Din ce în ce mai mulți oameni încep să înlocuiască mersul în club cu o seară liniștită pe canapea. Ca să aflu de ce, am pornit într-o călătorie personală, apoi am vorbit cu o mână de oameni de vârste diferite care îmi împărtășesc nevoia de schimbare. A ieșit o lectură numai bună în plin sezon de coronavirus și retragere la domiciliu.
Când am început să-mi petrec timpul liber mai mult în casă, m-am panicat. Nu mai locuisem niciodată singură. Tocmai mă mutasem cu un bagaj de trei ani de socializare constantă într-o casă în care lucram și dormeam cu alți cinci oameni. În serile în care mă culcam înaintea tuturor, prezența celorlalți era atât de puternică, încât vocile lor din bucătăria de la parter ajungeau până-n visele mele din camera de la etaj.
După ce m-am mutat singură, de multe ori intram în casă, mă așezam pe pat și ascultam liniștea. Era pentru prima oară când nu mai auzeam niciun sunet în afară de propria respirație și motorașul centralei. Și era bine. Dar n-a durat mult. Am început să mă simt ca și când cineva mă împinsese în casă și aruncase bagajele peste mine, apoi închisese ușa fără să-mi spună nimic. Eu am rămas pe loc, blocată într-un spațiu pe care trebuia să-l transform în acasă.
Câteva luni după mutare, mi-am dat seama că nevoia mea de liniște nu venea doar de la o perioadă prea lungă de locuit la comun. Stătusem închisă într-un singur subiect mai mulți ani și documentasem mărturii de abuz psihic. Ca să-mi găsesc liniștea, aveam nevoie de mai mult decât o schimbare de chirie.
Mi-am pregătit retragerea în intimitate fără să-mi dau seama. Un pahar de vin băut alături de un prieten în oraș atârna, dintr-odată, la fel de greu ca o responsabilitate din carnețelul de la muncă. Ajunsesem să socializez doar ca să bifez un rol pe care credeam că e musai să-l joc, măcar o dată pe săptămână, în micul meu grup de prieteni. Nu mai voiam să fiu văzută și nici să-i văd pe alții. Nu mai ieșeam nopțile la petreceri, pentru că simțeam că plătesc în bani și energie o distracție care întârzia să apară, iar pe internet mă feream să stau, pentru că îndesa informații în mine ca într-un sac gata să crape. Mă obosea aproape orice contact cu mediul înconjurător, online sau offline.
În cartea How to Do Nothing, artista Jenny Odell spune că oamenii se aruncă să facă schimbări radicale după episoade violente din istoria lor personală: o boală, o pierdere, un accident. Unii se retrag din viața socială ca actorii de pe scenă și își dau timp să-și regândească locul în lume. Alții au nevoie de mai multă intimitate când înaintează în vârstă sau își întemeiază o familie. În societățile postmoderne, spune Odell, schimbarea asta e provocată (și) de relațiile pe care le avem cu munca și tehnologia.
Citesc că lipsa unei separări în timp și spațiu între cine ești la locul de muncă și cine ești în viața privată duce la epuizare. În multe colțuri ale lumii, epuizarea emoțională și fizică, numită și burnout, a devenit deja o problemă de sănătate publică, chiar dacă nu este pe deplin conștientizată și uneori e privită ca un moft al tinerilor. Sunt ei prea leneși sau prea sensibili, zic unii. În România, burnout-ul e o problemă despre care se vorbește prea puțin. În 2016, aproape o treime dintre tinerii angajați români își petreceau toată săptămâna la muncă și nu-și luau pauză nici măcar o zi din weekend.
Epuizant poate fi și timpul petrecut pe internet. Fie că te pierzi în informația fără număr de pe bulevardele virtuale sau că simți că smartphone-ul e o prelungire organică a corpului tău, internetul e un tărâm al super-stimulilor, unde marile companii ne vânează atenția. După fiecare întrerupere de la munca noastră de zi cu zi pe laptop, provocată de sosirea unui mail sau o interacțiune pe social media, ne ia 25 de minute să ne recăpătăm concentrarea. În Marea Britanie, 12% dintre tinerii adulți spun că se simt foarte stresați din cauza presiunii de a răspunde imediat la mesajele primite pe rețelele de socializare. Un alt studiu la care au participat adolescenții britanici arată că Instagram, Facebook, Snapchat sau Twitter ne adâncesc nesiguranțele și anxietățile, pentru că ne încurajează să ne comparăm viețile cu ale altora. În România nu avem încă statistici despre cum ne afectează internetul sănătatea mintală, dar știm cât de des îl folosim. Anul trecut, 89% dintre tinerii cu vârste între 16 și 24 de ani își petreceau timpul pe rețele de socializare, cel mai des ca să rămână conectați cu prietenii.
