Carte / Arhitectură

Un alt tip de spațiu

De Scena 9

Publicat pe 12 martie 2024

Mulți dintre noi vedem orașele ca spații ostile, care îndeamnă la o existență singuratică, atomizată și individualizată. În parte asta se întâmplă și pentru că spațiile comune sunt mult mai rare, peisajul fiind dominat de spațiul public și cel privat.

Spațiul comun, de  Stavros Stavrides, tradus în română de Deniz Otay și Ilinca Pop și publicat la editura Vellant, este o cartografiere bogată și însuflețitoare, neexhaustivă și diversă a unor cadre urbane – locuințe sociale, așezări urbane construite în regie proprie, practici de comerț stradal, arta străzii, proteste – care devin, prin eforturile de împărtășire susținute ale celor care le întreprind, spații comune. Spații al căror scop depășește producția și distribuția bunurilor; spații care încurajează întâlnirile creative, scot la lumină valorile împărtășite și dau naștere unor noi forme de socialitate, forme de viață în comun, stabilind relații sociale care transgresează granițele impuse de normele dominante ale societății.

Uite ce spun traducătoarele despre volum: „Unul dintre motivele care au prilejuit dorința de a traduce această carte în limba română ține de poziția autorului ei, adesea lizibilă în text: Stavros Stavrides propune nu atât o perspectivă economică sau juridică asupra bunului comun sau asupra punerii în comun, cât una politică, în sensul în care pentru cei care locuiesc orașul contemporan, punerea în comun ar putea fi o cale de a revendica libertatea de acțiune politică, fie și numai pentru că o astfel de libertate ne permite (și) să visăm un altfel de oraș. În realitățile cotidiene ale orașului (românesc), libertatea de a visa și de a participa la crearea spațiilor comune, fie ele discrete, poate deveni un mijloc de reinventare a relației cu vecinătatea și de clădire și resemnificare a unor legături comunitare necesare.”

Stavros Stavrides este arhitect, activist și profesor la Școala de Arhitectură din cadrul Universității Tehnice Naționale din Atena, unde predă cursuri de arhitectura locuirii (și arhitectura locuințelor sociale) și planificare urbană, precum și un curs despre experiența metropolei. Cercetările lui, dezvoltate în cele mai recente cărți ale sale, Housing as Commons (2022), Common Spacecs of Urban Emancipation (2019) și Spațiul comun. Orașul ca bun comun (2016), explorează potențialitățile spațiului în procesele de transformare și emancipare socială, vizând cu precădere practicile de punere în comun la nivel urban.

Citește mai jos un fragment din cartea sa Spațiul comun. Orașul ca bun comun.

Spațiul comun. Orașul ca bun comun

Stavros Stavrides, traducere de Deniz Otay, Ilinca Pop
Vellant
2023

Spațiile comune sunt acele spații produse de oameni prin efortul lor de întemeiere a unei lumi comune care să adăpostească, să sprijine și să exprime comunitatea la care participă. Așadar, ar trebui să distingem spațiile comune atât de spațiile publice, cât și de spațiile private. Spațiile publice sunt create, în primul rând, de o anumită autoritate (locală, regională sau de stat), care le controlează și stabilește regulile de folosire a acestora. Spațiile private aparțin și se află sub controlul anumitor indivizi sau entități economice care au dreptul să stabilească condițiile în care pot fi folosite de alții.

Spațiul comun poate fi privit ca relație între un grup social și eforturile sale de a defini o lume împărtășită de membrii săi. Prin însăși concepția sa, o astfel de lume poate fi stabilă și bine definită, complet separată de ceea e lăsat pe dinafară și de „outsideri“. Aceasta este, în fapt, genul de lume care poate fi izolată într‑o enclavă urbană: enclavele pot fi lumi comune izolate, ca în situația favelelor sau a comunităților cu acces controlat.

Însă spațiul comun poate fi și o lume poroasă, întotdeauna în construcție, dacă înțelegem relația care îl definește ca fiind una dinamică, atât în ce privește formarea grupului sau a comunității care îi corespunde, cât și în termenii caracteristicilor lumii comune însăși. Spațiul comun poate fi modelat, așadar, prin practicile unei comunități emergente și nu neapărat omogene, care, mai mult decât a urmări să își asigure reproducerea, încearcă totodată să își îmbogățească schimburile cu alte comunități și schimburile dintre propriii membri. Spațiul comun poate lua forma unui teren al întâlnirilor, o zonă în care se intersectează „circuitele extensive ale întâlnirii“. Discriminările și barierele care caracterizează urbanitatea enclavei pot fi combătute prin acte de întemeiere a spațiilor comune.

Din perspectiva reaproprierii orașului, spațiile comune sunt noduri prin care metropola devine din nou locul politicii, dacă prin „politică“ putem descrie un proces deschis, prin care formele dominante de a trăi împreună sunt chestionate și eventual transformate. Iată cum descria grupul care era pe punctul de a declanșa lupta pentru Parcul Gezi – un parc care urma să fie distrus conform planurilor administrației din Istanbul, Turcia – experiența colectivă de reapropriere a metropolei: „Lupta pentru Parcul Gezi și Piața Taksim a pus bazele unei noi definiții a ceea ce înseamnă spațiu public. Revendicarea Pieței Taksim a spulberat hegemonia AKP [partidul de la guvernare] asupra deciziei a ceea ce ar trebui să însemne o piață pentru noi, cetățenii, fiindcă Taksim este acum ceea ce vrea Rezistența să însemne ea: piața noastră publică“. Într‑un fel interesant, numele acestui grup ar putea fi tradus ca Bunurile Noastre Comune (Our Commons).

Experiențele dominante ale îngrădirilor urbane și imaginarul dominant al enclavelor care impun o identitate recognoscibilă colonizează gândirea și acțiunea celor care încearcă să revendice politica. Trebuie să abandonăm modul fantezist de a imagina enclave necontaminate ale emancipării. Experiențele de prag și metafora pragului oferă un contraexemplu la orașul enclavă dominant. Mai degrabă decât să perpetuăm o imagine a acestui oraș ca arhipelag de insule‑enclave, trebuie să creăm spații care să amenințe într‑un fel inventiv această stranie ordine urbană, prin dezechilibrarea taxonomiilor dominante ale spațiului și vieții. Spațiile‑ca-praguri dobândesc o existență incertă, poate precară, dar și similară celei a unui virus: ele devin catalizatorii activi ai proceselor de reapropriere a orașului ca bun comun.

Spațialitatea de prag poate găzdui și exprima practici de punere în comun care nu se limitează la lumi izolate împărtășite de comunități izolate ale participanților la punerea în comun. Pragurile simbolizează explicit potențialitatea împărtășirii, prin instaurarea unor zone intermediare de traversare, prin deschiderea interiorului către exterior. Ca mecanisme ce reglementează și oferă semnificație actelor de trecere, pragurile pot deveni instrumente solide pentru construirea spațiilor care se sustrag ordinii urbane normalizatoare a orașului enclavelor.

Pragurile se pot înfățișa ca simple granițe care separă un interior de un exterior, așa cum este, de exemplu, pragul unei uși, însă acest act de separare este întotdeauna, în același timp, și un act de conectare. Pragurile creează condițiile de intrare și ieșire, prelungesc, manipulează și dau semnificație unui act de trecere. Din acest motiv, pragurile au fost marcate, în multe societăți, prin ritualuri care urmăresc să controleze potențialitățile inerente traversării. Zeii sau spiritele păzitoare sălășluiesc în locuri de prag, fiindcă actul de trecere este deja un act care pune în legătură potențială un interior și un exterior. Intrarea poate fi considerată o intruziune, iar ieșirea poate să atragă stigmatul ostracizării.

(…)

Știm foarte bine că turismul de masă e modelul predominant de a călători astăzi. Sunt foarte puțini cei care pot sau chiar vor să călătorească singuri (fie ca esteți idiosincratici sau ca manageri sau universitari care se deplasează cu avionul). De obicei, turismul de masă creează contexte recognoscibile și familiare de consum, în care consumatorii individuali vor fi încurajați să cumpere trofee ale experienței individuale. „Consumatorii sunt, în primul rând, culegători de senzații; ei sunt colecționari ai lucrurilor numai într-un sens secundar și derivativ“.

Participarea programată la pseudo-evenimente așa-zis spontane, în locurile vizitate, dezvoltă o atmosferă de comuniune căutate în grupurile de turiști. Bineînțeles că nu despre spații comune s-ar vorbi în acest caz, ci poate despre spații puse în scenă ca fiind comune sau chiar despre spații intenționat prezentate ca substitute nostalgice ale unui sentiment pierdut de comunitate. Turismul de masă organizat creează uneori cvasi-utopii ale punerii în comun: croazierele, de exemplu, sunt adesea organizate în acest spirit, prin conversia temporară a vaporului într-un oraș plutitor ideal al armoniei sociale.

Vagabonzii sunt oameni aflați în căutarea speranței și a unui soi de siguranță. Imigranții și refugiații caută, de cele mai multe ori, forme de colaborare și sprijin reciproc în călătoriile lor spre o posibilă libertate, o posibilă bunăstare sau măcar către supraviețuire. Aceste figuri întunecate, opuse celor turistice, sunt reprezentate adesea prin imagini ale persoanelor fără locuință, neaparținând vreunei societăți (sans papier) și victime ale sorții pe care au fost forțate să o împărtășească. Orice acțiune colectivă care le-ar putea servi e interpretată fie ca un simplu rezultat al neajutorării și nevoilor lor esențiale comune, fie (în concepțiile rasiste și xenofobe) ca formă de sprijin reciproc de tip mafiot. Însă vagabonzii lui Bauman, care constituie întotdeauna o amenințare perturbatoare la adresa „utopiei societății turiștilor“, își creează propriile rețele de punere în comun a resurselor și propriile comunități, chiar și atunci când călătoresc și le lipsește orice fel de adăpost permanent.

Chiar dacă sunt adesea izolați în enclave ale metropolelor, ei contribuie extensiv la reinventarea spațiului comun, fiindcă spațiul public oficial fie nu e sigur pentru ei, fie îi exclude în mod explicit. Spațiile autoîngrădite ale comunităților pot fi, într-adevăr, spații comune corupte, create din teamă sau din solidaritatea prezentă în rândul unor grupuri etnice formate din paria ai metropolelor. Ele pot deveni însă noduri într-o rețea subterană de spații utilizate în mod colectiv, ce reinventează sau reactivează tacit spațiul public. Grătarul de duminică făcut de niște familii filipineze într-un părculeț, un grup de jucători de cărți sau de domino din Rusia care aduc un suflu nou într-o piață mică de cartier, mamele albaneze care își păzesc împreună copiii într-un loc de joacă aproape abandonat, piața improvizată a nigerienilor din fața unei stații de metrou: aceste imagini ale vagabonzilor lui Bauman din Atena de astăzi arată că spațiul comun poate fi creat în și prin spațiul public oficial, chiar și de cei aflați în mișcare, chiar și de cei dezrădăcinați sau urmăriți, chiar și de cei care caută cu disperare un loc în care să-și facă o viață, oricât „de des le e smuls […] pământul de sub picioare“.

Fotografie principală preluată de pe Pexels

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK