Jeanși skinny fit, negri și rupți. Tricouri oversized negre, eventual cu imprimeuri Nirvana. Jachete denim. Hanorace negre. Lanțuri nu la talie, însă la gât. Droguri. Depresie. Bondage. Hi hat-uri acide. Mosh pits. (Faux?) Misoginism. Revival al celui de-al treilea val feminist al anilor ‘90. În Revista Scena9 #4, jurnalistul Mihai Tiță ne spune de ce e vremea să vorbim despre punk-ul de azi. Articol publicat în 2019.
Ignorați de radiourile comerciale, ofensatori, aproape imposibil de targetat & exploatat de către brandurile mari (cu câteva excepții, precum Killa Fonic într-o campanie eMag), invizibili ori de-a dreptul de neînțeles pentru mileniali și Gen X, trapperii din România, atât artiștii, cât și puștii care formează această subcultură, sunt probabil cea mai vizibilă & amplă formă de expresie și atitudine punk, iar acorduri monofone și kick-uri 808 (în stilul celebrei mașini de ritm Roland TR-808) țin locul riff-urilor primitive. Altfel, apucăturile sunt cam aceleaşi.
Prima și cea mai evidentă: moda. Trap-ul, ca și punk-ul, se învârte în jurul negrului și al tricourilor cu imprimeuri fie ale unor trupe iconice punk sau grunge (Ramones, Nirvana, etc), fie ale unor ilustrații pe care le regăsim și în mișcări recente, precum emo, cu motive morbide. Asta dacă se poartă ceva, pentru că de multe ori trapperii se urcă pe scenă doar cu pantaloni skinny fit și la bustul gol (salut, Iggy Pop!). Sau, cum ar zice Killa Fonic pe „Al Jazeera”: „Mă vrea că sunt rockstar ca Elvis / Mă vrea că sunt shukar ca Hendrix”.
Dar cine îl vrea pe trapper? „Pizda ta”. Așa ajung la misoginismul specific celor două genuri, unul chiar mai inofensiv în trap decât în punk-ul de odinioară, pentru că nu-mi aduc aminte de vreun cântec trap românesc care să amenințe femeia cu bătaia, precum o făceau The Ramones („Well, you're a loudmouth, baby / You better shut it up! / I'm gonna beat you up” – „Loudmouth”) sau Misfits („Inside your feeble brain there's probably a whore / If you don't shut your mouth you're gonna feel the floor” – „Attitude”). Iată că nu doar chitările erau primitive.
Întrebat de Ana Tepșanu într-un interviu pentru unsitedemuzica.ro despre apelativele pe care traperii le folosesc când vine vorba despre femei, Amuly a răspuns: „Eu de orice bagaboantă despre care am zis pe piesă (zdreanță, pizdă, panaramă), fii sigură că mă refer la una reală. În cel mai bun în caz mă sună și îmi zice că și-a dat seama că e vorba despre ea. Ah, crezi că-mi zice ca reproș? O zice bucuroasă. Când zic că-i bagaboantă nu mint”. Nane, într-un interviu pentru Vice, încearcă să ne lămurească: „Chit că folosim cuvintele astea în piese, cu fiecare ocazie, la fiecare interviu, spunem că trebuie respectate femeile. Cuvintele astea se folosesc la caterincă. Câteodată mi se pare că adulții își pun mai multe probleme decât copiii. Ei se distrează.”
Altfel, foarte multe femei la concerte trap. E vorba cumva și despre o reapropiere din partea lor a termenilor duri, precum „zdreanță”, „curvă” sau „panaramă”, asemenea femeilor din așa-zisul val al treilea de rrriot grrrls al anilor ‘90? „Alright now, we're a bunch of horny fuckin' bitches / And we got something to say to you”, cântau Betty Blowtorch pe „Hell On Wheels”. E vorba despre aceeași subminare ori atenuare tocmai a acestor cuvinte-cheie ale sexismului opresiv & violent? „Zdreanță” înseamnă cumva o femeie independentă, care se culcă cu cine vrea ea, când vrea ea, și ține toți bărbații la respect?