Ca să-mi încarc bateriile, eu m-am retras acasă, dar nu-mi găseam locul nici acolo. Liniștea de la început fusese ocupată de gânduri care parcă aveau o voință proprie: Oare cunoscuții mă judecă pentru că nu mai ies cu ei în oraș? Nu cumva ratez chiar acum cea mai tare petrecere, iar ei mă vor uita pentru că nu le sunt alături? Oare mă consideră egoistă că nu mă mai pot concentra să le ascult povestea, deși eu mă simt, de fapt, epuizată? Să le zic oamenilor pe care abia i-am cunoscut că nu am fost așa înainte și să-i asigur că-mi voi regăsi disponibilitatea care mă va face din nou o prietenă bună?
Racing thoughts aflu că se numesc în engleză gândurile mele. Gânduri-care-aleargă. Ca niște mașinuțe de curse care îți trec în viteză pe lângă ureche și dispar în orizontul negru din camera ta.
Ca să înțeleg cu ce înlocuim ieșitul în oraș în timpul liber, am citit și am stat de vorbă cu câțiva oameni din jurul meu care nu prea mai simt nevoia să iasă la fel de des ca înainte.
„În urmă cu zece ani, activitatea principală era: cum, unde și cu ce ne dăm în cap azi?”, îmi zice Matei Bărbulescu, jurnalist din București care are acum 28 de ani. Matei spune că a început să stea mai mult pe acasă când petrecerile la care mergea nu-și mai făceau efectul. Trăia de fiecare dată aceleași experiențe care-l costau bani, energie și timp. Atunci ieșea de câteva ori pe lună. Acum, doar o dată la câteva luni, când mai ochește pe Facebook un party cu vreun muzician mișto. În club, își caută gașca și se strâng toți ciorchine în fața DJ-ului, unde încep să se balanseze de pe-un picior pe altul. „Eh, și acolo mă uită Dumnezeu pentru următoarele multe ore. E mișto senzația aia în care te lași purtat de muzică și nu te mai gândești la nimic, e gol în capul tău, ca într-o transă. Până când simt că mă lasă balamalele și ușor-ușor îmi pregătesc retragerea”.
Pe Matei l-am cunoscut în 2016 la Casa Jurnalistului, un colectiv de jurnaliști freelanceri, unde am locuit împreună trei ani. Era colegul de casă cu alt fus orar. Ziua lui începea când noi, ceilalți, aprindeam becul din fața ușii de la intrare și ne băgam la somn. Își potrivise programul pe cluburile techno, unde petrecerile durau trei zile și trei nopți. Când l-am cunoscut, își cumpărase o consolă de mixat și a mutat petrecerile din club la noi în bucătărie, unde el devenise DJ-ul. Acum, când nu le pune muzică prietenilor, îi strânge în jurul unei cine sau unui joc video. „În bucătărie se repetă un film pe care-l știi bine și-ți place. Muzica nu bubuie, așa că ne auzim între noi, purtăm polemici interesante și ieșim mai deștepți, zic eu”, îmi mai spune. Acasă poți să-ți sufli nasul în tricou, așa cum povestește Matei, purtat de valurile relaxării. Zice că nu economisește neapărat bani, că îi dă pe mai multe haine, mai multe ieșiri la restaurant și mai multe city break-uri.
Confortul, intimitatea și întâmplările previzibile din propriul spațiu privat nu îi hrănesc mereu nevoile de adult care se apropie de 30 de ani. Uneori, story-urile prietenilor de pe Instagram îl invită să tragă cu ochiul la sclipiciul lumii, unde fiecare secundă de vizualizare din vârful patului poate părea o pierdere irecuperabilă. „Mă simt singur și izolat, aproape abandonat. Mi se pare că I’m missing out, că prietenii mei au uitat de mine și pot să se distreze la fel de bine și fără mine”, povestește Matei.
