Despre muzici, nostalgie și cum îi faci pe oameni să danseze, cu Sorin Lupașcu, DJ cu câteva decenii la activ pe scenele discotecilor românești și protagonist al documentarului „Playback”, în regia Iuliei Rugină, proaspăt intrat în cinematografe.
Sorin Lupașcu are un zâmbet cât un casetofon rusesc din anii ’70 și energie cât o mie de baterii Elba. Altfel n-ar fi reușit să ajungă unul dintre primii DJ din România. A început în stilul do it yourself al erei pre-’90 și a pus muzică fără pauză - de pe casete, benzi & discuri - din 1976 până în 1996. S-a împărțit între Iași - orașul natal - și litoral, unde aduna mii de oameni în Ring-ul din Costinești.
După 1990, a continuat o vreme cu programe de discotecă, în paralel cu emisiuni dedicate muzicii românești, pe care le ținea la radio și tv. În 1996, a renunțat la bilețelele cu laude și dedicații pe care le primea la pupitru pentru o carieră în media. S-a mutat din Iași în București, unde locuiește și în prezent.
Un revival propus în 2013 de „Discotecă”, un colectiv de DJ-i care a resuscitat pentru publicul tânăr nume ca Stela Enache, Corina Chiriac sau Silvia Dumitrescu, l-a plasat din nou pe hartă. Iar filmul „Playback”, regizat de Iulia Rugină, care a intrat săptămâna asta în cinematografe și al cărui protagonist este, i-a dat un boost proaspăt în entertainmentul bazat pe nostalgie.
Filmul îl poartă din apartamentul său din Iași - unde a adunat 3.500 de kilograme de casete audio, benzi, discuri, cd-uri, casete video și fotografii din perioada lui de glorie - până la ruinele Discotecii Ring din Costinești. Călătoria este tapetată cu fotografii & înregistrări de arhivă și are ca punct culminant o expoziție cu un DJ Set marca Sorin Lupașcu. Un personaj care se luptă să rămână vizibil.
Ne-am întâlnit cu o zi înainte ca el să pornească într-un turneu național de promovare a filmului. Sorin Lupașcu nu pare deloc depășit de timp. Își cunoaște perfect locul & potențialul și pledează pentru revenirea la simplitate & emoție în muzică. Până vedeți filmul, iată câte ceva din istoria lui de discopat.
Cum ați început treaba asta cu muzica?
La începutul anilor ’70, când aveam 10-11 ani, îmi puneam pe masă o coală albă. Ascultam muzică la radio și îmi notam titluri de melodii și nume de artiști care îmi plăceau, după cum credeam eu că se numesc, în engleza pe care nu o știam. Îmi făcusem un sistem secret de valorizare a melodiilor. O melodie avea opțiunea un pătrățel sau un romb sau o liniuță cu un punct deasupra sau o piramidă cu un punct în vârf sau la bază. Fiecare însemna ceva. Cât e de bună sau pentru ce e bună: ori e bună de dans, ori e bună în doi, ori e bună noaptea, ori dimineața.
La un moment dat, mama mi-a aruncat coala, că a văzut că e plină de mâzgălituri și mi-a adus una curată. A fost un dezastru pentru mine să-mi pierd munca de mai bine de un an. Am început să fac notațiile pe un caiet, m-am gândit că pe ăsta n-o să-l arunce. Numai că, în ’75 spre ’76, am început să prind posturi străine - Vocea Americii, Europa Liberă - și am găsit topuri. Am început să le transcriu pe alea.
Stăteam într-un cartier central din Iași. Blocuri mari peste tot, cu mulți copii. Am început să le povestesc de melodia cutare și cutare și m-am trezit într-o zi că vine unul și mă întreabă dacă vreau să pun muzică la ziua lui. I-am zis că da, doar că n-aveam muzică. Aveam doar un radio mic, cu o baterie mare, pătrată, Elba, pe care trebuia s-o schimb cam la o lună. Trebuia să găsesc o variantă.
