Am fost la Dance Bridges - Accept and Connect, primul festival de dans incluziv și dans-terapie din România. Am văzut cum dansul creează o comunitate și am simțit deschiderea pe care o poate avea un spectacol ai cărui dansatori trec dincolo de așteptările convenționale.
Câțiva tineri îmbrăcați în negru și albastru senin se așează pe scena acoperită cu mochetă verde. Când pornește muzica, încep cu toții să se împrăștie în spațiul pe care-l umplu cu gesturi ample, ca o mișcare browniană. Unii ridică brațele și-și unduiesc corpurile, alții se rostogolesc pe podea. Fiecare face altceva, și totuși împreună creează o mișcare unitară, ca un val care se sparge într-un capăt al sălii, apoi crește iar, să se spargă în alt colț. Printre adolescenții dansatori se află și coregrafii care au lucrat cu ei în ultimele zile și care le ghidează mișcările cu priviri încurajatoare. Un tânăr în vestă satinată traversează scena cu grație și încredere, se răsucește și împinge aerul cu mâinile, apoi se întinde de parcă ar vrea să atingă frunzele unui copac. E prima dată când văd pe o scenă din România un dansator cu sindrom Down. Într-o pauză muzicală, o fată privește spre bărbatul care-i împinge scaunul cu rotile. El îi zâmbește și în liniștea sălii ea începe să râdă.
Suntem în Sala Media a Teatrului Național din București și tocmai a început Dance Bridges - Accept and Connect, primul festival de dans incluziv și dans-terapie din România. E vineri seară și Diana Alexandru, jurnalistă și autoare, tocmai a deschis festivalul. Cu doar câteva zile în urmă, candidatul extremist George Simion îl numise pe Nicușor Dan autist, folosind pe post de jignire un diagnostic care afectează cam unu din o sută de copii, în toată lumea. Dance Bridges vine ca un pansament pentru acest moment dureros și, spune Diana, înseamnă „începutul unei comunități care celebrează diversitatea prin arta mișcării”. Dansul incluziv presupune ca aproape jumătate dintr-un grup de dansatori să aibă dizabilități sau să fie neurodivergenți, iar jumătate să fie persoane fără dizabilități sau neurotipice.
Din propria experiență ca dansatoare, am simțit din ce în ce mai tare că dansul și conexiunea fără cuvinte, creată prin mișcare, au devenit atât de importante pentru psihicul și emoțiile mele, că au puterea să creeze grupuri bogate și hrănitoare sufletește. În timp ce privesc dansul de pe scenă, îmi dau seama că nevoia de apartenență și mișcare împreună e cu atât mai mare în rândul persoanelor care sunt altminteri excluse nu doar din astfel de cercuri, ci și din mare parte a vieții artistice. Prima dată când am văzut un spectacol care includea dansatori în scaune rulante a fost în 2023, la Londra. Era vorba de Novacene, al coregrafului Wayne McGregor, un spectacol aniversar al unei companii de tineri, în care dansatorii cu mobilitate redusă nu doar că erau integrați în coregrafie, ci esențiali ei. Făceau piruete abrupte, traversau spațiul rapid și grațios, își ridicau colegii în momente de partnering. Cred că abia atunci mi-am dat seama că, fiindcă nu vorbim deschis despre asta, se înrădăcinează în cei mai mulți dintre noi ideea că corpul dansatorului ideal este slab, atletic, lipsit de orice imperfecțiune și dizabilitate.
„Din păcate, în lumea dansului se promovează imaginea unui corp cât mai perfect, cât mai slab, și nu neapărat sănătos”, îmi confirmă mai târziu Sorina Petrescu, dansatoare și coregrafă de dans incluziv, specializată în psihoterapie prin dans și mișcare. Ea e și organizatoarea Dance Bridges. „Copiii sunt foarte expuși la aceste idei și nu sunt învățați că e nevoie de un echilibru,” spune Sorina, care dansează de peste 25 de ani, predă dans de 15 ani, iar de 10 ani e interesată de dans-terapie. E de părere că, dacă nu te ajută cineva să te înțelegi un pic, ca dansatori, poți ajunge foarte ușor la percepții deformate asupra propriului corp, excese și tulburări de alimentație. „Asta a fost și experiența mea – am început cu baletul, iar în 8 ani la Opera Română, vedeam în jur doar fete slabe și nu înțelegeam de ce nu pot să slăbesc mai mult. Așa se naște dismorfia corporală,” povestește coregrafa. Inclusiv acum, când are sesiuni de dans incluziv, spune că fetele observă că are un anumit tip de corp, iar ea încearcă să le transmită că fiecare corp este diferit, că importantă e energia lui și că nu ar trebui să mai fim atât de influențați de ce se vede, ci de ce se transmite.
