Sepsi Theatre ShowCase a arătat în luna martie ce produc teatrele din Sfântu Gheorghe, Covasna. Un teatru de limbă română, un teatru de limbă maghiară și un teatru de mișcare au prezentat 14 spectacole variate tematic și estetic, de dramă și teatru-dans.
Studio M are o colaborare îndelungată cu coregraful Pál Frenák, care semnează acum Fren_Ák și spectacolele produse împreună, în ciuda familiarității care s-a instalat între coregraf și trupa de la Sfântu Gheorghe, reușesc încă să surprindă. Transpusă coregrafic, romeo@julia.com, o interpretare a piesei Romeo și Julieta, reduce textul lui Shakespeare la cele două personaje principale. Într-un decor format dintr-o canapea și un perete central, toate acoperite cu iarbă, ca și covorul de scenă, dând senzația deopotrivă a unei sere și a unui teren de tenis / fotbal, deci un spațiu al naturii și al luptei (sportive), personajele joacă într-o cheie autoironică.
Romeo și Julieta sunt departe de imaginea romantică și/ romanțată cu care sunt de regulă reprezentați. Romeo e un macho agresiv și cam bădăran, pe alocuri pueril în grobianismul său, fanfaron care se dă mare cu o pușcă (și asta nu va duce, desigur, la nimic bun) a cărei mărime îi gâdilă orgoliul masculin. Julieta are o doză zdravănă de agresivitate și arțag, e mai tot timpul pusă pe harță. Certurile lor sunt epice, ca și partidele de amor. Personajele amintesc întrucâtva de cele din Natural Born Killers: pasionale, furioase, savurează conflictul în aceeași măsură ca iubirea. De altfel, pentru ei, cele două sunt inseparabile. Marea povestea de dragoste este deconstruită printr-o ironică reprezentare a clișeelor, de la gesturi ample, ostentative și patetice până la coloana sonoră concepută de Gábor Halász, cu Julio Iglesias, Black – Wonderful life și Ceaikovski, dar și cu un pic de mambo cu Perez Prado căci, nu-i așa, temperamentul latino surprinde cel mai bine clișeele de amor pasional.
Dar nu totul în spectacol se rezumă la parodie și umor. Dragostea și moartea se materializează sub forma a două personaje - simbol, fără chip: o formă de viață lucioasă, care acaparează personajele (rochia Julietei devine lucioasă odată ce iubirea e instalată — scena balconului, care implică nuditate delicat exprimată, se mută pe canapea — și un MC mascat, care stârnește un sentiment de neliniște. O tușă la Pina Bausch surprinde minunat finalul, când în iarbă sunt plantați macii roșii ai iubirii, care se extind și ei pe sacoul lui Romeo. Frazele de mișcare sunt ample, cu leit-motivuri repetitive excelent interpretate, atât tehnic – coregrafic, cât și actoricește. Judith Balázs, Zoltán Deák, Attila Nagy Veres sunt absolut minunați.
Cum s-a măritat maimuța, și-a luat casă și a găsit fericirea în Orlando (spectacol văzut online, care nu a mai avut loc în showcase) mi-a reamintit ce scriitor minunat e Chuck Palahniuk – sau era, înainte ca toate cărțile sale să pară scrise după o rețetă. Realizat ca un mockumentary, un pseudo-documentar cu conținut ficțional, format care susține stilul narativ al lui Palahniuk, și concentrat pe povestire, cu deraieri scurte de monoloage interioare, spectacolul creat de Dragoș Mușoiu la Teatrul „Andrei Mureșanu” conține patru povestiri pe care regizorul le redă fragmentar, intercalându-le una într-alta într-o ramă despre obsesia (capitalistă, mai precis, americană) pentru succes, bani și faimă.
Palahniuk face ce știe el mai bine, ia patru domenii – aici televiziunea, presa scrisă, industria terapiilor naturale / masaj/ Reiki și supermarket-urile –, le scanează ca să găsească tiparul de funcționare și le duce dincolo de orice limită. De la un punct încolo, narațiunile deraiază pe o pantă aproape fantastică, cu evoluții de-a dreptul șocante. Mușoiu se folosește de ideea de televiziune și plasează rama generală a spectacolului pe un platou TV, cu un fundal verde rotativ. Alte două spații sunt plasate pe lateral, iar deasupra sunt două ecrane (decor Cosmin Stanciu). Desigur, fundalurile și ecranele permit crearea unor spații virtuale variate, adică manipularea realității. Ce vedem e un construct, și încă unul plin de artificialitate: personajele par decupate din televizor, mai precis, din reclame, sunt puternic conturate, vivace, dar false. Este o lume care își negociază continuu imaginea și nu are scrupule în a face efectiv orice pentru a avea succes.
Ultima poveste, o fabulă care dă și titlul spectacolului, este livrată la final compact, într-un singur calup, dar personajele ei, maimuța, bizonul și alte viețuitoare, se plimbă nonșalant de-a lungul spectacolului prin celelalte povești, ca niște verigi de legătură. Un alt liant al spectacolului este universul sonor, eminamente ironic, creat de Magor Bocsárdi. Cum s-a măritat maimuța... este o variantă de comedie umană contemporană care frizează fantasticul, cu personaje obsedate de ascensiunea lor socială și materială, fără morală și fără conștiință. Într-un stil vioi, bazat pe narațiune și cu un vizual à la Andy Warhol, spectacolul oferă o variantă de oglindă a lumii contemporane dominate de profit și consumerism.
