Vezi cum sună vocile queer în Smochina, o antologie de proză scurtă, rezultatul programului de rezidențe a Triumf Amiria, un proiect multiartistic LGBT+ ce conține și o secțiune literară. Programul a fost jurizat și coordonat de Denisa Ștefan și Adrian Schiop.
Astfel, Smochina reunește textele a opt scriitorix: Răzvan Andrei (poet, pictor, traducător și redactor de carte. În prezent este redactor-șef adjunct la Editura Polirom, printre titlurile lui se numără: Jazz pentru iguane și alte poeme și Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+, textul din Smochina este debutul lui în proză); Ala Cucu (artistx, face în principal jucării, dar și scrie. A terminat la UVT Design Textil, iar în prezent e studentx în cadrul UniTBv Litere la Inovare Culturală); Adrian-Florin Duță (a absolvit un program de licență în limbi străine (neerlandeză-engleză) la Universitatea din București, iar acum este student în cadrul aceleiași facultăți, la Masterul de Traducere a Textului Literar Contemporan, scrie proză și articole pentru diverse publicații din țară și din afară, precum și analize literare queer și (eco)feministe în cadrul Conferinței Studenților și Absolvenților de la Neerlandeză); Roxana David (a debutat în antologia queer Plastic în carne cu textul Incognito. Urmează să îi apară povestirea Dr. Pepper în antologia Cicada de la Dezarticulat Books); Cosmina Price (a debutat cu romanul 87 de trucuri nemaivăzute la ecvide la editura frACTalia); Gabriel Sandu (artist multidisciplinar de teatru și film, regizor și scenarist, printre piesele sale se numără Moarte la Teatrul de Revistă , Adrenalină și 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia)Ioana Săndulescu (a debutat în volumul colectiv de proză scurtă UCL Publisher’s Prize for Student Writing, a mai publicat în antologia Pasageri) și Luna Sferdianu (lucrează ca editor pentru Glamcult în Amsterdam).
Uite ce spun și coordonatori Denisa Ștefan și Adrian Schiop despre volum:
Literatura scrisă de oameni queer e importantă în primul rând pentru reprezentare şi vizibilitate. Mulți scriitori mari au fost queer, deci toți am crescut cu literatură scrisă de oameni queer, dar s-a ascuns asta pe cât posibil. Acum nu mai e nevoie să se ascundă această parte a identității, nu mai damnează omul cum o făcea înainte. Iar ăsta e un motiv de bucurie. Avem nevoie de content, dar avem nevoie mai ales de artă, de oameni talentați care să publice şi să ajungă la comunitate şi cititori în general. Din diversitate se naşte arta, din legăturile pe care omul normal nu le vede. Smochina e bazată pe queer şi pe diversitate, iar astea mereu au mers şi mereu vor merge mână în mână. (Denisa Ștefan)
Avem nevoie de astfel de antologii. Nu doar ca să bifăm reprezentare, ci pentru că sunt ca niște foraje de prospecțiune pe un teren literar aflat mereu în mișcare. Sonde care coboară adânc, ca să ia pulsul prozei queer din underground – cu tot ce are ea mai viu, mai tensionat, mai promițător. Și vestea bună - ce iese la suprafață nu mai e demult doar confesiune sau manifest activist. Așa cum e oglindită în antologia de față, dedicată unor prozatori în pragul debutului, proza LGBT+ calcă sigură pe ea. Si mai ales e coaptă, stilistic și narativ, gata să stea alături de orice altă literatură. (Adrian Schiop)
Citește câte un fragment din textele publicate în Smochina.