Sorina orchestrează evenimentele din Bridge Dance cu calm și o sclipire în ochi. E blândă, dar fermă, iar combinația asta pare că-i ajută pe tinerii cu care lucrează. Când dansează alături de ei în duete, încrederea dintre ei e vizibilă și gesturile devin hotărâte. Povestește că a ajuns la terapia prin dans după ce a murit bunica ei, cea care o încurajase să se îndrepte spre dans. „Dans-terapia a influențat felul în care îmi țineam atelierele”, spune coregrafa care în 2019 a fondat TMoves, prima companie de dans incluziv din țară. TMoves e un context în care copiii și persoanele neurotipice, neurodiverse, cu cerințe educaționale speciale sau dizabilități, au spațiul și susținerea să se transforme prin mișcare, dezvoltându-și abilitățile sociale și emoționale. Sorina a studiat mult ce au de spus știința și medicina dansului despre impactul mișcării asupra minții și a emoțiilor și spune că așa s-a născut dorința de a crea un spațiu în care dansul nu este despre perfecțiune și competiție. Dimpotrivă: e despre expresie, acceptare, dezvoltare și cunoaștere de sine în propriul proces de vindecare.
După ce a văzut cum arată celebrările dansului incluziv în Portugalia, Sorina a vrut să facă asta la noi. În România existau doar câteva evenimente izolate în și pentru comunitățile persoanelor cu dizabilități, în care structura e bazată în principal pe învățarea unor mici coregrafii. Așa s-a născut ideea care a făcut posibilă prima ediție a Dance Brides. În pregătirea pentru festival și în munca de echipă Sorinei, accentul cel mai puternic e pe dans contemporan, care împuternicește dansatorul, încurajat să aibă propria contribuție, să improvizeze și să creeze. „Vreau ca dansatorul să simtă că este un agent al schimbării și că înțelege prin dans relația cauză-efect,” explică Sorina. „De aceea este important pentru ei să danseze cu dansatori profesioniști, cu experiență, fiindcă observă și apoi încearcă și ei.”
Doi dansatorii cu evantaie din care curg fâșii lungi, albastre, trasează dungi strălucitoare în continuarea corpurilor lor. La finalul dansului, Laurențiu, un tânăr cu sindrom Down, răspunde aplauzelor din public cu degetele împreunate sub formă de inimă. Copii cu bandane și jambiere în culori neon dansează cu lanterne colorate în mâini pe scena cufundată în întuneric – suntem toți în mijlocul unei petreceri spontane. Un cerc de brațe întinse unele către celelalte – o îmbrățișare uriașă. Doi băieți înalți ridică o fată cu mobilitate redusă de parcă ar fi o prințesă și o poartă până la un scaun aflat pe scenă. Sunt câteva dintre momentele intitulate Seen (Văzut), Heard (Auzit), Held (Ținut) și Hugged (Îmbrățișat) – SHHH. Acest acronim e parte din metoda Ways of seeing a lui Suzi Tortora, dans-terapeută de origine americană specializată pe lucru cu copii cu dizabilități și neurodivergenți, și sursă de inspirație pentru Sorina Petrescu.
Înainte de momentul Heard (Auzit), când tinerii performeri cu deficiențe de auz și hipoacuzici de la Liceul Tehnologic Special nr. 3 urmează să intre pe scenă, publicul este învățat să aplaude în limbajul semnelor. Adică să-și scuture mâinile în aer și să bată cu picioarele în podea, ca să creeze vibrații pe care copiii le pot simți. În aceste aplauze bubuitoare intră în scenă puștii cu care Sorina și echipa ei de asistenți-coregrafi lucrează de doi ani, la sesiuni și ateliere organizate chiar la ei la școală.
