Arte / Romania

Timișoara preapocaliptică - oameni și locuri

de Gabriel Mager, ilustrații de Andreea Ionescu

Publicat pe 4 noiembrie 2021

Înainte de începutul pandemiei, pe vremea când Timișoara se pregătea să devină Capitală Culturală Europeană și oamenii aveau căldură în calorifere și apă caldă, mi-am propus să vizitez punctele de interes ale urbei cu o prietenă și să scriu despre ele pentru oamenii care vor să ne viziteze orașul. 

Am zis să începem cu centrul Timișoarei, în Piața Victoriei, unde, la Revoluția din 1989, Timișoara se proclama primul oraș liber din țară. Stăteam în fața librăriei Cartea de Nisip, lângă un om care cânta la vioară. Mă mutam de pe un picior pe celălalt, în așteptarea amicei, ferindu-mă de porumbeii care zburătăceau nervos în direcția mea, astfel încât, acompaniat fiind de violonist, mi s-a părut că fac parte din performance-ul lui.

O bătrână sprijinindu-se în cârje s-a apropiat de el și i-a cerut niște bani, dar acesta a continuat să cânte la vioară. Timișoara nu este un oraș prietenos cu oamenii care au nevoie de bani și îi cer altor oameni pe stradă. Recent s-au luat măsuri drastice pentru stoparea acestui fenomen. Eu m-am simțit prost și am coborât privirea în pământ. Oare făceam parte din performance-ul orașului sau al violonistului? Oamenii treceau pe lângă bătrână și îi plasau muzicianului bancnote de un leu într-un toc de vioară, iar omul răspundea cu Mulțumim, semn că și lui i se părea că prezența mea e element important al performance-ului. Semn și că Timișoara este o capitală culturală europeană, cu oameni care prețuiesc cultura și pe artiști.

Când a venit amica, m-a admonestat că am căciulă pe cap. Era vară. Timișorenii nu poartă căciuli pe cap vara, dar mie îmi plac căciulile chiar și vara. Sunt un timișorean atipic. Am tras căciula mai tare pe cap, ca s-o enervez pe amică, și am intrat în librărie să cumpărăm cărți. Ce m-a impresionat (ce continuă să mă impresioneze de fiecare dată când intru în librărie) e faptul că tavanul e foarte înalt și format din cărămizi, care parcă așteaptă să nu te ferești ca să-ți cadă în cap. Uneori intram cu mâinile duse la cap, dar amica mă atenționa că nu e politicos. Cartea de Nisip este un nume înșelător, cărțile nefiind din nisip, ci cărți normale, de la edituri, genul de cărți pe care le iei de pe rafturi și le pui la loc. 

Am mai fost să cumpărăm cărți și de la librăria La două Bufnițe, din Piața Unirii, și a trebuit să traversăm Piața Libertății, unde am dat peste multe gropi. Au apărut când primăria a încercat să astupe o groapă săpând altă groapă și folosind pământul din ea. Evident, acest lucru n-a funcționat, pentru că apăruse altă groapă care trebuia astupată. În curând, gropile s-au înmulțit, iar primăria s-a decis să planteze niște copaci în ele. Oricum, să nu vă așteptați că o să vedeți bufnițe la librăria La două Bufnițe. Singurele bufnițe pe care le-am putut vedea erau în sigla librăriei, care atârna deasupra intrării. Păreau captive, ca într-o colivie bidimensională, iar colivia avea formă de lamă de ghilotină. Intrarea, deci, era un fel de loc de sacrificiu. Oamenii intrau ținându-se de gât, să nu-și piardă capul. Era ca un fel de ritual. Părea totul foarte bizar, dar cine eram noi să ne împotrivim cutumelor scenei culturale din Timișoara, așa că ne-am luat de gât și am intrat. În interiorul librăriei veți găsi cărți, uneori și scriitori.  Numai să nu uitați să vă țineți de gât la ieșire. Au avut loc accidente.

Apoi ni s-a făcut foame și ne-am întors în Victoriei să mâncăm la McDonald’s, dar nu am mâncat. În Mcdonald’s-urile noastre nu se mănâncă, ci se deplânge soarta omului contemporan. E un loc al plângerii. Motiv pentru care baloanele fac parte din meniu. Mcdonald’s-ul din Timișoara e înțesat cu baloane multicolore, însă acesta nu e doar un aspect vizual, ci servește unui act cathartic. Fiecare balon reprezintă o emoție negativă (invidie, egoism, frică, agresivitate etc.) și trebuie umflat până se sparge. Atunci emoția negativă dispare. Cine nu poate umfla balonul înăuntru, pentru că ajunge să ocupe prea mult spațiu, este rugat să-l umfle afară, printre porumbeii care se adună la fântâna cu pești din Piața Victoriei.

Desigur, în McDonald’s se poate și mânca. Lângă masa noastră, un copil înfuleca burgeri și cartofi prăjiți, lacrimi șiroindu-i pe obraji, pic-pic în paharul de Cola. Părinții lui stăteau de vorbă cu Ronald McDonald, clovnul care s-a născut în McDonald’s. Fiecare McDonald’s are un Ronald McDonald, dar nu toți sunt reali. Unii sunt doar actori. Dar Ronald McDonald din Timișoara e real. Singurul din România. Nu știm când sau cum s-a născut, acest lucru le este dezvăluit doar clienților fideli ai restaurantului, care păstrează secretul.