Există o subcultură mai antisistem & antiindustrie astăzi în România decât trap-ul ori manelele? Trupele de rock alternativ cântă la toate festivalurile, își brenduiesc mărci de vin sau cafea ori endorsează partide politice (mă gândesc, bineînțeles, printre alții, la Tudor Chirilă de la VAMA sau Dan Amariei de la Omul cu șobolani) și au propriul radio (aș zice, deja comercial), în timp ce evenimentele și platformele de muzică electronică, cu foarte puține excepții (mă gândesc mai ales la colectivul feminist Corp.), sunt, de obicei, powered by. „Eu pot doar să zic că nu mi-a făcut bine să stau într-un grup. La mine nu a fost nimic personal cu cei de la Okapi. Am simțit că nu-mi face bine și mă limitează foarte mult. Știam că o să mișc altfel dacă-s independent. Am vrut să am control creativ total”, zice același Nane în același interviu pentru Vice, despre plecarea sa de la casa de discuri Okapi Sound.
În afară de câteva nume care ies în evidență și apar prin câteva reclame ori colaborări cu artiști pop, trap-ul e o scenă ermetică. Underground, chiar, dacă mai pot folosi acest termen în 2021 (și, pe cuvânt, pot înșira zece nume aici despre care nimeni din cunoscuții tăi să nu fi auzit). Trebuie să cunoști slang-ul, să te integrezi estetic și să cunoști discografiile și versurile artiștilor. Altfel, dacă nu „aparții”, nu prea ai ce căuta la un concert trap, . E una dintre filosofiile de bază ale punk-ului: trebuie să-l înțelegi, sau măcar să-l „stăpânești”, înainte să-ți placă.
Iar după ce-l înțelegi sau asumi, trap-ul devine o stare de spirit, asemeni punk-ului (fie el, mai târziu, hip-hop, grunge ori nu-metal), provocatoare (limbaj vulgar și comportament antisocial) și hedonistă (sex și droguri). Dar, mai ales, un mindset care râvnește să supraviețuiască într-un peisaj capitalist. Dacă punk-ul a fost ulterior „comodificat” de către piața de consum (de la Elvis la Rotten şi mai departe), trap-ul își asumă din start treaba asta, iar sub tricourile cu Sex Pistols se ascund, de fapt, noii ilegaliști: „Indienii mei sunt pe real / Gâdilăm la metal / Ne ferim de filaj / Am drogați afiliați / Postați original / Slangul pe codificat / Limbajul federal / Dripul pе Billie / Ștaifu' Jiggy / În Titan fac dansul de bani / Depеndenții de praf / Vor să le dau kiki”, cântă Solomon pe „Artileria”.
Dar şi noii anarhişti, pentru că dacă Fred Durst, un pierde-vară din clasa muncitoare, ciordea un Bentley în videoclipul „Rollin”, doar să le-o tragă unor băieți de bani gata („Hey, rockers, hip hoppers / And everybody all around the world”, apropo, cheamă la unison Durst în versuri) trap-ul e de asemenea sătul și iritat de status quo: „Ai dat kicks, cetăţene, / Când ai pus botu' la compromis, cetăţene / Libertatea ta e doar un vis, cetăţene / Îţi vorbeşte Cetăţeanul X, cetăţene, / În Matrix!”, e refrenul cântecului „Cetățeanul X” al celor de la Șatra B.E.N.Z..
Şi aşa m-am luat cu vorba şi trebuie să rezum situația locală actuală: dacă Aerosmith au cântat cu Run DMC, Anthrax cu Public Enemy sau Jay-Z cu Linkin Park, aşa au ajuns în aceeaşi reclamă Adi Despot, Vali Vijelie şi Killa Fonic. De ce le-a fost, totuşi, teamă să facă asta din instinct, pe scena unui festival? Pentru că noul punk ştie că e deja vândut. Mai trebuie doar să se răscumpere.
Captură de ecran (stilizată) din videoul „Haolo”, de Killa Fonic și Nane.