Îmi amintesc de momentele mele din vârful patului când mă uitam prin story-uri ca printr-o rolă de film și pentru o clipă intram într-o poveste seducătoare în care parcă mi-ar fi plăcut și mie să am un rol. Dar când îmi veneau în minte cozile de la baie și de la bar, momentele în care mă simțeam o sardină strivită sau conversațiile despre nimic țipate la ureche, patul meu devenea din nou cel mai bun loc în care puteam să fiu.
Teama asta pe care eu și Matei o avem uneori e studiată deja de cercetători. O mai numesc dorința de a rămâne veșnic conectat la ce fac ceilalți. Fear of Missing Out sau frica de a pierde o experiență importantă alături de apropiați e considerată un fenomen care îi afectează pe tinerii cu vârste între 20 și 30 de ani, care au crescut cu internetul alături. Ca să-și îmblânzească frica asta, aproape 40% dintre tinerii americani s-au împrumutat de bani în 2018 ca să mănânce, să meargă la petreceri și în vacanțe cu prietenii. O treime dintre ei nu pot refuza o invitație în oraș de teamă că își vor pierde apropiații. Cultura ieșitului în oraș i-a lăsat pe mulți studenți americani cu datorii la bancă.
În România, în jur de 60% dintre tineri spuneau în 2018 că, în timpul liber, cel mai mult le place să iasă cu prietenii. Cât am tot lucrat la textul ăsta, am ieșit și eu cu câțiva prieteni la un party. Am dansat nebunește pe manele până la patru dimineața și am băut bere și vin, apoi vin și bere, ca și când era ultima seară pe pământ. Când m-am trezit a doua zi, mi-a fost rău ca la apocalipsă și am simțit din nou că nu mai vreau să ies pentru câteva luni bune.
Dan Sociu, unul dintre cei mai apreciați poeți contemporani de la noi, a pățit-o mult mai rău cu alcoolul și mahmureala din zilele de după. „Eram la ziua cuiva pe la Focșani, era vară. Am făcut un grătar, am jucat jocuri, m-am culcat între două femei și dimineață, când m-am trezit, am băut niște cafele cu coniac. Am plecat cu un băiat cu mașina, care m-a invitat la el să tragem cu pușca pe geam, dar eram deja cam pleznit, mai băusem niște beri, așa că am spus că mă duc acasă. A doua zi m-am trezit cu o durere cumplită abdominală, care nu trecea cu nimic. Aia a fost ultima mea distracție alcoolică”. La scurtă vreme, a fost operat la pancreas.
Dan are 41 de ani și e din Botoșani. De alcool s-a lăsat acum 12 ani, iar decizia asta i-a înjumătățit pe cei care se strângeau cu el la un pahar. După adolescența și prima parte a vieții de adult trăite în mijlocul oamenilor și licorilor, prin tabere, prin cartier, prin parcuri sau baruri, a găsit în singurătate mai mult timp pentru introspecție. „Am extaze când sunt singur, uneori de o intensitate prea mare. Acuma râd la comedii pe net, dar ce am câștigat a fost gândirea experimentală, după ce m-am obișnuit să nu mă mai raportez permanent la ceilalți”. Bani economisește la greu, că-i dă doar pe mâncare și pe câte-un film, la cinema. Din toamna lui 2019 s-a mutat cu iubita lui la Londra, unde îi place să se relaxeze mergând mult pe jos și vizitând muzee. În alte zile, merge la bibliotecă și se odihnește într-un fotoliu cu vedere la Tamisa. „Poate alții au nevoie de relaționare permanentă, să stea cu videochat-ul în nas, dar la mine în familie nu e așa, deși vorbesc zilnic cu mama. Știm ce-i cu noi pentru totdeauna, nu-i nevoie de mai mult”.
Raportarea permanentă la ce fac ceilalți e un motiv de revoltă în State, unde s-a pornit o adevărată mișcare de rezistență a celor mai epuizați împotriva culturii ieșitului în oraș și a presiunii de a rămâne mereu conectat la ce face anturajul, online sau offline. Activiștii planifică retrageri în natură, departe de prize și internet, alții își închid telefoanele și își fac propriul cinema la ei în sufragerie în timpul weekend-ului. Revolta mai e numită Joy of Missing Out, adică bucuria de a te deconecta, un răspuns la Fear of Missing Out. Despre bucuria asta s-au scris poezii și s-au făcut meme, ba chiar și-un decalog.
you feel the loveliness; simți farmecul
The pleasure of your emptiness. și plăcerea propriei eliberări.
You spurn the treasure on the shelf Dai cu șutul comorii de pe raft
In favor of your peaceful self; Și alegi sinele tău liniștit,
Without regret, without a doubt. Fără regret sau îndoială
Oh the joy of missing out” Oh, ce bucurie să te deconectezi.
(Michael Leunig, scriitor și caricaturist din Australia)
Nicoleta Moise are 30 de ani și, când nu e plecată în vreo rezidență artistică în afara țării, o găsești muncind ca freelancer în apartamentul ei din Berceni. Mi-e prietenă de vreo trei ani și de când o știu își calculează ieșirile în centru, unde totul se întâmplă. La petreceri merge o dată la câteva luni și doar dacă poate să rămână peste noapte pe canapeaua vreunei cunoștințe, pentru că drumul cu taxiul noaptea până la ea în cartier e, de multe ori, periculos și scump. Îmi povestește despre ultima petrecere, de la care a plecat la patru dimineața și a fost nevoită să-și cheme un taxi care să o ducă din centrul capitalei, până-n Berceni. A nimerit un șofer insistent, care îi făcea avansuri. „În situația aia, te gândești cum poți să te salvezi: dai un telefon, te uiți dacă portierele au încuietoare. Dacă nu, ieși din mașină la semafor. Te simți ca într-un semi-sechestru”, povestește ea. La patru dimineața, a sunat o prietenă. Când a rămas fără baterie, a mimat mai departe conversația ca să-i dea de înțeles șoferului că la celălalt capăt al firului e un interlocutor care ar putea s-o salveze dacă are nevoie.
Mariana Ciobănică e o economistă de 60 de ani și una dintre cititoarele Scena9 care mi-a scris după ce am întrebat pe Facebook cine vrea să-mi povestească despre propria relaxare. „Rațiunea îmi spune că nu mai am destul timp de pierdut și trebuie să ajung la zi cu lecturile, cu documentarele, cu intimitatea în doi, cu lucrurile cu adevărat importante în viață”, îmi spune ea. În Iași, unde locuiește, iese mai mult cu soțul, la filme sau spectacole de teatru. Cel mai mult îi place să citească și să petreacă timpul liber cu copiii de la clubul de lectură „Lumina din cărți”, pe care l-a înființat la o școală dintr-un sat din apropiere. „Am câștigat o detașare pe care mi-o doream, liniște și control asupra timpului meu”, mai povestește. În anii ‘80, în studenție, ieșea non-stop, apoi, după ce s-a căsătorit, ieșirile au devenit vizite și grătare în casele prietenilor de familie. De zece ani, a început să călătorească cu soțul prin Europa, cu rucsacul în spate și cei mai rezistenți bocanci în picioare. Din perioada ieșitului cu prietenii, cel mai mult spune că-i lipsesc update-ul la știrile mondene și sușoteala dintre fete, care-i dădeau senzația că aparține unei găști. I se face dor de ele când intimitatea de acasă devine apăsătoare, iar discuțiile în doi prea serioase. „E nevoie de un film, de un asfințit roz la geam sau de o trăsnaie a pisicilor ca să putem râde în hohote ca pe timpuri. De la o vreme nu mai râdem din orice și ne amăgim că asta e sobrietatea vârstei, dar eu mă tem că de fapt e însingurare”.
De când petrec mai mult timp în intimitate, zilele mi s-au lungit. Mă culc cu puțin înainte de miezul nopții și mă trezesc negreșit la șapte fix. În serile cu multă oboseală, îmi comand mâncare și îmi sabotez singură bugetul. Cele mai gustoase cine sunt, în continuare, cele pe care nu le pregătesc doar pentru mine și le împart cu prietenul meu sau cu o prietenă venită în vizită. Dar drumul direct acasă după muncă mă ține mai sănătoasă - nu mai răcesc așa des de când ies mai rar în spații cu mulți oameni - și mi-a creat o așteptare care mă ajută să mă deconectez mai ușor de la ritmul fiecărei zile: gândul că acasă e locul în care sunetele și privirile lumii nu pătrund. Iar gândul ăsta îmi încarcă bateriile.
PS: Azi sărbătorim Ziua Internațională a Deconectării, așa că scoate-ți aparatele din priză timp de 24 de ore și fă-ți de cap la tine în sufragerie.