Un coleg de clasă dintr-un bloc vecin avea casetofon. Un alt coleg mi-a zis că avea niște casete. De la unul am luat casetofon, de la celălalt casete, iar eu aveam un difuzor mic, sub un watt, luat de la un radio. Difuzorul avea două fire pe care le-am cuplat la casetofon, dar i se rupsese membrana - eu nu știam asta - și când dădeam un pic mai tare, vibra, nu mai înțelegeai nimic. Așa am făcut prima petrecere.
Mi-am dat seama că e o chestie care îmi place. Aveam 15 ani când am început. Am făcut-o o dată, am făcut-o a doua oară, am făcut-o a treia oară, în jurul blocului. La un moment dat, am aflat că în București se poate imprima muzică pe bani. Am făcut rost de o adresă, am trimis casete goale la acea adresă și mi-au venit înapoi cu muzică. Când am primit muzică nouă, am devenit o persoană importantă la bloc.
În clasa a opta, colegii au zis să facem o petrecere de sfârșit de an. M-au desemnat pe mine să mă ocup. Problema era că nu aveam decât un casetofon și niște casete. Pregăteam dinainte casetele la melodia pe care o voiam și le puneam așa, într-o ordine pe care o știam doar eu. Când se termina piesa, opream casetofonul, scoteam repede caseta, puneam repede altă piesă de pe altă casetă și dădeam play. Cât făceam manevra asta, toți săreau la mine, că de ce iau pauză, ce s-a întâmplat.
Dintr-a noua, am zis să fiu mai serios. Am început să mă angajez verile ca muncitor necalificat. Am cărat saci de nisip cu spinarea, am pus șină de cale ferată și am reușit să-mi cumpăr un magnetofon mono, amărât: Unitra ZK-147. Am trecut de la casetă la bandă. Existau mai mulți în oraș care aveau benzi și a început un schimb. Am început să fiu cunoscut la nivel local și, prin clasa a unșpea, m-am dus la Casa Studenților [din Iași] să fac discotecă. Nu era pe bani, totul era gratuit. Era marele blazon că ești văzut bine în oraș dacă faci asta, erai o mică vedetă.
Știu că ați făcut și o discotecă în Iași. Discoteca CH.
Așa este. CH vine de la Chimie, era la Facultatea de Chimie. În 1979, terminam liceul, urma să fiu student [la inginerie] și m-am dus să văd cum se mișcă lucrurile în cartierul studențesc. Am văzut câteva săli unde se făcea discotecă și am constatat că într-una din ele nu-și bătea nimeni capul. Am luat legătura cu președintele de club care se ocupa de sală și mi-a dat o vară la dispoziție să organizez tot.
Am intrat în fibrilații: de unde echipament? Pe atunci, fiecare disc jockey avea ca mână dreaptă un electronist. DJ-ul trebuia să vină cu casetofoane sau magnetofoane și muzică, iar electronistul, cu restul de scule. Unul mi-a zis că putea să facă aia și aia, dar n-avea bani. Am reușit să cumpăr niște difuzoare urâte și proaste, iar electronistul mi-a construit un mixer de la zero. Am pus echipamentele în Clubul CH și am stat acolo din 1980 până la finalul anului 1990.
Ce muzică puneați?
Disco. Erau primele piese pe care se dansa în Europa. Numele de atunci, ca Tina Charles, 5000 Volts, Hamilton Bohannon, au dispărut complet între timp. Primul nume și cel care a rămas ulterior de referință a fost Donna Summer - produsul lui Giorgio Moroder, un geniu care a reușit să statuteze acest curent în Europa.
Curentul disco începuse să se răspândească în Europa din Spania și din Italia, unde patronii de cluburi mai curajoși au scos mesele și au lăsat lumea să danseze. Curentul venea și spre noi. În cluburile din Mamaia sau din Poiana Brașov, unde veneau străini, artiștii care cântau melodii ritmate aveau succes: lumea ieșea pe ring și dansa. Atunci, această chestie numită „discotecă” - numele vine din Italia, unde înseamnă bibliotecă de pus discuri - a devenit de perspectivă.
