Spectacolul A Girl’s Story, adaptare după Mémoire de fille / Confesiunea adolescentei, una dintre cărțile premiatei Nobel pentru literatură Annie Ernaux, a fost prezentat la București în cadrul Stagiunii Internaționale de Teatru Arcub 2025 (curatoare Oana Borș și Ioana Anghel). Creat de regizoarea Sarah Kohm cu actrița Veronika Bachfischer la Schaubühne Berlin, spectacolul aduce pe scenă, mixat cu elemente din biografia personală a actriței și cu o perspectivă contemporană, textul prin care Annie Ernaux își investighează debutul vieții sexuale în 1958, un eveniment haotic, revizitat și redefinit ca traumă.
Cu scriitura ei rece și concisă, în care memoria se obiectivează prin trimiterea personajului narator la persoana a treia, Annie Ernaux disecă lucid debutul vieții sexuale în perioada de final a patriarhatului domestic (1958), în care viața intimă era tabu, înainte de explozia emancipatoare a mișcării flower power, care a descătușat femeile din spațiul casnic și a detabuizat relațiile sexuale. Personajul autoficționalizat al lui Ernaux este o adolescentă ale cărei impulsuri sexuale sunt în fierbere. Aflată într-o tabără de vară, ea este abuzată sexual de îndrumătorul șef, un tânăr de 22 ani, adult. Raportul dintre ei este grav dezechilibrat, în timp ce ea își face iluzii pentru o relație de lungă durată și devine obedientă față de cerințele lui sexuale, el o tratează ca pe un obiect nu atât al dorinței, cât al umilinței. Mai mulți adolescenți, colegii ei, o abordează direct pe fondul nevoii ei de a brava eșecul amoros cu îndrumătorul, care se dovedește a fi cel care le-a indicat-o celorlalți ca pe o fată accesibilă. Situația este mizerabilă și nu putea avea decât un final dezastruos. Peste ani, la maturitate, Annie Ernaux analizează acest episod prin prisma consecințelor psihologice și emoționale pe care le-a avut asupra ei – tulburări de alimentație, dificultăți de integrare socială și de relaționare cu ceilalți, devieri infracționale de comportament (tentativă de furt), toate generate de rușine și devalorizarea propriei persoane, marcate de caracterizarea ei drept „curvă”, cuvânt pe care, în spectacol, actrița îl scrie pe oglinzi, unde rămâne, ca și în minte, ca o ștampilă — , dar și a modului contemporan de a configura relațiile sexuale, redefinind statutul ei din acel moment.
Uşor, îmi construiesc respectabilitatea. Indiferent dacă şi-a pierdut sau nu virginitatea biologică, fata „un pic cam curvă” redevine „o adevărată domnişoară”. — Annie Ernaux, Confesiunea adolescentei
În spectacol, Veronika Bachfischer, care aduce un pic cu Isabelle Huppert, cu aerul ei tineresc dat de tunsoarea băiețească, navighează prin memoria lui Annie, al cărei portret din tinerețe este prins în decor, un paravan de oglinzi în care reflexia personajului accesează diferite planuri temporale și convenționale. Folosind o perucă, Annie matură plonjează în adolescența ei, iar cu o schimbare de ton, personajul Annie dispare, lăsând locul actriței Veronika Bachfischer, care își prezintă propriile ei confruntări cu misoginismul colegilor – aluzia lor la faptul că ea poartă pantaloni ca să-și ascundă picioarele creează un dublu disconfort, odată pentru că i se judecă corpul și a doua oară pentru că este ambiguă, poate fi interpretată fie ca un compliment, fie ca o critică. Accentul pe care îl pune aici actrița este pe existența, chiar la nivel nepericulos, a misoginismului și a tendinței de obiectifica femeile, mai ales că cele tinere, la început de carieră, sunt intimidate de acest tip de masculinitate care le evaluează corpul. Este o realitate contemporană în oglindă – de unde și decorul – cu povestea prezentată de Annie Ernaux și tot în oglindă este și reacția. Ca și personajul ei, actrița este paralizată de remarcă și nu reacționează.
Annie tânără, aflată la joncțiunea propriilor impulsuri sexuale cu explozia impulsurilor sexuale ale băieților din jurul ei, este incapabilă să opună rezistență abuzurilor, nu atât din punct de vedere fizic, că din punct de vedere mental. Ea acuză de mai multe ori că nu a plecat de acolo, deși ar fi putut, pentru că nu s-a gândit să facă lucrul ăsta. Nu era echipată nici cu informațiile necesare pentru a-și înțelege propriul corp, nici cu cele legate de consimțământ și relaționarea cu sexul opus. Cutuma vremii, de a păstra inocența privind raporturile sexuale până la majorat, avea ca rezultat această ingenuitate exploatabilă care putea duce la drame cu consecințe pe termen lung. Obsesia pentru primul partener sexual, dependența afectivă de el devine pentru personaj o închisoare emoțională. Doar când evadează de acolo ea începe să-și contureze personalitatea. „Crescându-ţi propria valoare, te îndepărtezi iremediabil de el”, zice Ernaux. Că personajul este reprezentativ pentru o bună bucată din secolul trecut și în bună parte și pentru prezent, o dovedește corul de femei de la final, voci care se suprapun într-un text care pornește de la Simone de Beauvoir pentru a susține drumul femeilor spre emancipare nu doar la nivel de drepturi, ci și ca rol în societate.
În spectacolul lui Sarah Kohm, textul este redus la povestea din vara lui 1958, parte dintre narațiunile ulterioare fiind sublimate drept consecințe ale traumei fără a fi detaliate pentru a chestiona poziția pe care a avut-o personajul în acel moment de criză. A fost o victimă? Aceasta este întrebarea pe care o ridică spectacolul și căreia îi dă un răspuns tranșant: da. Adolescenta Annie a fost victima contextului politic și a mentalității societății, a stabilirii rigide a rolurilor de gen în societate, a îndoctrinării religioase (în alte texte, Ernaux vorbește despre educația religioasă, tabu-urile și limitele sociale impuse de ea), dar mai ales, a lipsei de educație sexuală (sau educație pentru sănătate, o denumire care este preferată pentru a diminua opoziția la formă care să greveze asupra fondului). Și în acest punct, problemele adolescentei din vara lui 1958 reverberează asupra adolescentelor din România 2025, când țara se află încă pe primul loc în Uniunea Europeană la numărul de mame minore. O speranță există: se pregătește o reformă a sistemului de învățământ în care se prevede și integrarea, în sfârșit, a unor ore de educație sexuală (indiferent cum se vor numi).
Annie Ernaux și-a înfruntat traumele și le-a exorcizat într-un roman, iar Veronica și Sarah le-au preluat performativ și le-au analizat prin prisma normelor morale de astăzi. Teza lor nu e doar că debutul vieții sexuale, în lipsa unor informații esențiale privind corpul și consimțământul, poate fi traumatizant pentru fete, ci și că raporturile între sexe rămâne încă dezechilibrat.
Şi, în cele din urmă, (este) demonstraţia edificatoare că ceea ce contează nu este ceea ce se întâmplă, ci ceea ce facem cu ceea ce se întâmplă. — Annie Ernaux, Confesiunea adolescentei
Teatrul Nottara a lansat a doua ediție a Concursului de Dramatizări „Horia Lovinescu” pentru o dramatizare după romanul „Confesiunea adolescentei" de Annie Ernaux. Informații aici.
Foto main: Gianmarco Bresadola