(...) încerca să-și ia gândul de la lucrurile astea. De fapt, se chinuia, antrenat de curentul lipicios, să găsească o cale de a-l convinge pe Kiril să renunțe la cursa aia nebună și să se alăture exercițiului lui de frondă, încercării sale de a sfida niște reguli care nu doar că i se păreau crude și absurde, dar care mai și aveau ca rezultat, dacă ar fi fost urmate, moartea violentă și, din punctul lui de vedere, fără rost a aproape tuturor. Avea să se lovească însă de ceea ce îndrăgea cel mai mult la Kiril, de natura nevinovată a acestuia, de inocența aia seducătoare pe care Artem n-o avusese niciodată, dar la care tânjea și pe care adora să o contemple în persoana lui Kiril. E drept că inocența, așa autentică cum era, așa dătătoare de bucurie neîngrădită, de fericire lipsită de umbre, îl făcea pe Kiril vulnerabil – în fața tuturor celorlalți, mai ales în condițiile competiției ăleia acerbe, dar și înaintea lui Artem. Era conștient că, într-un fel, inocența lui Kiril îi servea lui drept hrană, că, nefiind el însuși pur, aflându-se în compania lui Kiril trăia prin delegație, prin transfer nevinovăția care-i lipsea: îl privea pe Kiril, îi analiza comportamentul și-i observa gesturile, ticurile, exaltările și momentele de tristețe, o tristețe lipsită de ciudă sau resentiment, și simțea extazul; atât de intens își apropria firea companionului, că-l furnica tot corpul de frenezie, de parcă el ar fi fost cel care făcea gesturile respective, cel care se exalta sau cel care se întrista fără ciudă sau resentiment. Dar încântarea cea mai mare era dată de momentele în care Kiril se străduia să pătrundă înțelesurile lucrurilor pe care le tot îndruga Artem. Și asta nu de dragul obținerii vreunei cunoașteri superioare, Kiril nu ținea să știe de dragul de a ști. Uneori, lui Artem i se părea că prietenului lui îi lipsesc de-a dreptul conceptul de cunoaștere și agresivitatea flămândă care-i e asociată. Fără să fie conștient, Kiril se chinuia să ajungă la miezul a ceea ce zicea Artem pentru că era convins că acolo o să-l găsească pe Artem întreg, pe Artem-cel-fără-rest, pe Artem care-i scăpa printre degete fiindcă Artem nu i se oferea lui cum i se oferea el lui Artem, visceral, prin priviri care urmăreau cuprinderea plină de tandrețe și îndrăgostită a prietenului, prin vorbe spuse fără ocolișuri și prin îmbrățișări prelungi și electrizante, ci i se livra fragmentat și mediat, prin construcții fanteziste de idei și prin cuvinte cu sensuri obscure, de parcă i-ar fi fost teamă că, odată prins în lumina ochilor lui Kiril, zbuciumul din mintea lui și gheața raționamentelor produse de cinismul său, care nu era doar unul intelectual, ci se născuse în adâncurile ființei sale, i-ar fi putut distruge prietenul căci i-ar fi murdărit și înghețat văzul. (Fragment din Răzvan Andrei, Is the Rectum a Grave?)
***
În decursul anilor s-au chinuit să trăiască, să merite să trăiască, fie că cerul era sau nu cu smog și încărcat de radiații, iar când zic de chin, nu mă refer la precaritatea vieții, ci la lipsa de entuziasm, droguri și lux. Acești câțiva selecți elitiști s-au viermuit printre ruinele oricum preexistente din zona est-europeană și au dat un mare și continuu rave fatal.
