Centrul CEVA – inițialele vin de la „comunitate, educație, viitor și artă” – este inițiativa producătoarei Jo Brăilescu și a actorului Daniel Chirilă, ajutați în trecut de regizoarea Irina Slate. În micul, dar inimosul ei oraș natal Târgu Neamț Jo Brăilescu a adunat în jurul ei un grup de adolescenți pe care i-a adus mai aproape de cultura contemporană decât le-ar fi permis infrastructura unui orășel moldovean. Inițial prin piese de teatru pe care tinerii le-au scris, regizat și jucat, apoi prin excursii la MNAC sau ateliere de serigrafie – cu timpul, tinerii expresivi de la CEVA Centru au ajuns să se familiarizeze cu organizarea unui eveniment cultural de pe niște poziții care anticipează cu câțiva ani experiențele pe care le-ar putea susține tineri din alte locuri.
Principalul eveniment marca CEVA Centru este tabăra Reactiv, un laborator de arte performative desfășurat în toamna anului trecut la Oglinzi, un sat de lângă Târgu Neamț care adăpostește unul dintre cele mai vechi complexuri funcționale de tabere din țară. Clădirile, construite în vremea Vechiului Regat, au continuat să-și exercite funcția, traversând perioada comunistă și ajungând până în prezent.
Spațiul de la Oglinzi, pădurile din jur, una din cele mai frumoase zone ale țării, vestul montan subcarpatic al Moldovei – toate au creat ambianța în care trupe de teatru tânăr din mai multe colțuri ale țării au putut să se familiarizeze nu doar cu ceva, ci și cu altceva. În ziua de azi, una dintre activitățile extracurriculare cele mai accesibile pentru elevii de liceu este înscrierea într-o trupă de teatru și participarea într-un circuit al festivalurilor de teatru pentru adolescenți, care activează pe o primă frecvență a festivalurilor mainstream, cum ar fi Ideo Ideis. În acest ecosistem, taberele pot funcționa ca pregătire a unei mase de selecție pentru anumite moduri interpretative.
Reactiv aparține unui segment underground al acestui circuit, în care limitele de sensibilitate ale adolescenților sunt împinse în cu totul alte zone față de cele pe care le-au întâlnit deja. Tabăra urmărește simbioza între mai multe grupuri, ca rezultat al unei relații de încredere și prietenie. În același timp, încearcă să le arate adolescenților o față a ceva ce, mai târziu, tot ei ar descrie drept opusul unui atitudini cabotine. „E primul meu festival și nu știam la ce să mă aștept. Am mai fost doar la festivalurile acela convenționale. Mi-a plăcut că am lucrat cu persoane diferite, nu cu grupa cu care venisem și a trebuit să ne conectăm. La ateliere a fost un pic mai abstract, pentru că observi uneori că nu puteți fi pe aceeași lungime de undă – dar cumva lucrurile se remediază pe parcurs”, spune Marco, elev la liceul „Gheorghe Șincai” din București.
CEVA, mai ales prin tabăra Reactiv, urmărește formarea și responsabilizarea tinerilor săi voluntari pe parcursul mai multor ani, din ce am discutat cu doi dintre adolescenții-organizatori ai taberei. Smaranda și Dări sunt elevi la mate-info la liceul din Târgu Neamț. Smaranda se ocupă de tehnic, Dări de grafică, amândoi au urcat și pe scenă și ocupă pozițiile de director executiv, respectiv director artistic al CEVA. Smaranda a început acum trei ani la CEVA și după prima participare a primit de la ceilalți participanți „complimentul” că ar fi fost la un „workshop de băut”. De atunci, dintr-o persoană atehnică, a ajuns să se numere printre cei care au organizat amplasarea unor instalații cu lumini și light mapping prin diferite locuri mai puțin frecventate din Târgu Neamț. La rândul lui, Dări, care e în colectiv de mai bine de doi ani, spune că a depășit condiția de om introvertit care nu îi lăsa pe oameni să îl abordeze. „Ce am făcut la centru m-a ajutat să înțeleg că există mai mult decât rigiditate în artă. Că în orice facem există și alternative mai ușoare sau mai distractive care fac practica să devină mai personală. Chiar dacă sunt introvertit, îmi doresc să mă expun, pentru că știu că oamenii o să se distreze dacă eu mă distrez”, spune tânărul. Ambii au constatat că mulți dintre adolescenții din anii trecuți au revenit, din ce în ce mai maturi de la un an la altul. „Văzându-i și pe alții cum cresc în fiecare vară face discuția mai ușoară, fiindcă toți s-au mai disciplinat cu vârsta și au respectat regulile mai mult”, spune Smaranda. Atunci când cei doi vor pleca din oraș, cel mai probabil către unul mai mare, vor avea grijă de ce urmează la CEVA. „Voluntarii vechi predau [tabăra] voluntarilor noi, cu aceeași grijă cu care am fost primiți”, spune Dări.