Fetele sunt îmbrăcate în negru, cu paiete, în stilul anilor ‘20, au bentițe cu pene și mănuși lungi, iar băieții poartă cămăși albe și veste negre. Dansează în perechi, pe muzică ritmată, când apar de nicăieri umbre de soare colorate, pe care ei le rotesc flamboaiant. La finalul dansului, băieții aduc câte o crizantemă pentru fiecare persoană aflată primul rând, pe care o invită apoi la dans pe scenă. Sunt și eu în primul rând, așa că-mi las carnețelul vraiște pe jos și mă duc să dansez. Partenerul meu privește în jur în timp ce ne clătinăm de pe-un picior pe altul, fiindcă niciunul dintre noi nu suntem maeștri ai valsului, apoi zâmbește stânjenit în ropotul continuu al picioarelor lovite de podea. Sparge însă imediat stinghereala și începe să râdă. Râdem împreună pe ultimii pași, înconjurați de celelalte cupluri care valsează spontan, iar publicul își scutură mâinile în aer, în valuri-valuri de aplauze tăcute.
Schimbările cele mai mari care apar la copiii și adolescenții de la atelierele de dans incluziv și dans-terapie au de-a face mai ales cu încrederea în sine și cu creativitatea lor, spune Sorina Petrescu. Îi ajută să înțeleagă că pot avea o influență asupra lumii din jur și asupra societății, ceea ce este foarte important, mai ales pentru că dizabilitatea este percepută de marea parte a lumii ca o lipsă de autonomie. Sorina povestește că mulți copii vin la dans cu multă furie sau rușine acumulate, și au nevoie de descărcarea somatică pe care o oferă mișcarea, dar și să le fie recunoscute, văzute sentimentele, ca să se poată forma un canal de eliberare.
Dance Bridges a apărut, de altfel, după ce coregrafa a observat la alte festivaluri similare din străinătate că persoanele cu dizabilități se simt mult mai în siguranță să participe în societate fără să fie ridiculizare sau diferențiate, așa cum se întâmplă în România. Din contră, sunt încurajate să aibă activități sociale și creative și există o mult mai mare apreciere pentru faptul că dansează și performează. Anul trecut, Sorina a participat la festivalul Corpo în Portugalia alături de Laurențiu, un tânăr cu sindromul Down, care a fost primit cu entuziasm și feedback cât se poate de pozitiv.
4.32% din populația României suferă de diferite dizabilități, dar cu toate acestea lipsesc evenimentele care să ofere vizibilitate acestor comunități, asupra cărora plutește încă stigma. „Nouă, ca și societate, poate că ne este greu să vedem pe scenă și să considerăm dans ceea ce fac persoanele cu anumite dizabilități, în special dacă sunt fizice și foarte vizibile,” spune Sorina. „Însă îți dai seama că persoana respectivă face un efort și muncește foarte mult și demonstrează curaj, perseverență, dăruire, iubire, empatie și dedicare. Avem nevoie să vedem asta, mai ales în contextul în care trăim acum în lume.”
Una din provocările principale ale organizatorilor Dance Briges a fost găsirea unui loc pentru festival. Sorina și-a dorit să fie și un spațiu cultural, nu unul care să se simtă improvizat, provizoriu. Dar cum voia ca acest spațiu să fie și accesibilizat, opțiunile au fost extrem de puține. „Trebuie să ne gândim că, de obicei, la noi spațiile din teatre sunt accesibile pentru public, dar dacă ești dansator, culisele nu sunt neapărat accesibile,” explică dansatoarea. „Atunci când au fost concepute, nu a fost luat în calcul că persoana cu dizabilități ar putea fi și performer. În străinătate se vorbește foarte mult din ultimii 20 de ani despre acest aspect, despre cum transformăm spațiile culturale și cum le accesibilizăm indiferent de ce parte ești: public, performer, asistent, coregraf”.
Așa se face că Dance Bridges a găsit deschidere din partea Teatrului Național București și a Centrului Linotip, un studio independent de dans din inima Bucureștiului, fondat în 2016 de coregrafii și performerii Arcadie Rusu și Ioana Marchidan.
Pe covorul de dans scăldat în soare de la Linotip, Joana Santos, o femeie caldă, blândă, cu aer matern, îi invită pe copii și părinții lor să se adune în jurul ei.
„Avem un singur lucru de făcut – să ne respectăm pe noi și corpurile noastre”, începe Joana, psihomotriciană la compania de dans incluziv portugheză CERCIMA. În cerc, fiecare e încurajat să-și spună tare numele apoi să facă o mișcare, orice simte. După ce se prezintă, sunt toți ghidați cu blândețe printr-o încălzire relaxată, cu accentul pe prezență și atenție, și încurajați să se conecteze cu propriile corpuri și cu cei din jur. Fiecare primește o mingiuță colorată și e îndemnat să exploreze cum poate folosi mingiuța în mișcare, să descopere experiențe senzoriale prin joacă. Cum se simte să plimbi mingiuța pe corp, s-o rulezi între palme și podea, sau s-o plimbi prin spațiu, ca o extensie a brațelor? Exercițiile propuse de Joana activează tot corpul, deși nu țin atât de mult de corp cât de minte și emoție. Prin ele, tinerii și părinții lor devin conștienți de spațiul în care se află, se împrietenesc cu podeaua și cu lucrul în echipă, și învață, fără să-și dea seama, alfabetul mișcării.