„dacă tot vom face cancer în maxim doi ani, dacă oricum nu mai există vreo șansă și dacă am rămas aici pe planeta asta, abandonați de orice deus ex machina, abandonați de însuși demoni sau spirite, fără vreo vină, fără control, într-o anarhie capitalistă la care credeau că nu am contribuit, dacă tot ce ne rămâne e să murim, hai să distrugem totul din noi, în cea mai mare nepăsare, în cea mai mare nesimțire. Hai să ne acoperim cu fard de plumb, protejați de ionizarea iminentă, făcând cosplay domnx cu coasa. Generația omega, pentru că doar copilăria noastră a fost alfa. Hai să nu mai stăm, hai să murim odată! Fiecare zi petrecută pe cârpeala asta de pământ e o zi pe care nu o meriți, fiecare zi în care nu te descompui, e o zi în care ai speranța că se va schimba ceva. Fiecare oră în care dormi e o criză existențială, iar fiecare nou-născut e un ospăț copios. Suntem ultimii diavoli din univers, și doamne doamne și-a luat inocenții și a fugit cu ei în rai și s-a încuiat acolo pregătit pentru următorul univers. Ne-ar ierta fără nicio ezitare, dar noi nu, noi nu iertăm nimic, nouă nici nu ne pasă că a lăsat țarcul deschis, noi stăm în cocină și ne bălăcim în jeg și rahat. Am vrut doar să vă amintesc o ultimă dată că azi cine nu moare, n-are decât să se sinucidă mai târziu! Știți bine regula, cine și-o face cu propria mână… ajunge în iad… și cum e iadul? Iadul e aici, pentru veșnicie! Așa că, azi e cea mai specială zi! Știți ce vreau de la voi toți!?“ (Fragment din Ala Cucu, Plaga Bloody Plaga)
***
Mirii și apropiații aveau plan să plece să facă poze, restul a trebuit să socializăm și să pierdem vremea încă două ore, până la masa de la restaurant. Am salutat câțiva foști colegi, am făcut niște small talk chinuit, am încercat să rețin unde merge fiecare să piardă cele două ore, ca să-i propun lui Sergiu să mergem altundeva. Dar atunci au venit Angi și vikingul ei spre noi și mi-au stricat planul de evadare.
Angi s-a prefăcut că atunci mă vede prima oară. S-a prefăcut că e entuziasmată să mă vadă. S-a prefăcut că mă îmbrățișează ca pe o veche prietenă, platonic, apoi s-a prefăcut că e cordială cu Sergiu, ca și cum ar fi uitat că din cauza lui ne-am despărțit atât de brutal. Vikingul ei sigur știa zero barat. Din punctul lui de vedere, nu era nicio prefăcătorie, până la urmă eu eram fosta colegă de liceu și de cămin a fostei vecine a lui Angi, o foarte laxă legătură. Am făcut cunoștință, îl chema Dan. Dan a propus să mergem toți la un suc în parc, el nu știa pe nimeni dintre nuntași. Nu aveam pregătită nicio scuză, așa că asta am făcut.
Am băut limonadă. Mie deja mi-era foame și mi-am comandat un langoș. Și-au luat și ei mâncare, să nu mă lase să mănânc singură. Dan îi spunea lui Angi Angela. Angela dragă, tu ce dorești a mânca? Fuma zgomotos, respira zgomotos, vorbea afectat. Am aflat că e din Oradea. Le-am pus o mie de întrebări, sub pretextul politeții și conversației. Voiam să știu, dacă tot am dezgropat trecutul, tot. În anii ăștia, nu o căutasem pe Angi pe internet decât de vreo două ori, de pe telefoane străine în club, moartă de beată. Știam că e la facultate în București, că face ceva cu calculatoare. Văzusem o poză cu ea dintr-o excursie în Praga, așa că mi-am notat în cap să nu merg niciodată în Cehia, apoi fix de ciudă am mers într-un city break acolo cu o altă tipă, în anul doi. Apoi m-am simțit ca ultima japiță și mi-am jurat să nu mă mai gândesc la ea, trează sau nu, și să îmi văd de viața mea.
Acum că soarta (Geta) ne-a reunit în mod irefutabil, eram hotărâtă să profit de ocazie. I-am pistonat cu întrebări pe amândoi, ca să nu îl las pe Dan pe dinafară, să nu stârnesc vezi doamne suspiciuni, deși fața și vocea lui mă iritau la culme. Unde lucrau, unde locuiau, unde s-au cunoscut, cum era viața în București, stăteau în chirie sau aveau credit. Sergiu, care mereu a fost mai sociabil decât mine, părea ușor mirat de cordialitatea mea exagerată, dar s-a adaptat repede. Încerca și el să deschidă noi subiecte și, mi-am dat seama curând, să țină subiectul vieții lui cât mai departe. Erau probabil mai multe lucruri la mijloc: îl rodea amintirea cu mine și Angi și nu voia să fie în prim-plan în fața ei, îi era rușine că lucrează la firma lui tata, probabil mândria de oraș mic pălea față de străini, și, mai ales, față de niște oameni care terminaseră facultatea la Cluj și București. O ascundea bine, dar îi miroseam agitația interioară sub masca de haz și voie bună, ca atunci când veneau în vizită colegi de școală de-ai lui care aveau console de jocuri mai scumpe. L-am văzut brusc pe Sergiu la 11 ani, apoi la 21, același băiat ambițios, dar nătărău, amuzant, dar fricos, iar acum, la aproape 30, mi se părea un om simplu, dar care se vede că se străduiește. Poate l-am judecat prea aspru. Poate am pus durerea mea pe primul loc prea mult timp, fără să încerc să înțeleg durerea lui. (Fragment din Roxana David, Fata cu păr roz-pudrat)
***
Patruzeci de grade, piele-miere.
Îi strălucește transpirația pe spate și pe ceafă. Are părul scurt și pot să-i văd fiecare picătură cum se scurge printre fire în jos pe scalp, sau se prelinge de-a lungul firului și rămâne acolo, ca să-mi amintească că mă holbez și să-mi fie rușine. Îl sorb din priviri și nu mă vede și asta-mi dă curaj. Dar doar atâta timp cât stă cu spatele la mine. M-aș fi lipit de el, cu fața între umărul și gâtul lui: piele caldă pe piele caldă sau piele rece pe piele rece. Dar doar atâta timp cât stă cu spatele la mine. Sper că din cauza soarelui se încruntă așa urât atunci când se întoarce cu fața și îmi feresc ochii.
Are nasul mare, mă uit la el din toate părțile și e frumos din toate, cu fața rotundă și părul tuns periuță, nările care i se ridică în sus în încruntătură mai tot timpul. Are deja riduri de expresie, își mișcă nările de parcă mi-a simțit parfumul și nu s-a hotărât încă dacă îi e sau nu pe plac. Nu știu dacă îi place, nu știu dacă îi plac, dar știu cu siguranță că-l amuz. Știu asta deși e prima dată când îl văd, ar trebui să fiu reticent sau să îmi fie frică, sau să fiu prevăzător, dar nu îmi e și nu sunt. Sunt entuziasmat și îmi piere entuziasmul și poate nu vrea nici măcar să mai stea cu mine și mă lasă să mă țin după el ca un câine care n-a simțit în viața lui un om bun. Și-mi zic „vreau să aibă cineva răbdare cu mine cum ai cu un câine vara, când îi dai să bea apă și îi dai din palmă, că altcumva nu ai de unde și jumătate din apă cade pe jos că nu pot să o beau pe toată, și mă lasă așa și nu mă ceartă, și îmi mai dă.”
Calc în spatele lui ca pe bec.
