme și subiecte pentru orice categorie socială, lucru care evidențiază atenția față de public și față de nevoile și interesele acestuia. Teatrul Andrei Mureșanu nu îi dă sentimentul de instituție, deoarece de fiecare dată înainte de a intra în sala de spectacol ești primit cu zâmbete, chiar cu un aer familial: „Poate paradoxal, atuul Teatrului Andrei Mureșanu este sala. Sala aia, tocmai pentru faptul ca este relativ mică, este cu atât mai impresionantă având în vedere microuniversurile care iau naștere acolo.” Consideră că sala de la TAM este perfectă pentru teatrul intim, senzorial, care e și genul lui preferat, dar poate ca ar fi necesară o sală ceva mai mare, având în vedere cererea foarte mare din partea publicului. Pentru el, e ceva extraordinar faptul că teatrul îi poate trezi amintiri.
L-am întrebat pe localnicul Dragoș ce crede el că menține cultura vie în Sfântu Gheorghe. Mi-a spus că, în mod cert, cultura este un aspect definitoriu al comunității – în vremuri dificile financiar pentru cultură, un orășel ca Sfântu are două teatre, TAM si TASZ, ambele cu spectacole premiate. „Cultura este ținută vie tocmai de apetența crescută a publicului pentru cultură, atât cel maghiar cât și cel român. Iar cultura trebuie menținută vie pentru că este și un liant între cele două comunități. Faptul că majoritatea spectacolelor se joacă cu casa închisă confirmă teoria mea personală de stabilire dacă un teatru are spectacole de calitate sau nu: dacă în ziua în care se joacă un spectacol, la vânzare găsești multe bilete disponibile, nu te duce! Așa că la Sfântu Gheorghe ești nevoit să fii calculat și organizat, altfel nu prinzi bilete!”
***
Ca să înțeleg mai bine cum de Sfântu Gheorghe are așa o viață culturală vie și conectată la comunitate, l-am întrebat și pe cronicarul de teatru Mihai Brezeanu. Acesta a numit Sfântu Gheorghe „orașul-teatru” și și-a amintit de o întâmplare din martie 2023, de la a cincea ediție a festivalului Reflex, organizat de Teatrul Tamási Áron. Era la Unchiul Vania, montat de regizorul sloven Tomi Janežič. Spectacolul s-a terminat după ora 23, a durat peste patru ore și s-a jucat la Sepsi Arena, sala polivalentă a orașului, amplasată la ieșirea spre Miercurea-Ciuc. O oră mai târziu, în foaierul teatrului de limbă maghiară (adică la 3 km distanță de locul reprezentației), 80 de spectatori încă așteptau să înceapă Q&A-ul cu membrii distribuției. „Spre comparație, o sesiune de discuție post-spectacol adună, în general, 10-20 de curioși.”
Cronicarul a remarcat și rezultatele festivalului D-butan-T – dintre laureații primelor zece ediții, care au avut loc în perioada 2016-2025, șase sunt deja câștigători sau nominalizați în cadrul Galelor Premiilor UNITER: actorii Mădălina Mușat și Ștefan Mihai, regizorii Irisz Kovacs și Botond Nagy, scenograful Theodor Cristian Niculae și coregraful Sergiu Diță. Brezeanu apreciază potențialul artistic din oraș, dar și prezența unui public cultivat pe măsura artiștilor. ,,Un oraș de 50.000 de locuitori, cu două teatre dramatice și unul de mișcare (M Studio și al său excelent festival Flow merită o discuție separată), propune cea mai relevantă platformă națională de lansare a tinerilor profesioniști și beneficiază de un public printre cele mai educate, fidele, deschise înspre experiment și tinere din țară.’’
Imaginea din deschidere: „Rinocerii”, în regia lui Bocsárdi László. Foto via TASZ.