A vedea altceva
La tabăra Reactiv, adolescenții au fost puși în fața unor one woman show-uri îndrăznețe, raportat la societatea și peisajul cultural în care au fost alcătuite. Primul a fost performanceul Luciei Mărneanu, Copilul tuturor, care explorează legătura uneori dureroasă dintre mamă și copil. Un show cu o perspectivă minimalistă, care, deși nu abundă în mijloace tehnice diverse, încearcă să maximizeze efectul celor pe care le folosește. Tăieturile de lumină, de exemplu, sunt eficiente, chiar dacă ar merita mai mult curaj.
Performance-ul Luciei implică alternanța mai multor fețe și voci caricaturale și este rezultatul unui proces de un an, în care artista a procesat conflictul cu propria mamă, în care s-au comasat frânturi de discuții cu terți și informații care au răsărit și s-au atașat în corpul discursului. „Am mixed feelings în cum îl privesc, ca pe un act necesar pentru mine. Dar sunt momente în care nu simt că reușesc să mă conectez cu publicul și atunci toate gândurile se îndreaptă către mine și mă întreb dacă e doar exhibiționism sau auto-victimizare”, spune Lucia.
Artista, care a studiat inițial grafica și s-a orientat în timp spre zona dramatică a practicii sale, și-a arătat lucrarea în fața mai multor tipuri de public și a constatat că încărcătura potrivită e cea pe care o are în fața unor oameni de până în 35 de ani, pentru care conflictul autoarei este mai proaspăt, dacă nu cumva chiar curent. „În fața unor adolescenți precum cei din tabără, distanța de introspecție poate că nici nu a existat”, precizează artista. Atunci când publicul spectacolului are o vârstă mai înaintată, artista crede că spectatorii nu și-ar da voie să-și pună întrebările ei, pentru a nu-și zdruncina propriile repere. Lucia conchide: „Performanceul e arătarea unui conflict, iar la final e acceptarea faptului că conflictul nu are o rezolvare, dar că procesul de vindecare e prezent și e continuu.” Mama e elogiată la un moment dat printr-o înșiruire („Tu ești un corn al abundenței?”), dar aceasta se termină cu chestionarea „sau nu?”.
în a doua seară, adolescenții de la Reactiv au văzut spectacolul Acrobații. Șapte zile din viața unor profesori de țară, în regia lui David Schwartz. Piesa e rezultatul unei documentări privind învățământul din rural, în special în zona Moldovei, și vorbește despre provocările prin care treci ca profesor la țară, care țin adesea de alocarea de fonduri, de dilemele morale în raport cu elevii și de fricțiunile cu colegii. Piesa trece de stereotipul profesorului ca opresor și îl prezintă ca pe cineva debusolat, mereu într-o zonă inconfortabilă din interiorul sistemului. „Educația este un subiect despre care toată lumea are ceva de zis. Provoacă la dialog, iar adolescenții au găsit pe scenă analogii cu viața proprie”, spune una dintre actrițele din spectacol, Katia Pascariu.
Un alt one woman show prezent la Reactiv a fost Acting Out, interpretat de aceeași Katia Pascariu și regizat de Mihai Lukacs. Spectacolul se concentrează asupra abuzului care apare în formarea unei femei în artele performative. Spectacolul expune cazul coregrafei Esther Magyar și le alătură declarații extrase din munca activistă a actriței care o joacă pe aceasta, într-un double bill în care poveștile nu se amestecă, ci se completează.
