Timp de câțiva ani, i-am însoțit pe urmași ai legionarilor la comemorări și parastase, am stat de vorbă cu lideri și cu membri ai comunităților adunate în jurul unor figuri importante pentru mișcarea fascistă locală. Am vrut să înțeleg cum reconciliază memoria rudelor pe care le admiră pentru lupta anti-comunistă și rolul acestora într-o grupare bazată pe ideologie extremistă, care a folosit violența armată în societate. În același timp, am urmărit cum ideile pe care le promovează aceste grupări neolegionare au căpătat ecou din ce în ce mai mare în societate. La sfârșitul anului trecut, România era cât pe ce să aibă un președinte fascist. Trei partide extremiste au intrat în Parlament, iar peste câteva zile. ne întâlnim la alegerile prezidențiale cu alți candidați de extremă dreapta. Cum am ajuns aici?
În primul episod al seriei „Urmașii”, am mers la parastase, lansări de carte și conferințe cu teme legionare organizate în ultimii ani și îi cunoaștem pe câțiva dintre cei care duc mai departe moștenirea grupării extremiste.
În cel de-al doilea episod, privim spre cei aproape o sută de ani de legionarism: de la cuiburi, frății, revolvere și asasinate, până în zilele noastre, când propaganda de extremă dreapta se răspândește instantaneu în numeroase comunități online.
În primele decenii ale secolului XX, România a alunecat dinspre sentimentul de mândrie națională, promovat și încurajat de cei care-și doreau să vadă Marea Unire din 1918 înfăptuită, către extremismul de dreapta. Cu noile granițe trasate, societatea românească a devenit mai numeroasă și mai diversă, cu multe minorități etnice din vechile imperii – maghiari, germani, bulgari, ucraineni, ruși, turci și evrei. Între timp, în România Mare, sentimentul naționalist creștea împreună cu criza economică și geopolitică. Și statele vecine treceau prin propriile revolte, mai cu seamă tânăra Uniune Sovietică, ce avusese o revoluție, apoi un război civil. „Apariția unei extreme drepte naționaliste trebuie văzută pe fundalul acestui contrast puternic între diferite stări de spirit, al unei atmosfere sociale neobișnuit de încărcate emoțional, în care ascensiunea socio-politică și națională către o societate modernă a maselor se ciocnea cu o pronunțată frică de pierdere”, notează istoricul Oliver Jens Schmidt în cartea Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea „căpitanului”.
Mișcarea legionară s-a conturat, în acea perioadă, în jurul unui om cu complexul salvatorului – Corneliu Zelea Codreanu, care promitea mântuirea colectivă a neamului prin lupta cu străinii, pe care îi blama pentru orice nu mergea bine în societate. „Mișcarea legionară milita pentru purificarea etnică a României și justifica utilizarea violenței pentru excluderea evreilor din societatea românească”, spune istoricul și cercetătorul Adrian Cioflâncă. „Aceasta nu era o organizație naționalistă oarecare, populată de patrioți idealiști, ci una pentru care eliminarea rapidă a evreilor, cu orice mijloace, era scopul suprem”.
Legionarii, adunați sub mai multe nume colective la începutul secolului trecut – Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier sau Totul pentru Țară – sunt responsabili pentru numeroase violențe studențești antisemite, asasinate politice, jafuri ale sinagogilor, atacuri și ucideri în rândul evreilor. Unii dintre adepții primului comandant legionar, Zelea Codreanu, au ucis încă de la vârste fragede, cum e cazul liceanului Nicolae Totu, care a împușcat un student evreu în 1927, pe când Codreanu făcea parte dintr-un alt partid extremist, Liga Apărării Național-Creștine, condus de profesorul universitar A.C. Cuza. Codreanu însuși a omorât un prefect de poliție în 1924, iar după ce și-a făcut propriul partid, asasinatele politice s-au înmulțit: premierul liberal I.G. Duca e ucis în 1933, prim ministrul țărănist Armand Călinescu în 1939, istoricul antisemit Nicolae Iorga, senator în vremea dictaturii carliste, și politicianul țărănist Virgil Madgearu mor și ei de mâna legionarilor în 1940. Alți 64 opozanți politici sunt omorâți de legionari la Jilava în aceeași perioadă.
După ce au format guvernul alături de mareșalul Ion Antonescu, legionarii au organizat o rebeliune, timp în care au jefuit, torturat și omorât evrei din nou. Aceasta a avut loc în mai multe orașe din țară, dar mai poartă și numele de Pogromul de la București, pentru că în capitală au avut loc cele mai multe dintre faptele antisemite. Timp de trei zile, legionarii au semănat moarte și teroare în rândul evreilor din capitală. Au vandalizat 616 magazine, au incendiat sinagogi și instituții, au ucis 151 de evrei și au rănit alți 60. Chiar dacă vinovații oficiali ai Holocaustului sunt autoritățile statului român, în frunte cu mareșalul Antonescu și armata română, legionarii au fost și ei, de-a lungul timpului, agresorii de pe teren care răpeau, torturau, furau sau omorau evrei.