La petrecera din clasa a opta, din ’75, venisem cu casete și benzi. Împrumutasem un magnetofon Tesla B3, pe lămpi; arăta foarte fain, ca un mic bulldog. Dar aveam niște chestii pe care era greu să dansezi: Deep Purple, Led Zeppelin, Queen, Uriah Heep. Pusesem mâna și pe o bandă mai șmecheră cu Kraftwerk, „Autobahn”, dar și pe aia era greu să dansezi. Erau piese psihedelice, piese rock. Am reușit să-i trezesc cât de cât cu Beatles, dar în rest nu prea aveam cu ce. Nici măcar Elvis n-aveam.
Apoi, din ’80, a început invazia muzicii comerciale disco. A rupt în Europa. În România, între 1980 și 1985, discotecile au înflorit extraordinar. Erau sisteme, precum Biroul de Turism pentru Tineret, care te angajau. Aveau dotări și tu te duceai acolo cu muzica. Dacă nu-ți conveneau magnetofonul sau casetofonul de acolo, le târai pe-ale tale. Eu am lucrat cel mai mult în sistemul de studenți, până în ’96, și în paralel în celelalte sisteme. Dacă lucrai cu studenții, tu trebuia să aduci tot: boxe, lumini, sunet, sistemul de redare a muzicii. Primeai o sală și atât.
Cum organizați un program de discotecă?
După ce aranjai cu sala, primeai o cheie. Era o mare șmecherie să primești o cheie. Apoi discutai cu electronistul, să puneți la punct sala. Cel mai greu era să facem sunetul. La lumini am avut o mie de necazuri, neavând experiență. Am găsit în oraș niște becuri cu oglindă, iar sticla lor era colorată. Puteai să cumperi becuri roșii, verzi, albastre, dar nu găseai întotdeauna. Eu lucram ca ziarist la Viața Politehnicii, o revistă studențească, și obținusem o legitimație de acces în tipografie. M-am împrietenit cu toți de acolo, că voiau muzică, să le trag o bandă. Iar eu luam de la ei vopsea pentru ouăle de Paști, pe care am început s-o folosim și la becuri.
Aici a fost un moment interesant. Am vopsit becurile, le-am pus în sală și le-am dat drumul. Noi am ieșit în holul discotecii și așteptam clienții. Până pe la opt seara, sala se umplea. Deodată, vedem că încep să iasă oamenii. Ieșeau și ieșeau. Becurile se încălziseră tare, vopseaua tipografică de pe ele începuse să scoată fum și mirosea în așa hal în sală, că nu puteai să stai. Lumea a început să plece.
În rest, aveam om care stătea la ușă și dădea bilete, unul care stătea la garderobă, iar eu veneam cu benzile și cu magnetofoanele. De prin ’82, am început să am discuri. Până în ’85, aveam deja două pickup-uri. Niciodată n-am avut un playlist prestabilit. Întotdeauna m-am uitat la oameni și m-am mulat după ei.
Am văzut că puneți preț pe dialogul cu publicul.
Întotdeauna. Mi-am păstrat acest obicei. De 47 de ani fac asta. Mergând în alte părți, ca mic spion, chiar de la început, de când eram în liceu, am constatat că mă simțeam bine dacă cineva mă băga în seamă, dacă îmi spunea bună seara și bine ați venit. Mă simțeam bine dacă cineva vedea că trăiesc, că sunt și eu un om acolo. Am simțit pur și simplu că așa trebuie să fac și eu, să vorbesc cu publicul.
Ce fel de dialog aveați?
Rareori spuneam titlul melodiei și artistul. Îi lăsam pe oameni să danseze și când vorbeam, mă legam de ce vedeam în sală sau de ce simțeam. „Dacă n-ați avut antrenament azi, facem acuma, că avem un twist”. Sau: „Ați pus ochii pe o fată frumoasă? Perfect, că vine Chris de Burgh, acum e momentul”.