Prima parte poate fi înțeleasă prin sugestie și gest. Ea necesită și o înțelegere a istoriei recente a țării noastre, pe care nu știi dacă publicul piesei o are, nu doar aici în tabără, ci în general. Vorbește despre subiecte mai puțin cunoscute din manualele de istorie: evrei, Holocaust, începuturile comunismului. Căderea psihică a lui Esther Magyar, care a fi urmat detenției în lagăr, nu a fost propriu-zis documentată, ci subînțeleasă din documentare. Magyar, ni se dă de înțeles, a iubit dansul enorm și a avut un început de carieră promițător. Simpatiile ei comuniste, însă, au trimis-o într-un lagăr din Transnistria. Acolo a predat dans copiilor, dar ulterior nu a mai vrut să danseze. Nu a explicat și nu a mai vorbit despre asta. S-a dedicat total pedagogiei, a creat școli de coregrafie, a scris manuale, dar nu a mai urcat pe scenă. A scris un manual pentru profesioniști, neprofesioniști și copii. Avea o preocupare pentru înțelegerea artei atât de către public, cât și de către practicant, la niveluri diferite. Descrierea căderii ei este contribuția speculativă a echipei din spatele spectacolului și, mai mult decât despre ea, este despre condiția artistei, a corpului care performează, a celei care trebuie să-și gestioneze și corpul pe scenă și în spațiul public și acasă.
Cea de-a doua parte, unde sunt compilate declarațiile Katiei privind abuzul suferit ca tânără actriță la facultate, nu caută să-și descurajeze publicul liceean din a deveni actori sau actrițe. „Am simțit că am parteneri de dialog. A fost mai degrabă un moment de food for thought. Poate le-a dat curaj sau i-a pus în gardă – să aibă o voce critică”, spune Katia. Având în vedere că nu toți participanții au acces la forme contemporane de teatru, alegerea piesei a urmărit să le lărgească un pic orizontul. „Flexibilitatea e una dintre cele mai mișto lucruri la teatru. Generația tânără să plece cu conștiința unor multiple posibilități: că nu există reguli de cum să arate”, adaugă actrița.
Un punct important din programul taberei a fost performance-ul Pan∼//Catwalk al colectivului olandez Zwermers. Aceștia lucrează cu transformările prin care trece performerul în percepția publicului atunci când își schimbă hainele și cu faptul că pare că ai văzut mai multe persoane, când de fapt era una singură. În performance, identitatea este fluidă și subordonată unui plural self. Uneori performanceul este un prilej de observație asupra modului în care este perceput genul: atunci când performerul bărbat poartă piese colorate și expresive câștigă atenție prin extravaganță, în timp ce dacă un bărbat și o femeie sunt dezbrăcați până la brâu și poartă doar chiloți pe scenă, atunci primează percepția că ea este „mai dezbrăcată”. Zwermers vor să reprezinte cât mai multe categorii pe care cei doi performeri nu le pot reda doar cu corpurilor lor, așa că au ajuns să lucreze cu bătrâni și cu refugiați, dar și cu adolescenți, pentru care jocul cu identitatea e mai ușor decât pentru adulți.
Primei reprezentații i-a urmat un atelier de mai multe zile în care adolescenții au aprofundat acel altceva pe care nu-l puteau întâlni în pregătirea trupelor de teatru de care aparțin. Atelierul a pus accentul pe acțiunea de a te îmbrăca și dezbrăca. „Atunci când vorbim despre haine e deja ca o ușă deschisă spre a lucra împreună. Toată lumea poartă haine și cu toții îi privim pe ceilalți cum se îmbracă”, spune Inez Wolters, una din membrele colectivului . Prima parte a performanceului a căutat să surprindă aspecte din identitatea de zi cu zi a artiștilor, inclusiv pe cea națională, dar acestui schimb de outfituri i-a urmat imaginarea unor ținute de protest, pe fondul unor întrebări de genul: Ce înseamnă să protestezi? Pentru ce protestezi? În timp ce unii dintre participanții adolescenți n-au luat neapărat în serios întrebarea, alții s-au arătat preocupați de diverse probleme. Atunci când au stabilit ce ar purta fiecare la un protest, tinerii au atins subiecte foarte diverse, de la posibilitatea de a asculta mai multă muzică rock la ei în sat până la schimbări climatice și feminism. Ținutelor li s-au adăugat pancarte, care, odată ridicate au făcut trecerea către un al treilea episod al performanceului, care trimitea subconștient la tema taberei: simbioza. Tinerii au imaginat o scenă post-apocaliptică, în care ființa umană se confundă cu restul naturii. Adolescenții și-au atașat de haine crengi, frunze și coronițe de flori. Arcul performativ a dus de la starea actuală de fapt către un proiect utopic al depășirii graniței dintre natură și cultură, sub forma unui portret de grup, în care ținutele de protest se amestecă cu elementele vegetale.