Pe urmă ne-am întors la apartamentul meu, pentru că mi-am adus aminte că-l lăsasem descuiat. Doamne, Mager, a zis amica mea, cum să uiți apartamentul descuiat? Ok, amica, chill, îl mai uit și încuiat, am zis eu. Cum tot eram în zona mea, ne-am gândit să vizităm legendarul bar Scârț Loc Lejer, care-i la câteva străzi de unde locuiesc. Dar ca să ajungi acolo trebuie mai întâi să fii relaxat. Dacă ai avut o zi grea la job sau te-ai certat cu părinții, e indicat să treci prin Parcul Carmen Sylva și să te așezi pe o bancă. Scârț e aproape de parc, însă dacă nu ești relaxat, o să treci pe lângă bar. În fine, ajunși în Scârț, ne-am așezat pe o canapea și pe mine m-a cuprins inexplicabil somnul. Am ațipit un pic și a trebuit amica să tragă de mine, hai, scoală-te, Mager. Dar era așa de relaxant materialul din care era făcută canapeaua. De parcă ar fi fost confecționată din cântece de leagăn. Și lângă noi era o armură medievală de cavaler al mesei rotunde (un pic contrastând cu mobilierul din bar, pentru că mesele erau dreptunghiulare).

O legendă urbană spunea că dacă ești poet sau poetă și încerci coiful cavalerului și ți se potrivește, atunci ești cea mai importantă voce a poeziei contemporane din România. Noi aveam capetele prea mici și tot se auzea cling cling când mergeam cu coiful pe cap. Semn că nu eram cele mai importante voci ale poeziei contemporane din România. Pe urmă am ațipit iar pe canapeaua din cântece de leagăn și am visat visul care mă bântuia în acea perioadă, inspirat de melodia „Colț de Rai” a faimoasei formații timișorene Exit Oz - în vis se făcea că o societate secretă a muzicienilor de jazz sinucigași se află într-o competiție cu o societate secretă a muzicienilor de jazz celibatari, ca să scrie un solo pentru saxofon, care să întruchipeze atât aspectele bune, cât și rele ale naturii umane. Foarte cool. Între timp, amica a fost în subsolul barului, unde se află Muzeul Consumatorului Comunist. Lucru care a afectat-o, pentru că la întoarcere a strigat - hei, tovarășe, trezește-te, e timpul revoluției!  

Se înnopta și am vrut să vedem un spectacol de teatru Auăleu. De obicei spectacolele aveau loc în bar sau prin împrejurimi. Se cunoștea ora, dar niciodată locul. Alteori era cunoscut locul, dar nu și ora. S-a întâmplat odată să nu găsească nimeni spectacolul și acesta să se desfășoare fără spectatori. Dar de ce li se spune Auăleu? E o poveste interesantă. Unul din actori mergea liniștit pe stradă, căutând inspirație pentru numele trupei, când dintr-o dată s-a împiedicat și a căzut. Au, a făcut el, și s-a uitat să vadă de ce s-a împiedicat - era o bancnotă de un leu. Au, a continuat actorul, iar prietenul său l-a întrebat ce ai pățit, bă?, iar actorul a zis au, ăăă, un leu?, nevenindu-i să creadă că s-a împiedicat de o bancnotă de un leu. Auăăăunleu? a întrebat al doilea actor. Auăleu, Auăleu, le-a strigat o trecătoare, care ieșise la jogging. Și de atunci așa s-au numit. Tot de atunci, toți membrii trupei poartă o bancnotă de un leu într-unul din pantofi, ca să le poarte noroc. Noi n-am reușit încă să găsim un spectacol al trupei, dar prietenii ne spun că merită văzute. Cică nu poți rezista tentației de-a striga Auăleu! la sfârșitul reprezentațiilor. Iar actorii și actrițele îți răspund de asemenea cu Auăleu!

Cam așa este Timișoara, un oraș care se deosebește de celelalte prin faptul că nu poate fi altul. Întorcându-ne în prezent, deși e pandemie, deși primarul nostru nu mai e în relații bune cu căldura și trebuie s-o convingă să se întoarcă în caloriferele și apa timișorenilor, noi rămânem, totuși, fruncea. Și nu o frunce oarecare, căci, conform legendelor, când uriașii din vremurile antediluviene au aterizat pe Pământ, unul din ei își folosise capul, adică a căzut în cap, iar în acel loc s-a construit cetatea Timișoarei. Deci iată cum Timișoara are forma frunții unui uriaș antediluvian. Un alt lucru demn de menționat e că, pe teritoriul țării noastre, unde acum se află orașe precum București, Cluj, Iași sau Constanța, uriașii antediluvieni au căzut în fund. Fix în fund.

4 noiembrie 2021, Publicat in Arte /

text de

  • Gabriel MagerGabriel Mager

    Îngrijește plante în apartamentul său din Timișoara, și toate i se ofilesc. Joacă Starcraft 2 și într-o zi va învăța să controleze blink stalkerii versus Zerg, precum idolul său Parting.

ilustrații de

  • Andreea IonescuAndreea Ionescu

    Studentă la arhitectură pe timp de zi și ilustratoare/scriitoare pe timp de noapte. 


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK