Sublunar înseamnă în opoziție față de lună, pământean – un alt mod de a defini umanul. Tot Sublunar a fost și o serie de evenimente și de rezidențe artistice preocupate de performance ca spațiu, în care numirea devine o „chestiune de situare și de co-existență între sensuri intuitive și contraintuitive”, conform inițiatoarei proiectului, artista Adriana Gheorghe. Proiectul, derulat din iulie până în noiembrie 2024, a propus un fel de a fi împreună nedefinit din exterior, ci „prin raportarea la un corp străin de pământ prin apelul la limbaj”, după spusele artistei. Sublunar a gravitat în jurul spațiului pe care aceasta îl găzduiește – Teatre/Theatres, un studio deschis oricui vrea să cerceteze performance-ul. Anul acesta, Teatre va derula un proiect similar, dar mai amplu, numit Insituția performance-ului. Apelul pentru noua serie de rezidențe la Teatre este deschis până pe 6 iunie.
Numele de Sublunar a venit dintr-un atelier al coregrafei Dani Brown, în care participanții au avut de reținut câte un text. Textul primit de Adriana Gheorghe era scris de un autor român și conținea cuvântul „sublunar”. Pare că a fost cum nu se poate mai nimerit pentru artistă. „Sunt în căutare de limbaj nou, de un nou mod de a vorbi despre performance, care e la rândul său un limbaj compus din experiențe, propune moduri noi de a numi experiențele. Nu aplic teorie, ci caut să văd dacă intuițiile mi se confirmă prin ea și mai ales observ ce fel de gândire specifică poate apărea din interiorul practicii artistice.”
Raportul performance-ului cu realitatea nu este unul de reprezentare unu la unu; performance-ul nu încearcă, așa cum o face adesea teatrul, să contureze o lume stabilă și unitară. Este, mai degrabă, un limbaj care se construiește în timp real, sub ochii privitorului. Poate arăta ca o coregrafie, ca o conferință sau ca altceva, fără a fi exact acel lucru. „Nu te duci liniștit și aștepți să recunoști și să înțelegi de la început. Ceea ce se cere e tocmai înțelegerea codului în care se vorbește, ce convenție se construiește”. Performance-ul de care Adriana Gheorghe e interesată pleacă de la „munca invizibilă” a actorului în teatru, una dintre temele de cercetare ale teoreticianul italian Eugenio Barba. Performance-urile pot fi un dozaj între „munca invizibilă” a performerului și ceea ce s-ar vedea, auzi, înțelege în mod convențional – un dozaj care poate duce la expunerea acelei „munci invizibile”.
Sublunar e preocupat de sentimentul contradictoriu și pornește de la premisa că limba a apărut ca încercare a oamenilor de a gestiona contradicția pe care o simt față de realitate. Opoziția insinuată în titlul proiectului se referă la faptul că lucrul la un performance poate implica paradoxul ca mod de chestionare și reimaginare. Subiectul poate conta la fel de mult ca opusul acestuia, termenii folosiți pot conține și opusul lor. În intervenția ei pentru Sublunar despre paradoxul interior, actrița Katia Pascariu a vorbit despre cum ea își dorește război și războiul e ceva puternic și bun. Există de multe ori o incongruență între cuvintele pronunțate de performeri și ceea ce se întâmplă, de fapt, sub ochii privitorilor. Subiectul devine experiența în sine.
În mijlocul performance-ului, de pildă, coregrafa Smaranda Găbrudeanu a ieșit pe pervazul ferestrei și a arestat întreaga încăpere în tensiune. Nimeni nu putea ști ce urmează să se petreacă. Spaimă că aceasta s-ar putea arunca, într-o ieșire „direct în peisaj”, a fost reală.
Peisajul ca stare de spirit este o altă temă a Sublunar. Performance-urile sunt mai întâi simțite, iar apoi (poate) înțelese întrucâtva. Are loc o confuzie între ceea ce simți că se petrece și faptul că înțelegi opusului. Sublunar invită la o experiență mai complicată decât un spectacol obișnuit, nu e confortabil. Unul din punctele de referință ale proiectului este scrisoarea Ascensiunea pe Muntele Ventoux (1336) de Francesco Petrarca. Uluirea în fața peisajului de la capătul drumeției poetului este rezultatul suprapunerii între drumul exterior și cel interior. Frumusețea peisajului din vârful muntelui este absorbită de atenția față de interiorul sufletului, rezultată din urma efortului fizic. La fel și la Sublunar, acțiunile participanților sunt expresii ale unor părți ascunse din sinele lor, gesturi și răbufniri care ies la iveală și care, fiindcă e vorba de o acțiune colectivă, construiesc împreună un peisaj – unul pornit din interior, dar care se manifestă fizic.
Performerii care au s-au alăturat grupului spun, printre altele, că au făcut-o fiindcă, prin performance, caută o formă de „reapropriere a realului”, de „chestionare a naturii reprezentării”. Au venit la Sublunar ca „să-și chestioneze propriile prejudecăți” și din „iubirea creației întâmplătoare” sau din cauza „lipsei unei narațiuni care extinde posibilitățile”.