Frății și cuiburi „pentru apărarea patriei” sau organizație paramilitară teroristă
În perioada interbelică, legionarii strângeau rândurile peste tot în țară. Modelul de organizare era dat de liderul Corneliu Zelea Codreanu, iar fiecare tip de comunitate era plasată într-o ierarhie și avea rolul său în Mișcare. Frățiile de Cruce, înființate în 1924, erau grupuri dedicate exclusiv adolescenților și tinerilor de până-n 20 de ani, recrutați din școli și licee. La întâlniri, copii de numai 13 ani intrau în contact cu literatura legionară și primeau lecții de ură împotriva evreilor. Se rugau împreună și făceau drumeții, „combinând educația culturală – deci antisemită și de mobilizare ideologică – și educația sportivă – în bună măsură paramilitară”, notează istoricul Traian Sandu, în cartea sa, „Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc”.
Membrii formau o echipă unită printr-un ritual de vulnerabilizare în grup. Un fost membru al Frăției povestește, într-una dintre mărturiile colectate de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, că la întâlnirile din orașul natal, participanții își mărturiseau cu voce tare „defectele”, ca la spovedanie. „[...] luam măsuri de corectare proprie fiecare, ne corijam unii pe alţii şi ne autopedepseam pentru a corecta defecţiunile şi a face din om o personalitate”. Din cercetarea istoricului Traian Sandu aflăm că, în 1936, în țară existau peste 200 de organizații ale Frăției, în 67 de județe din 71.
La nivelul următor, legionarii instruiți erau acceptați în cuiburi. Un cuib era ca o biserică, unde toți se rugau ca Legiunea să preia puterea în stat, scria Codreanu în „Cărticica șefului de cuib”. Odată convins de ideologie, fiecare legionar era îndemnat să transmită altora cele învățate și să formeze propriul cuib. Cuiburile dintr-un județ formau un batalion ce defila în spațiul public în fiecare duminică în coloană de marș, explică istoricul Traian Sandu.
Organizarea legionarilor în acest fel avea ca scop crearea unui om nou care, după chipul și asemănarea lui Hristos, era antrenat să-și sacrifice viața în numele unei viziuni despre binele comun. În cazul lor, idealul era o imagine fixă a statului român: un stat purificat etnic, alb și heterosexual, în care cel ce depășea tiparele era considerat dușman și trebuia decăzut din statutul de om și cetățean. Astfel, legionarii s-au folosit de o versiune proprie a religiei creștin-ortodoxe – una în care politica de extremă dreapta se îmbina cu spiritualitatea și violența militarizată.
În prima parte a secolului trecut, organizațiile legionarilor au fost scoase în afara legii de mai multe ori. Chiar dacă mulți politicieni ajunși la putere în perioada aceea împărtășeau cu legionarii aceleași idei antisemite și xenofobe, cei din urmă erau greu de controlat și au acționat mereu ca o mișcare teroristă, ce semăna spaimă în rândul civililor și dorea să-și facă singură dreptate. Aproape un secol mai târziu, Curtea Supremă de Justiție o declară oficial o „organizație de tip paramilitar terorist”.
Mișcarea Legionară a fost interzisă definitiv după cel De-al Doilea Război Mondial, alături de celelalte regimuri fasciste din Europa, iar statele care au colaborat cu Germania nazistă au fost obligate de către alianțele internaționale proaspăt create să-și condamne criminalii de război. „Experiența interbelică a arătat că organizații marginale cu mesaj radical pot avea efecte catastrofale asupra sistemului politic, dacă sunt lăsate să răspândească ura în societate și să controleze pârghii ale statului”, explica istoricul Adrian Cioflâncă în 2020, anul în care partidul extremist AUR ocupa primele fotolii în Parlamentul României.
„O moștenire memorială foarte complicată”
Regimul comunist a profitat de directivele internaționale și a băgat la închisoare cu grămada atât politicienii antisemiți și xenofobi, cât și pe cei care aparțineau partidelor mai democrate, cu atenție față de drepturile omului. Impunerea dictaturii de la Moscova a creat între granițele românești un adevărat fenomen al revoltei cu arma în mână. Printre protestatarii care s-au ascuns înarmați în munți și păduri au fost atât politicieni din toate partidele politice, cât și cetățeni care n-au avut niciodată de-a face cu politica, dar și rudele lor, care i-au ajutat să se ascundă. Unii dintre ei au fost executați pe loc, iar alții torturați și condamnați la muncă silnică pe zeci de ani sau pe viață.