Am văzut că vă pregăteați și vestimentația pentru un program.
Da. Era o studentă la Textile, foarte talentată, care a început să-mi creeze vestimentații din 1981. Mi-a creat continuu șase-șapte ani, inclusiv când am organizat primele festivaluri de breakdance din România, în ’84, ’85 și ’86. Ea făcea designul și cosea, făcea tot, tot, tot. A cusut și pentru Margareta Pâslaru.
Dați-mi dați un exemplu de vestimentație.
Mi-a făcut odată o salopetă cărămizie cu 91 de fermoare, care erau toate false. Mi-a mai făcut o pereche de blugi cu buzunarele interioare aplicate pe exterior dintr-un alt material, material care se regăsea pe un tricou care era pe deasupra.
Ați avut și perioada cu Disco Ring din Costinești.
A fost o perioadă extraordinară, dar n-aș apăsa pedala cu Costineștiul, pentru că, din punctul meu de vedere, a fost în zona de formare a mea. Erau trei-patru luni pe an, iar în restul de opt luni eram în discoteca mea studențească. Acolo a fost baza.
Povestiți-mi atunci despre revenirea dumneavoastră ca DJ.
În 2013, l-am cunoscut pe Paul Breazu, [de la colectivul Discotecă]. M-a invitat să fac un show în Clubul Control [din București] și m-a rugat să aduc echipamentul pe care îl aveam în Costinești. Băieții mi-au zis că o să pună ei muzică la început și că de pe la ora 12 noaptea începe spectacolul. Asta e bună, zic eu, că noi la 10 seara terminam [pe vremuri]. Programul era de la 7 la 10 înainte de ’90, iar după, de pe la 8 până la 12, maxim 1, că discoteca era la parterul căminelor şi ieşea circ.
În seara aia, am venit cu maşina şi am reuşit s-o trag fix în faţă la Control. Am stat în maşină până au venit să mă ia. Cred că am aţipit. Paul a ciocănit în geam: haideţi să mergem. Mi-a zis că în sală era omor şi a trebuit să intrăm prin altă parte, printr-un circuit secret. Când am văzut ce era în sală, mi s-a oprit inima. Când am dat drumul la muzică şi toată masa aia de oameni a început să ţipe, mi-a căzut faţa.
Am făcut programul până la 3 dimineaţa. Când am terminat, oamenii au început să aplaude. Eu nu avusesem vreun program la care să se aplaude. Se aplauda doar la concerte. Au aplaudat atât de mult, că mi-au dat lacrimile. Când am ieșit, au făcut un culoar, fără să le spună nimeni nimic, și mă aplaudau încontinuu. Atunci am început să plâng complet. Momentul Control a depășit orice așteptare a mea.
Am decis să renunț la tot ce făceam şi să fac doar asta. Asta era pasiunea mea şi voiam să revin la ea. Am luat-o complet de la zero. În țară nu mai era deloc același sistem, totul se modificase. Dar poate că am avut norocul că nostalgia a rămas.
De ce credeți că a rămas nostalgia asta?
Este vorba despre emoții. Despre sentimentul pe care ți-l generează o piesă cu melodicitate. Asculți Stevie Wonder, „I Just Called to Say I Love You”, și te prinde deodată fără să facă ceva special. O piesă valoroasă nu își pierde calitățile în timp.
De ce vă regăsiți în muzica aceea, de acum 30-40 de ani? De ce nu v-aţi schimbat repertoriul și de ce credeți că funcționează?
Eu ascult încontinuu muzică, sunt updaptat. Am Tidal, am Spotify, pot să ascult imediat ce apar piese noi. Dar nu mă regăsesc în ele, nu le simt. Nu fac parte din mine. Că îmi place cum sună Ed Sheeran sau Adele sau One Direction, OK, dar nu mă regăsesc în ele. Sunt din alt film. Iar dacă eu nu le simt, cum aș putea să le impun asta altora? Pentru că e foarte posibil ca şi ei să simtă la fel ca mine.
