Sportul a devenit temă de spectacol în stagiunea actuală. Două producții, Meciul de handbal la Teatrul Metropolis și Roșu direct la Teatrul Masca, aduc pe scenă universul sportului de performanță, nu doar ca mediu propice pentru conflicte dramatice și ofertant vizual prin dinamica mișcărilor și picturalitatea corpurilor, ci și ca turnantă socială aflată în interdependență cu comunitățile și indivizii.
Handbalul și fotbalul coagulează speranțele de realizare sportivă, dar mai ales socială, de ieșire din precaritate, uneori, chiar de supraviețuire. Mediul sportiv este investit cu speranță, un fel de El Dorado unde aspirațiile personale, cele privind faima și îmbogățirea, se pot împlini. Și exact ca în narațiunea despre visul american, și aici puține povești au final fericit.
Spectacolele se concentrează asupra unor personaje care vin din arii sociale variate și se conectează într-o rețea de putere: sportive/i, suporteri, familie/comunitate. Ambele vorbesc despre violența din sport și ajung într-un punct în care agresivitatea pe teren produce victime și dincolo de spațiul de joc. De aici încolo însă fiecare spectacol își construiește propria paradigmă.
Fetele, echipa, orașul
Meciul de handbal surprinde relația dintre echipa locală de handbal feminin și comunitatea unui oraș de provincie (modelul real vine din zona transilvană, din localități mici cu populație maghiară). Pentru că narațiunea implică orașul în ansamblul său și se constituie și ca album de portrete feminine ale echipei — jucătoare din țară și străinătate, antrenoare, patroană — , arhitectura dramatică este complexă, cu numeroase personaje, spații de acțiune și fire narative secundare care se asamblează în rama unui muzical cu multiple inserturi sonore și coregrafice. Prin urmare, demersul dramatic este amplu și se constituie într-o analiză panoramică a unui sistem în care sportul este parte din țesătura socială a orașului, depășind temele tradiționale oarecum frivole ale muzicalurilor.
Orașul din Meciul de handbal se configurează în jurul echipei feminine de handbal nu doar pentru că aceasta are rezultate sportive și atrage suporteri — aderența la succes este contaminantă — ci și dintr-un motiv ceva mai mundan: o echipă de succes aduce sponsori, a căror investiție se reflectă asupra fabricii din localitate, unde lucrează o bună parte dintre locuitori. Pe fundalul unui capitalism rămas sălbatic - grevele muncitorilor pentru salarii neplătite sunt oprite prin șantaj, sindicatul luptă pentru drepturi (apar aici sindicaliștii, personaje rare pe scenele noastre, i-am mai văzut în spectacolele lui David Schwartz) -, dependența financiară a fabricii de meciurile câștigate de echipa de handbal resetează relațiile dintre sportive și suporteri. Jucătoarele sunt încărcate cu o responsabilitate pe care nu au cerut-o și despre care nu au fost întrebate dacă și-o asumă. Un meci slab nu este doar un eșec sportiv, ci duce direct la falimentul orașului: dispar locuri de muncă și oamenii alunecă în mâzga precarității. Miza lui se resemnifică dincolo de performanță — poate salva, măcar temporar, o comunitate.
Gabriel Sandu, dramaturg și regizor, aduce în arhitectura dramatică și alte elemente dintr-un cotidian complicat: variate tipuri de relații — cea a sportivelor locale cu jucătoarea refugiată din Estul autocrat/ Alisiya Yesman, care riscă deportarea, și cu antrenoarea nu_chiar_atât_de_străină (plecată din Transilvania)/ Judith State, cea dintre români și maghiari și dintre cei plecați și cei rămași; investighează drogurile în sport, motivate de presiunea performanței, și identitatea queer în conjuncție cu mediul urban conservator; analizează relațiile personale, intime în sport, inclusiv prin prisma unor potențiale abuzuri în cadrul ierarhiei. Figura centrală, a Iustinei / Elena Foriș, vedeta echipei, se conjugă în cheie dramatică sub presiunea echipei și a suporterilor, a patroanei / Cabiria Morgenstern și a propriei exigențe privind performanța. „Nu știu cât o mai pot duce” repetă ea laitmotivul unei prăbușiri interioare în spirala unor condiționări sociale.
Sunt multe momente muzicale cu coregrafie de grup, în care coregrafa Andrea Gavriliu excelează - ea asamblează abil și reinterpretează fraze coregrafice din sport bazate pe forță, agilitate, dinamism și precizie a mișcării într-un spațiu (prea) mic pentru un atâția performeri. Meciul de handbal decisiv, cel din titlu, se întâmplă realist (cât se poate) pe scenă, parțial dintr-o perspectivă răsturnată - poarta este întoarsă spre sală, cu publicul ca suporteri — și este una dintre cele mai intense și dure scene. Violența din sport se vede pe trupuri — lovituri, răni deschise, membre contorsionate. De altfel, spectacolul folosește corpurile, atât individuale, cât și ca grup, ca material pentru canavaua socială — duritatea, agresivitatea, vulnerabilitatea, rănile lor corespund dinamicii comunității. Echipa reflectă orașul.
Băieții, echipa, familia
Roșu direct este un spectacol intim, care analizează la microscop un caz din lumea fotbalului bucureștean, cu doar trei personaje masculine (și proiecția imaginară a unei persoane dispărute) într-un spațiu mic — e cât o celulă din organismul configurat în Meciul de handbal. Aici este vorba despre un alt sport de echipă, fotbalul, un ecosistem care funcționează ca debușeu pentru agresivitate, dar și ca mediu pentru o potențială realizare personală (moartea lui Mircea Lucescu a readus în atenție povestea sa, de copil sărac pentru care fotbalul a fost salvarea din precaritate, un tip de istorie personală care se regăsește pe scară largă în sport).
Pasiunea pentru sport și speranța de câștig se conjugă deseori violent, premisele fiind precaritatea și agresivitatea din familie. Cei care devin jucători aduc pe teren nu doar propria performanță fizică, ci și aspirațiile familiilor lor pentru o ascensiune socială departe de sărăcie. Cei din tribune pot fi bărbați singuri care caută un trib de care să se atașeze, o comunitate în care să se integreze și care să le ofere niște valori comune. Fotbalistul Denis / David Drugaru și ultrașul / Voicu Aaniței sunt parte din acest mediu bazat pe conflict și definit de dependențe — ca și în Meciul de handbal, și aici suporterii devin uneori agresivi cu jucătorii și pretind un soi de subordonare. Între cele două categorii se află fratele lui Denis, Gabi / Dragoș Stoica, fost jucător, cel pentru care visul de salvare prin sport a eșuat și care se zbate la limita supraviețuirii sociale — munci mărunte, pierdute des din cauza unei agresivități incontrolabile, generată de propria insecuritate financiară, un cerc vicios pe care nu îl poate rupe. Sunt și alte victime ale acestui ciclu speranță / decepție pe care îl creează fotbalul: tatăl băieților, care vede în fotbal salvarea familiei și exercită o presiune toxică asupra celor doi copii, sfârșește simbolic pe terenul propriei iluzii; mama rămâne un personaj tăcut, împovărat de sărăcie și violență; fosta iubită a lui Denis este „sacrificată” în același malaxor sport / ideal / realizare personală.
Textul lui Bogdan Drumea panoramează mediul fotbalistic, dependențele sociale și emoționale între jucători și suporteri, violența din teren și galerii, rasismul anti-rom, o lume primitivă, uneori brutală în care anxietatea, sărăcia, lipsa de educație și empatie favorizează violența. De altfel, agresivitatea este contaminantă și se exercită în grup, iar emoțiile nu sunt controlate. Creat de regizorul Bogdan Theodor Olteanu în mica Sală de Cartier de la Teatrul Masca — aflat în proximitatea stadionului Ghencea —, cu o bancă lungă și tribune cu spectatori / suporteri de jur împrejur, un fel de stadion în miniatură (de fapt, este un vestiar), în sunetele bubuitoare ale galeriei (muzică live: Horia Constantinescu), Roșu direct este o analiză în eprubetă a mediului fotbalistic nu ca performanță sportivă, ci ca peisaj social.
Sportul funcționează ca un canal de ascensiune socială, pentru colectivitate în cazul Meciului de handbal, individual la Roșu direct. Primul spectacol creionează o încrengătură de conexiuni între echipa de handbal și oraș, formatul muzical, de regulă asociat cu teme ușoare sau abordări edulcorate, funcționează aici ca un recipient de analiză socială nu mai puțin frust decât alte formule teatrale. În cazul Roșu direct, spectacolul e abraziv, creat pe dinamism și tensiune la foc continuu. Și el gestionează o canava socială - suporteri care își vindecă izolarea și ratarea prin fotbal, tineri care aspiră la o viață decentă prin performanță sportivă, părinți care își forțează copiii în sport pentru a-i scoate din sărăcie. Presiunile pe jucătoare / jucători sunt imense, iar responsabilitatea pusă pe umerii lor este nedreaptă. Sportul apare aici ca un mediu dur, violent în egală măsură pe corpul fizic și social. Deși diferite ca mecanism scenic și limbaj artistic, cele două spectacole definesc sportul este un spațiu investit cu responsabilitatea socială unde pasiunea se transformă în presiune.
FOTO main: Andrei Gîndac / Two Bugs
Teatrul Metropolis
Meciul de handbal
Regie, concept, text: Gabriel Sandu
Muzică originală și sound design: Gabriel Sandu, Andy Horjea
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Scenografie: Miruna Croitoru
Pregătire muzicală: Ioana Pînzariu
Contribuții muzicale și ghiduri vocale: Elena Foriș
Lumini: Nicoleta Ivan
Asistență regie: Luiza Dabija
Asistență dramaturgie : Teodora Savu
Antrenori handbal: Mona Șania-Nicolaescu, Alin Șania
Foto: Andrei Gîndac
Cu: Judith State, Cabiria Morgenstern, Elena Foriș, Valentina Kocsis, Alisiya Yesman, Andrada Oltean, Antonia Scutaru/Ana-Maria Marin, Mircea Băjenaru, Costinel Antone, Luca Sebastian, Ciprian Chiujdea/Vlad Crudu, Alex Burcă, Teea Florea (understudy), Eszter Tompa (voce), Dragoș Suciu (voce)
O coproducție Teatrul Metropolis, CREART / Teatrelli și H.O.T. Collective.
Proiect co-finanțat de AFCN.
Cu susținerea Asociației Ascendis, Fundației Carl von Linde și Fashion Days.
Parteneri tehnici: Policolor, Anastasia Sport
Teatrul Masca
Roșu Direct (scene de la marginea fotbalului)
Scenariu: Bogdan Drumea
Regie: Bogdan Theodor Olteanu
Scenografie: Alexandra Panaite și Ileana Zirra
Muzică live: Horia Constantinescu
Cu: Voicu Aaniței, David Drugaru și Dragoș Stoica
Regie tehnică: Mihai Marcu