În urma acestui atelier, Gabi, un elev din Iași, mi-a spus că apreciază etica de muncă a olandezilor, care caută să-i scoată pe participanți din tiparul în care sunt aspri cu ei înșiși atunci când greșesc. Paula, colega de trupă a lui Gabi, s-a bucurat că workshopul a ajutat-o să-și lase „rușinea acasă”, să pună pe ea „70 de straturi de haine”, pe care apoi să le îndepărteze fără jenă și să fie stăpână pe sine atunci când face acțiuni simple, dar sugestive, în fața publicului. Paul, elev la arhitectură la liceul de artă din Bacău, povestește cum înainte să joace au un buton în jurul inimii pe care apasă și își spun: „Mă iert pentru ce o să fac, pentru ce fac alții și pentru ce am făcut și mă voi ierta în continuare”. Adolescenții au mai conchis că în timpul pregătirii lor pentru performance-ul cu Zwermers simbioza s-a creat atunci când s-au ajutat cu toții unii pe alții cu recuzita, indiferent dacă aparțineau sau nu aceleiași trupe.
Mai departe de ce au întâlnit până acum
Înaintea taberei de la Oglinzi, trainerii s-au întâlnit și acomodat unii cu ceilalți la Vânători Neamț, într-o rezidență la cabana Ocolului silvic. Aici, adulții care urmau să coordoneze activitățile din tabără s-au familiarizat unii cu practica celorlalți, prin activități alături de adolescenții nemțeni implicați în organizarea CEVA Centru. Artiștii, care activează în domenii diverse, de la sound art la scenaristică, au intrat într-un alt fel de ozmoză, în urma căreia s-au stabilit perechile care au coordonat împreună atelierele – totul printre vizite la mănăstiri și admirat zimbri. Relația dintre ei s-a adâncit pe fondul efortului comun de a alcătui un performance cât mai coerent.
Jo Brăilescu, co-fondatoarea taberei, a făcut pereche cu Vladimir Us, manager cultural și director al Asociației Oberliht din Chișinău. Atelierul acestora a fost despre resurse și spațiu. Discuția cu adolescenții a explorat spațiile în care te simți bine, spațiile confortabile, spațiile ostile etc. Dialogul a ajuns și în jurul noțiunii de rezervație – tabăra ca rezervație de adolescenți, noțiunea de safe space. Din rămurele, pietre și frunze participanții au construit o machetă a taberei. Plecând de la faptul că există tabăra, un spațiu definit creat de om, înconjurat de spații naturale sau hibride, care pot fi explorate, adolescenții au fost puși să-și imagineze că sunt o specie endemică de pitici, care trăiește în împrejurimi și a cărei grijă principală sunt resursele pe care le pot accesa. Asta fie în cooperare cu natura, fie în potențială luptă cu alte grupuri. Au fost îndemnați să se întrebe cum ar putea să le influențeze deciziile accesul la aceste resurse. Pădurea din jurul taberei a devenit, la rândul ei, un alt trainer, care a oferit spațiu pentru performance-urile adolescenților, la râpă, pe poieniță, la pârâu, printre copaci sau chiar pe un buștean copacul căzut, într-o zonă dintre vis și realitate. De la urmele de vulpe și căprioară până la un drum care nu duce nicăieri, în atelier au fost folosite elemente care puteau să construiască sensul poveștii de la copilărie la maturitate. „Eu de vreo câteva luni m-am apucat, când mă plictisesc acasă, să creez mici scenarii. Faptul că în această tabără am reușit să aduc partea asta din mine la suprafață m-a făcut să mă bucur de gândul cu ce voi face mai departe. Am învățat cum să-mi expun ideile într-un mod mai concret, într-o zonă mai cu capul pe umeri”, spune Paula din Iași.
Ioana Chițu, actriță, și Tiberiu Cimpoeru, tehnician de teatru, au primit din partea adolescenților o doleanță importantă: vor să facă exerciții de conectare. De la încercarea de conectare și de la tema taberei, simbioza, s-a ajuns la o întrebare: ce se întâmplă când se termină Internetul după atâta doom scrolling? În continuare, tinerii au dezvoltat o lucrare despre relația lor complicată cu statul pe telefon, de la avantajele informării, la disconfortul procrastinării și la starea de golire a minții atunci când imaginile își pierd sensul. Un moment marcant din timpul reprezentației de pe treptele fostului hotel din tabără a fost acela în care întreg grupul de adolescenți a mimat gestul scrollării pe telefon în sincron.