Cred că muzica a suferit o transformare majoră odată cu realizarea instrumentelor digitale tot mai performante, care îți pot oferi tot mai mult, dar nu și muzica de rigoare. Când vorbim despre 2000, 2010, 2020, vorbim despre tempo, despre ritm. Toți fac referire imediat la un tempo, la BPM-ul pe care îl folosesc. Pe când la muzica veche nu faci referire la tempo, ci la zona melodică. Este vorba de melodie. Eu în aia mă regăsesc. Nu mă pot regăsi în ceva ce nu pot fredona. Acum nu prea mai găsești melodia.
După ce v-ați reapucat de treaba asta, v-ați simțit vreodată depășit? Ați simțit că ce faceți s-ar putea să nu mai aibă relevanță?
Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple. Când văd reclame făcute anul ăsta folosind melodii din anii ’80, când văd filme de anul ăsta unde pe coloana sonoră sunt piese din anii ’70-’80 sau că, acum nu mulți ani, „Gardienii Galaxiei” au avut cel mai bine vândut album [de soundtracks], iar toată muzica este din anii ’70, înseamnă că nu e greșit. Evident că există răutăți: bă, ce caută și moșneagul ăsta aici? Dar ar fi rău dacă n-ar fi. Să nu uităm că pe frontispiciul Daily Mirror era scris permanent: „Bad publicity is still publicity”.
Unde puneți muzică acum?
În țară, am căutat să merg într-un oraș de maxim două ori pe an, exceptând Iașiul și Bucureștiul, unde fac mai des. În general, mă adresez publicului 40+ și lumea se mobilizează și vine la o petrecere o dată la trei-patru-cinci luni. Am cam două programe pe săptămână. Din 2007, ies și în Europa constant. Ultima dată, în iunie, am avut la Balaton, Viena, Graz și Munchen. Am avut un impresar din Belgia care m-a ajutat. Sunt cluburi dedicate [pentru retro party-uri].
Vă întrețineți doar din asta acum?
Numai din asta. Lucrez numai pe vinyl, iar prețul meu nu e mic.
Am observat că și mulți adolescenți de acum se duc spre muzica asta din trecut.
Exact. Am sesizat așa: generația 60+ iubește această muzică; generația între 40 și 60 de ani o iubește; generația între 20 și 40 de ani nu o iubește, nici nu vrea să audă de muzica retro; generația până în 20 de ani iarăși o iubește. Redescoperă chestia asta. Se redescoperă emoția, se redescoperă simplitatea.
Cum a apărut ideea documentarului „Playback”?
Filmul e o întâmplare. În 2015, m-a sunat scenografa Andreea Popa să-mi spună că lucrează la un film regizat de Iulia Rugină, o ficțiune care se numea „Breaking News”. Unul dintre personaje era un om care a fost disc jockey în Ring și s-au gândit ca le-aș putea povesti despre cum era acolo. După ce-am vorbit vreo oră, mi-au zis stop, ăsta este un alt film. Iulia s-a gândit să facem mai întâi o discotecă sub formă de expoziție, cu ce era pe vremuri, cu echipamente, cu discuri, cu tot. Am făcut-o, s-a filmat și apoi a apărut ideea hai să facem totuși un film.
Mi-ați spus la telefon că faceți o petrecere ca în film după fiecare proiecție.
Da. Fiecare proiecție din fiecare oraș e urmată de un disco party. Organizatorii decid în ce spațiu, cu ce sunet, cu ce lumini. În general, când se termină filmul, noi le spunem oamenilor: Sunteți invitații noștri! Muzica din film o să o regăsiți acum la petrecere. Ce ați văzut acolo, o să trăiți în minutele care urmează, dacă veniți alături de noi.
Mulțumiri celor de la Mugshot Coffee, pentru găzduirea interviului și a ședinței foto.