Pe parcursul programului au avut loc și două ateliere, desfășurate pe mai multe zile. Primul atelier a fost susținut de coregrafa americană Dani Brown. În practica sa artistică, Dani este interesată de abandonarea ego-ului și de o stare în care poate să își deschidă „arhiva de gesturi”. Această deschidere trece dincolo de dorințele și interesele de moment alte artistului care refulează – sunt forme, arhetipuri, stări care nu pot fi descrise verbal și care ies la iveală adeseori în singurătate, sunt gesturi care vin și pleacă. Pentru că atelierul a presupus mai întâi memorarea unui text, iar apoi o parte gestuală, acesta a funcționat ca un exercițiu pentru creier + mișcare. „Sunt curioasă cum starea în care se află corpul poate afecta coloratura textului și cum a-ți deschide corpul printr-o mișcare autentică, realizată într-un grup, te face să-ți lași ego-ul în urmă”, spune Dani.
Cel de-al doilea atelier s-a desfășurat alături de coregrafa franceză Alice Chauchat. Aceasta a pornit de la ideea din teoria dansului conform căreia dansatorul devine dansul. Alice a încercat, în același timp, și să răstoarne această teorie, să exploreze separația dintre dansator și dans. Asta înseamnă că treci de la a percepe dansul ca ceva ce tu faci, prin care tu te exprimi, către ideea conform căreia dansul se întâmplă, iar tu îi ții companie, ești în preajma lui. Procesul merge de la o relație care implică „a stăpâni” sau „a te identifica” la una îndreptată exclusiv către atenție și sprijin.
În timpul atelierelor, Alice îi invită pe participanți să se miște, în timp ce ea le recită diferite povești care au drept scop deschiderea unei „imaginații sensibile” asupra a ceea ce înseamnă acest acompaniament. Sunt povestiri care suscită la o interpretare liberă, care se transferă asupra mișcărilor celor din jur. Apar, uneori accidental, alteori coordonat, analogii între cuvinte și mișcări – pentru ca mai apoi sensurile să se piardă. Însă mișcarea multiplă a participanților, atenți atât la ei înșiși, cât și la mișcările celorlalți, trebuie să continue. Lucruri stranii se întâmplă. Într-una din zilele în care atelierul a avut loc în biblioteca de la Goethe-Institut, câțiva dintre dansatori s-au „scurs” rapid și cu precizie unul după altul pe sub rafturile unei biblioteci. Un moment scurt, pe care îl puteai surprinde doar dacă aveai noroc, pentru că simultan se întâmplau multe lucruri.
Fiecare zi de atelier a inclus un moment în care participanții au scris compoziții libere. Textele nu erau încercări de a reda „unu la unu” activitatea din ateliere, ci erau refulări inexacte a ceea ce avusese loc în ultimele două ore. Erau continuări ale actului de a ține companie dansului, fără a-i fi doar spectator. Momentele în care participanții și-au citit unii altora textele au fost și cele în care au conștientizat multiplicitatea experienței lor. Puteai observa cum în textele lor apăreau accidental construcții verbale asemănătoare sau cum anumite cuvinte se repetau, într-un șuvoi de recitări care exprimau lucruri fundamental diferite.
Dintre performance-urile care au rezultat în acest context mi-a rămas în minte Antrenamente pentru rezistență al coregrafei Andreea David, care, prin practici somatice, a vrut să observe ce se întâmplă în corp atunci când se activează starea de rezistență activă (modurile fight, freeze și fawn). Momentul ei a fost inspirat din activismul grupului civic care luptă pentru protejarea părții retrocedate din Parcul IOR. Camera s-a umplut treptat de fum. La un moment dat, lumina s-a stins, iar fumul a devenit din ce în ce mai prezent. Apoi, din poziția lotus, toți participanții încep un moment de headbanging, urmat de exerciții de respirație. Ulterior, headbanging-ul se extinde, fumul se evaporă și începe muzică de la Throbbing Gristle, timp în care refularea continuă.
Un alt moment remarcabil a fost lucrarea participativă a tinerei artiste Eliza Trefaș, Clothes for Silence. Inspirată de autoconsolarea din momentele de panică, în care artista se înfășura într-un voal pe întuneric, lucrarea s-a extins în spațiul public, printr-o practică colectivă. În spațiul Teatre au fost amplasate mai multe voaluri de diferite dimensiuni, toate îndeajuns de voluminoase încât să acopere de la una la patru persoane. Participanții și-au luat voalurile și s-au îndreptat către Cișmigiul de vizavi de Teatre, pentru ca mai apoi să-și caute un loc în parc unde să se întindă și să fie acoperiți. Grupul meu de patru s-a dus în Rotonda de lângă șahiști, unde am petrecut 20 de minute într-un „cocon” verde-translucid.
Dinamica din unele momente ale serie de întâlniri mi-a amintit de ultimele capitole ale cărții Hayy bin Yaqdhan de Ibn Tufayl. Romanul medieval andaluz povestește cum un copil abandonat pe valurile mării ajunge pe o insulă, unde e crescut de o capră, fără a avea contact uman de niciun fel. Pe măsură ce crește, prin cunoaștere empirică ajunge la diferite concluzii legate de felul în care funcționează lumea în care trăiește, ceea ce îl aduce și la revelația că există un Dumnezeu creator. Ulterior, un important teolog hotărăște să se retragă pe aceeași insulă. Acolo îl descoperă pe protagonist, un om non-verbal, care nu a mai întâlnit o altă ființă umană. Treptat, teologul îl învață pe locuitorul insulei limbajul uman și descoperă că, deși pe căi separate, cei doi au ajuns la o înțelegere similară a lumii. Cumva, și la Sublunar s-au simțit căi diferite, limbaje uneori divergente, dar care au luat-o, în moduri neașteptate, către o cale comună.
Fotografie principală: Adriana Gheorghe și Malexan la Siliștea Snagovului.
Fotografii de Petre Fall.