Se întoarce cu fața spre mine și brusc și râul și pădurea devin înmiit mai interesante și niciun copac șină de tren bucată de ciment turnat aici cu treizeci de ani în urmă nu e la fel de dură ca privirea lui. Spun privirea și nu intenția, pentru că intenția nu pot decât să o ghicesc și e oricum numai nu de bine, și își bagă mâna în buzunar și scoate un pachet de țigări, îl deschide și scoate una pentru el, după care îmi întinde și mie ambalajul lucios, șifonat, care i se potrivește mănușă. Mă uit la pachet dar de fapt mă uit la degetele și la mâna lui, la unghiile tăiate scurt, care arătau ca și cum le-ar roade, aveau un ceva nefinisat, ca un răspuns dat la nervi, ca o întrerupere c-o replică tăioasă. Până și în forma unghiei are ceva prea masculin, până și felul în care degetul mare se îndoaie pe marginea de pachet. Cu cealaltă mână își ține țigara între degetul mare si arătător, fă-mă doamne țigară, mic să-i încap în palme. Are buze groase, iar capătul portocaliu al țigării pare că se pierde de tot în spatele lor, parcă mușcă din carne. Degetele aspre pe fundalul feței lui, puțin roșie și plină de transpirație, fața lui soră cu vara dacă vara ar fi om. (Fragment din Adrian Duță, Așa joacă băieții cool leapșa)
***
Mereu mi-am văzut colegii de clasă ca pe o mulțime deosebit de compactă care m-a asimilat în cel mai dezinteresat mod. La început, când abia mă mutasem în oraș, mi-am surprins părinții punând, în repetate rânduri, pentru diverse rude și cunoscuți de-ai lor, greul cu care li se părea că mă confrunt în seama faptului că colegii mei de clasă se cunosc de multă vreme între ei, că formează deja un grup de prieteni în care nu prea pare că am șanse să mă integrez. Apoi, pe măsură ce a mai trecut timpul, nu au mai spus nimic și mi-a părut bine că a fost așa pentru că nu-mi place când se mulțumesc să spună lucruri aproximative sau un pic false despre mine din dorința de a prezenta o realitate, mă gândesc, mai digerabilă (sau mai demnă?), iar eu n-aș fi știut să le explic sub nicio formă – colegii mei nu sunt nici pe departe o mulțime care mă exclude, că nici măcar nu s-ar putea spune că alcătuiesc un grup dacă nu m-ar avea pe mine, elementul neutru care întregește clasa, motiv pentru care mă tolerează izolată undeva în mijlocul ei, într-un punct mort, cam așa cum s-ar purta un veritabil organism în putere cu scama din buricul lui păros și poate cam neîngrijit. Sau, în sfârșit, așa ar sta lucrurile dacă una dintre axiomele bărbăției ar presupune să ai neapărat o scamă sănătoasă în buric.
În clasa a cincea, profesorul de matematică de la noi din sat a vrut să participe cu mine la un concurs care cred că se chema „Profesor pentru o zi“ și care presupunea că eu aveam să fac pe profesorul pentru o zi, în cazul lui, pentru o oră, cea de matematică. Ora avea să fie înregistrată și înscrisă în concurs ca evaluatorii să stabilească probabil pe seama cărui puști așezat în fața tablei cu creta în mână se pot distra mai copios. Le-am predat colegilor mei de atunci lecția despre mulțimi și știu sigur că m-au privit pe jumătate cu admirație, pe jumătate cu dispreț, cu părul prins într-o clamă de plastic și bluza de trening sclipicioasă încheiată cu fermoarul până sub bărbie. E un episod care mi-a tot revenit în minte de-a lungul anilor de liceu, făcându-mă, în cele din urmă, să văd faptul că mă simt acum înghițită și imobilizată de actuala mea clasă-mulțime ca pe un fel de pedeapsă că am acceptat atunci să mă ridic deasupra fostei clase ca să îi profețesc mulțimea. (Fragment din Cosmina Price, Fericiți cei pierduți în mulțime)
***
Așa cum mi-a cerut, am scris pe o bucată de hârtie: „Astăzi, 25 august 1995, eu Marius Stoian, dau inima mea de copil domnului Iisus Hristos”. Răvașul ăsta m-a urmărit pentru următorii 30 de ani, până Buni, cu ochi împânziți de depresie și demență, la 86 de ani, s-a dus în lumea de care vorbea atât de mult, pe care atât de mult o aștepta. Dar atunci, pe 25 august 1995, bunică-mii i s-au inundat ochii de ceva ce nu mai văzusem; dar mai târziu, când am băgat prima boabă de extasy, am găsit limbajul necesar să confirm ce (intuiesc că) trăia: extaz, ochii i se inundaseră de extaz mistic. S-a trântit în pat și a început să plângă și să râdă simultan, într-o criză care îmi trezește fiori chiar și azi când mi-o amintesc, se perpelea de pe o parte pe alta, în așternuturile ei verzi și aspre, care te pedepseau la fiecare atingere,aproape rașchetându-ți pielea. Mi-amintesc precis că am sărit peste ea ca să o liniștesc.
Buni repeta „Mariusică, ai atât de mult spirit de rugăciune în tine, domnul Iisus Hristos există și este în tine”, cu un accent apăsat pe cuvântul „există”, un accent care astăzi știu că ar putea trăda o oarecare formă de dubiu – un dubiu de care, toată copilăria și adolescența mea, nu aș fi zis că poate fi suspectată. După câteva minute care au părut o Eternitate, singur în casă cu ea învârtindu- se convulsiv de pe o parte pe alta, fix când am vrut să ies pe hol să chem vecinii să o liniștească, Buni m-a tras lângă pieptul ei și mi-a șoptit: „am văzut Paradisul, Paradisul ne așteaptă”.
Ce văzuse cu adevărat habar n-am, că nu a intrat în detalii, dar o cred – am pățit și eu. Am avut un trip foarte ezoteric la un moment dat – dansam într-un club de techno din Berlin și mi se părea că toți raverii sunt îngeri și că Dumnezeu ține în brațele lui largi tot ringul de dans și nu ne dă drumul niciodată. A fost frumos. Diferența dintre trupul meu și al ei e că eu eram susținut chimic și zâmbeam pacifist oricui apărea în calea mea, iar ea se zvârcolea fără suplimente, exact așa cum îmi imaginam că fac cei care ajung în cazanele iadului – alea despre care tot ea îmi povestise. (Fragment din Gabriel Sandu, all that we lost)
***
După ceva timp m-am obișnuit cu gustul și am început să mă bâțâi pe ritmul muzicii. A fost destul de amuzant, până când o parte din cei cu care venisem s-a îmbătat extrem de rău și a început să se comporte ciudat. Iman a ieșit afară după câteva ore, sub pretextul că trebuie să conducă pe cineva la un taxi și nu s-a mai întors. Mă pregăteam să plec înapoi la cămin, când, într-un colț, am văzut o fată care semăna cu Mirjam lângă un băiat care gesticula agresiv înspre ea. Mi-am mijit ochii în direcția lor, iar Mirjam m-a recunoscut și mi-a făcut cu mâna. Expresia ei devenea din ce în ce mai chinuită pe măsură ce mă apropiam.
— Bună, Ariana, el e Fred, studiază... nu mai știu ce studiază, dar nu reușesc să mai scap de el, mi-a țipat ea în ureche.
Am dat din cap în direcția lui Fred și i-am zis că, din păcate, lui Mirjam nu îi plăceau băieții, pentru că era iubita mea. Nu știam de unde scosesem treaba asta, dar ca urmare, Mirjam s-a apropiat de mine și mi-a cuprins talia cu brațul. Am simțit un miros floral prin tot amestecul de fum și transpirație din club și mi-am dat seama că venea din părul ei, care îmi gâdila antebrațul stâng de fiecare dată când respira. Am rămas nemișcată, privindu-l fix pe Fred, care ne zâmbea cu gura întredeschisă.
— Ha ha, nu aveți loc și pentru mine între voi? întrebă el, cu o privire tâmpă.
— Scuze prietene, eu am ajuns prima aici, i-am răspuns.
Nu știam dacă era adrenalină sau furie, dar ceva îmi dădea sentimentul absolut irațional că aș fi fost în stare să mă iau la trântă cu Fred dacă era nevoie, să îi fac rău fizic fără nicio ezitare, doar ca să îl pedepsesc pentru faptul că intrase cu forța în seara lui Mirjam, iar refuzul ei nu valorase absolut nimic pentru el.