Joana și Sorina le arată apoi participanților cum să fixeze mingiuța între două părți ale corpului și să se miște prin spațiu împreună, ajutându-se reciproc să mențină mingiuța în loc. Se râde mult, în hohote, când vreo minge sare dintre doi umeri, dintre două mâini. Mihaela, o tânără cu sindrom Down, stă pe podea, într-o margine a sălii, și privește în jos tăcută, ascunzându-și fața în tricou. În scurt timp, cineva se se apropie de ea și îi împinge o mingiuță.
„Vă uitați unul la altul, vă mulțumiți, puteți vorbi despre cum v-ați simțit, apoi vă căutați alți parteneri”, traduce Sorina vorbele Joanei, iar dansatorii se grăbesc să formeze grupuri de câte patru. Când li se alătură alți câțiva tineri, Mihaela se uită îngrijorată către femeia de lângă ea. „Nu plec, sunt aici”, îi spune ea, și se întorc împreună spre noii parteneri de lucru. Joana le dă mult timp să exploreze și să se destindă în fiecare exercițiu, așa că până la jumatea atelierului, chiar și cei mai reticenți și emoționați sunt implicați și imersați în joacă. Din toate direcțiile se aud chicoteli sau strigăte triumfătoare.
Sorina Petrescu spune că principala provocare, atunci când faci coregrafie pentru și alături de persoane cu diferite tipuri de dizabilități, e să-ți lași orgoliul de coregraf de-o parte – să înveți să renunți la propria viziune ca să le fie bine în primul rând dansatorilor. Felul în care construiește momente artistice este conectat cu temele psihologice care apar în sesiunile de dans-terapie. Un exemplu e chiar tema festivalului – nevoia de a fi văzut, auzit, susținut și îmbrățișat, toate nevoi primare care apar de mici copii. Psihanalistul Donald W. Winnicott spune că sinele se exprimă prin experiențe corporale pentru a fi văzut, iar tinerii cu dizabilități sunt de multe ori protejați de la a fi văzuți: o dată prin familiile foarte protectoare, apoi prin stigmatizarea societății. Altă temă care apare des și este procesată prin dans e despărțirea sau doliul. În cazul unei dizabilități fizice, se poate să te desparți de o parte a corpului tău, după care trebuie să te reîmprietenești și să dai un alt sens relației cu propriul corp, să vezi că te poți mișca diferit. Prin dans, noua relație cu corpul poate ajunge să-ți facă plăcere și inclusiv să găsești bucurie în tot felul de mișcări considerate limitative pentru noi. În dans-terapie, orice mișcare reprezintă un potențial de comunicare și vine, de fapt, să transmită ceva din povestea din spate, din emoțiile persoanei celelalte, din ființa ei.
„În toate aceste situații, coregraful nu poate impune instrucțiuni care să fie executate – trebuie să fi mereu adaptabil și deschis să negocieze și exploreze diverse experiențe de mișcare cu performerii. Eu pun accent pe construcția relației dintre noi ca și colegi dansatori, și nimeni nu e mai sus sau mai jos decât alții. Apar tot felul de provocări și învățăm unii de la și despre alții,” povestește Sorina Petrescu.
La ultimul exercițiu din workshopul Joanei, se lasă liniștea. Participanților li se propune să-și imagineze că mingea este deodată un creion magic, cu care pot trasa conturul partenerilor lor și apoi îl pot colora pe dinăuntru. În perechi, atenția ambelor părți concentrată pe partener și pe punctul de contact, devine grijă, curiozitate, blândețe față de celălalt. E liniște pentru că intimitatea care se naște între doi străini care comunică fără cuvinte, doar prin gesturi, e, după părerea mea, probabil cea mai valoroasă lecție pe care-o poți obține în urma partnering-ului din dans.
Plec de la Dance Bridges emoționată și pe gânduri. Cum ar arăta stagiunile de performance din România dacă am face loc și am crea condiții pentru performeri atipici? Dacă am lărgi definiția spectacolului și am întreține și menține curiozitate pentru ce-am putea descoperi?