Dacă textele lui Chuck Palahniuk vorbesc despre lumea contemporană în termeni de faimă și bani, la Sarah Kane și Ivan Vârâpaev sunt investigate paradigmele ei conflictuale. Primul text dramatic scris de Sarah Kane, Blasted (1995), montat de Bobi Pricop la Teatrul „Andrei Mureșanu”, este și unul dintre cele mai violente ale ei. Aici, scriitoarea pune violența domestică în relație cu războiul. Practic, textul este un diptic, cu două narațiuni pe două planuri care sunt surprinse în punctul lor de intersecție. Un jurnalist de vârstă medie, Ian (Sebastian Marina), și iubita lui foarte tânără, Cate (Mădălina Mușat), își construiesc relația prin flirt, conflict și dominație.
Într-o cameră luxoasă de hotel, cei doi sunt prinși într-un joc de-a șoarecele și pisica în care diferențele dintre ei produc o fractură cât o prăpastie. El face parte din clasa de mijloc, este un om experimentat și un jurnalist cinic, viața personală este în derivă, iar starea de sănătate i se degradează vertiginios. Sebastian Marina dă personajului un cinism care se poate transforma repede în violență fizică, dar pe care îl menține mai mereu într-o zonă a amenințării verbale, suficientă pentru a domina, și pe care îl ajustează cu o tandrețe prefăcută. Ea provine dintr-un mediu precar, pare candidă și vulnerabilă emoțional, prin urmare ușor de manipulat, dar Mădălina Mușat lasă mereu personajului momente de luciditate și chiar de forță.
Lucrurile se degradează continuu, relația dintre ei se dezvoltă vicios într-un raport de putere inegal, între dominant și dominat, rezultând un arsenal de violențe domestice, verbale și fizice. Este momentul în care planul aparent realist se dizolvă, ca și cel domestic, și intră în scenă un personaj-simbol, soldatul (Costi Apostol). Emisar al unui război care a cuprins orașul, soldatul este întruchiparea haosului și a violenței extreme. Războiul este pretextul pentru atrocități insuportabile, torturi, mutilări, violuri. Traumele torturii transformă victima care supraviețuiește sau pe apropiații săi în torționari, așa că se produce o spirală a violenței fără sfârșit. Soldatul nu reprezintă doar violența, ci și traumele cauzate de ea, șocul postraumatic care îl face să acționeze haotic, instabil și să devină el însuși agresor. Decorul Oanei Micu, premiat cu premiul Uniter pentru scenografie 2023, se transformă din imensa cameră de hotel stilată în ruine de război. Parabolă a violenței umane, individuale și sistemice, Blasted este un spectacol greu de privit astăzi, când două războaie reale arată că atrocitățile nu sunt de domeniul istoriei. Și mai rămâne din acest spectacol muzica.
Conferința iraniană este unul dintre textele de succes ale lui Ivan Vârâpaev, dar și dintre cel mai greu de montat, nu pentru că ar presupune o complexitate dramatică, ci tocmai pentru că nu presupune asta, cel puțin la prima vedere. În varianta creată de László Bocsárdi la Teatrul „Tamási Áron” (un alt spectacol a fost creat de Bobi Pricop la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu), se configurează realist cadrul tipic al unei conferințe științifice, cu spectatorii care primesc ecusoane de participanți, cu translatori și organizatori care mișună în public și cu speakeri.
Problema iraniană, a ciocnirii dintre fundamentalismul religios și drepturile omului, dintre dictatură și libertate, este investigată din mai multe perspective, unele antagonice de-a dreptul, altele care au similarități, cu diferite nuanțe. Abordările temei sunt politice, spirituale, pragmatice sau poetice, pentru că vorbitorii vin de pe poziții diferite, sunt politicieni, orientaliști, preoți, scriitori, jurnaliști. Perspectivele asupra libertății și dictaturii alunecă ușor în timpul discursurilor din zona publică, politică, în cea personală. Toate discursurile reprezintă idei și argumente care au populat spațiul public, mai ales în ultimii ani, când războaiele au readus în prim-plan noțiuni ca libertate imperialism, colonialism, agresiune, invazie, război, tortură, refugiați, religie.
Ceea ce face Vârâpaev în text este o adevărată frescă a mentalității vest-europene, o radiografie a viziunilor umaniste ale Occidentului în opoziție sau în completare cu cele din Orient (textul patinează mereu între a crea un antagonism între vest și est și a le prezenta ca două variante complementare ale umanității, deci între conflict și diplomație). Punctul culminant, după mai multe răsturnări de perspective – susținute de un halou muzical creat de Magor Bocsárdi, care este continuu, subtil, inducând tensiune în public fără ca acesta să îl perceapă conștient —, vine la final, prin discursul poetei dizidente din Iran, care proclamă libertatea în interiorul dictaturii, politice și religioase. Ideea că putem fi liberi în spirit, chiar și în captivitate, este frumoasă artistic, dar în realitate, ea își pierde din fascinație. Vârâpaev însuși știe asta acum, când a devenit persona non grata pentru Rusia și Putin, piesele sale au fost scoase de pe afiș și el a fost forțat să părăsească țara, refugiindu-se în Polonia.
FOTO main: Volker Vornehm