— Uau, Ariana, ești foarte lacomă. Mai lasă câteva fete și pentru noi, adăugă Fred, doar pe jumătate amuzat.
— Poate ar trebui să pleci, îi sugeră Mirjam.
— Da, o să plec. Pa, Mirjam, nu mi-a făcut plăcere deloc. Sper să vă găsiți niște bărbați adevărați, care să vă rezolve toate problemele pe care le aveți, urlă el în timp ce se îndepărta.
Mirjam mi-a dat drumul, deși mi-aș fi dorit să mai rămână câteva momente lipită de mine. Ne-am uitat una la alta câteva secunde, apoi am izbucnit în râs în același timp. (Fragment din Ioana Săndulescu, Teoria probabilității)
***
Când eram mică tot ce mi-am dorit a fost o perucă. Una mică, sub care să îmi încapă figura timidă. Prima perucă am primit-o după serbarea din clasa întâi. Mi-a fost promisă în schimbul unei execuții convingătoare a rolului meu de atunci, pe care l-am prestat fără să ezit. (Simt totuși că am rămas cu necesitatea intonației). Peruca roșcată, cu un breton înțepător, îmi ajungea până la piept. O purtam în fiecare dimineață ca pe o emblemă, ca pe un vânat, credeam că toată lumea își dorește o perucă. Credeam că o domniță generoasă s-a chelit la perfecție și mi-a predat peruca plasticoasă precum o ștafetă. Credeam că perucile vin din Peru. Credeam multe lucruri. Am continuat să mă plimb prin casă, pretinzând fără vreun motiv că sunt un copil diferit, fără nume, fără istorie, fără un loc în apartament sau în arborele genealogic. Dacă zburdam destul de agil prin casă (un spectacol de prestidigitație în fața unei audiențe nule) puteam să mă propag în eter, pe partea opusă funinginii realului. Peruca rămânea un simbol ascuns de apartenență la lumea palpabilă, pe care o lăsam în spate. Visam să mă sune băieții de la școală pe telefonul fix, să îmi ceară temele sau să se spovedească pe linia de apel, îți trimit orice vrei, ai dreptate, te ador, nu, e părul meu adevărat. Bunica mă auzea, își punea capul în palme, suspina adânc.
În curtea școlii mă uitam la mâinile băieților. Au puf rozaliu pe antebrațe, vene care se conturează subtil în corpurile lor pubere. Fac semne cu degetele înspre colțuri opuse ale școlii, își dau coate, mă desemnează ca fiind intrusă. Îmi închideam ochii și rămâneam să mă holbez la micile mele vene de pe pleoape. Băieții în treninguri aleargă de colo-colo, urlă unii la alții fără să schițeze vreo intenție reală. Ochii le sunt sterpi. Sunt mici holograme care îmi amintesc de tot ce nu posed. Am crescut ca o meduză în școala gimnazială din cartier, mi-am întins ani de zile sfioasă tentaculele într-o încercare de a acapara, de a deține. Copiii se feresc de ceea ce e insondabil despre mine. În fiecare oră a fiecărei zi a fiecărui an ai existenței mele frenetice, sunt subtil, dar constant disecată cu scopul de a fi cuprinsă. Pe pervazul casei în care am copilărit era un pendul care dădea un răspuns definitiv oricărei întrebări adresate. Pendulul îmi spunea în fiecare zi “mai încearcă o dată“. La fel e și cu disecția – fiecare nouă rundă de cercetare e un proces de a fi conturată, un proces sisific, o căutare zadarnică. Sfârșesc moartă și gelatinoasă în colțul terenului de fotbal, băieții în treninguri îmi întărâtă trupul rozaliu, cu terminațiile nervoase acum inerte. (Fragment din Luna Sferdianu, body scan / ograda)
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