Anca Munteanu, actriță și scenaristă, și Pierre, performer de origine taiwaneză preocupat de teatrul non-verbal, au lucrat cu tinerii în pădure. „Cel mai important este că mi-am depășit adolescentofobia. Pentru mine, adolescenții sunt răi, incontrolabili, dar, într-un fel, foarte creativi”, spune Pierre. În acest atelier, adolescenții au pornit de la ce au găsit în jurul lor, în tabără și în pădure, și și-au exprimat gândurile, atât despre ei, cât și despre lumea în care trăiesc și cum e ea construită.
Ada Anghel, coregrafă, și Dan Michiu Dinescu, muzician și artist sonor, au avut un atelier împărțit în două experiențe: una implica explorarea corporală, iar cealaltă explorarea sonoră. Zona de mișcare a explorat noțiunea de real time composition, și a venit ca o practică pe care mulți din adolescenți poate căutau de mult timp să o aibă, pentru că în trupele lor de teatru nu au ocazia să lucreze în principal cu mișcarea. „Aveam o oarecare reținere, anumite inhibiții, poate nu mă simțeam prea stăpân pe corpul meu. Atelierul făcut cu Ada, de impro pe dans, mi-a scos toate inhibițiile legate de mișcarea corpului, mi-a dat voie să mă mișc fără să mă simt judecat. Cu Dan am descoperit că poți să faci muzică din orice, tot ce te înconjoară poate fi folosit mai mult decât crezi”, spune Gabi, unul dintre participanți. Partea de sunet a început cu Dan explicându-le posibilitățile de creație pe care le au la dispoziție, printre care și înregistrarea sunetelor din tabără. Pentru asta, au folosit o cutie cu pick-up magnetic, un mic dispozitiv care amplifică difuzorul. „Am vrut să creez o orchestră spectrală, în care adolescenții înregistrează sunete și aleg ce să pornească și cum să pornească”, adaugă Dan. Le-a dat niște indicații de bază, iar ei au venit cu tot felul de soluții, printre care înregistrarea sunetelor expresive de pe terenul de sport unde a avut loc atelierul.
Ruxandra Simion, scenaristă și manager cultural, și Robert Kocsis, actor, au imaginat împreună cu grupul lor de adolescenți viața pe altă planete. Descrierea acestor planete s-a conturat în exercițiile din cadrul atelierului. În ultima seară, adolescenții s-au așezat la masă și au reprezentat viața lor extraterestră într-un play pretend care se derula atât live, cât și pe video, în care utilizarea obiectelor era diferită de cea cunoscută „pe Terra”. Scopul performance-ului era să le inducă adolescenților ideea că structurile sociale și politice nu sunt un dat, ci sunt flexibile și chestionabile și că pot fi schimbate. Un alt scop a fost să le arate că pot combina mediile fără prea mult efort pentru a crea un spectacol. „De la atelier am învățat cum să fi prezent mult mai bine, nu doar cu trupul, ci și cu mintea. Să observi ce e în jurul tău. Tipul ăsta de concentrare te transformă. Reușești astfel să eviți sau să remediezi mult mai ușor un conflict cu celălalt”, spune Paul, elevul din Bacău.
Tabăra Reactiv a fost un mod de a le arăta adolescenților că pot opera cu alte concepte pe scenă sau pe orice formă de substitut al ei. Că pot să lucreze în mod diferit cu prezența lor, că realitatea din teatru poate fi mai fluidă și că pot contesta ceea ce cunosc deja. Tabăra e un efort de a lărgi orizonturile adolescenților și de a-i abate de pe o potecă prea bătătorită a „cum trebuie să fie făcute” artele performative.
În acest weekend, pe 26 aprilie, are loc la Rezidența9 târgul de experiențe cu de toate, aniversarea de 7 ani a CEVA, în care tinerii târgnemțeni vor da cât pot din forța lor de organizare în centrul capitalei.
Fotografia principală: tinerii iau prima masă împreună la tabăra Oglinzi. Fotografii de Gabriela Cozma.