Nu avem încă date clare despre numărul total al legionarilor care au ajuns în închisorile comuniste. „Era vorba de mii de persoane, inclusiv unele rămase în penitenciare încă din timpul regimului Antonescu. Se regăsesc în aceste date lideri și activiști cunoscuți, dar și legionari de rând, inclusiv muncitori sau țărani”, explică Dorin Dobrincu, istoric specializat în fenomenul rezistenței armate anticomuniste. „Unii fuseseră arestați pentru activitate legionară, implicarea în organizații subversive, alții au fost ridicați pentru simpla apartenență anterioară la Legiune, pentru colportarea de zvonuri sau opoziția la colectivizare”, continuă el. Cele mai grele pedepse pe care le primeau era cea capitală, urmată de munca silnică pe viață. „[Pe lângă legionari] erau vizați adversarii politici precum țărăniștii, liberalii, social-democrații independenți, activiștii religioși care nu se supuneau controlului exercitat de partidul-stat și, desigur, membrii rezistenței armate anticomuniste”, mai spune istoricul.
„Problema cunoscută este că regimul comunist a combinat justiția retributivă cu represiunea politică, adică s-a folosit cinic, după model sovietic, de o cerință internațională pentru a ținti, sub umbrela anti-fascismului, și alte categorii de persoane care erau identificate drept adversare ale regimului”, explică istoricul Adrian Cioflâncă. „Acest lucru a lăsat o moștenire memorială foarte complicată după 1989”, mai spune el.
După Revoluție, poveștile personale ale supraviețuitorilor au ajuns legende în spațiul public românesc. Au fost publicate zeci de cărți de memorii, iar victimele, precum Elisabeta Rizea, au fost încurajate să vorbească public despre experiențele lor și le-a fost validată suferința. Însă vocile cele mai populare au aparținut foștilor legionari, rudelor lor și preoților cu simpatii fasciste, cum ar fi Gavrilă Ogoranu, Zoe Rădulescu și preotul Iustin Pârvu.
Cei comemorați la evenimentele asociațiilor și fundațiilor ultranaționaliste au fost figuri importante ale fenomenului legionar din secolul trecut.
Valeriu Gafencu a fost liderul Frăției de Cruce din Iași, pe când era student la drept. În timpul rebeliunii legionare din 1941, a instigat la nesupunere civilă și le-a ordonat elevilor să nu participe la ore, spunându-le că „avem dușmani înlăuntru pe iudeo-masoni, iar în afară, pe ruși, care ocupă mereu câte un ostrov din Delta Dunării”, după cum arată procesul-verbal de la audierea lui. Mai mulți elevi care au participat la rebeliune coordonați de Gafencu au fost prinși cu pistoale, însă legionarul a negat că ar avea vreo legătură cu asta. În 2009, Gafencu a fost numit post-mortem cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna.
Poate că cel mai cunoscut fapt despre Ion Gavrilă Ogoranu este că a condus una dintre grupările Rezistenței Armate Anticomuniste, numită Grupul Carpatin Făgărășan. După cum afirmă istoricul Dorin Dobrincu, Ogoranu a fost „urmărit de Securitate și capturat după mai bine de două decenii de la distrugerea organizației sale, anchetat, dar lăsat în viață”. Înainte de instalarea dictaturii comuniste la București, Ogoranu a fost membru în Frățiile de Cruce și a participat la rebeliunea legionară din 1941. A fost deținut politic atât în perioada lui Antonescu – pentru implicarea sa în rebeliune – cât și în perioada comuniștilor. După Revoluție, Ogoranu și-a adunat aventurile de pe teren într-o carte de memorii intitulată Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, care a avut priză la public. „Dacă inițial, public, în postcomunism, Ogoranu a fost prudent în privința afilierii sale legionare, ulterior, pe măsură ce notorietatea sa a crescut, el și-a declarat deschis și tot mai ofensiv convingerile ideologice, politice”, explică istoricul specializat în Rezistența Armată Anticomunistă, Dorin Dobrincu. „Era vorba de același legionarism din tinerețe. A și fost membru, ulterior liderul unui partid de extracție legionară, Pentru Patrie”. Perioada din viața sa de luptă anti-comunistă a fost eroizată în filmul „Portretul luptătorului la tinerețe” (r. Constantin Popescu, 2010), de unde însă nu aflăm absolut nimic despre afinitățile sale legionare.
Gheorghe „Gogu” Puiu a fost un legionar aromân care a condus una dintre grupările de Rezistență Anticomunistă din Dobrogea, numită „Ramura Macedoneană”. În perioada în care Mișcarea Legionară a format guvernul cu Ion Antonescu, Puiu a activat ca militar în batalionul de gardă al mareșalului, apoi s-a întors împotriva acestuia și a participat la rebeliunea legionară. În timpul rebeliunii, era comisar de poliție legionară la Constanța. Despre mișcarea din Dobrogea, istoricul Dorin Dobrincu povestește că „rezistența de acolo s-a desfășurat în anii 1948-1951/1952, iar ea a avut în mare parte o componentă legionară, baza sa de susținere fiind mai ales, dar nu exclusiv, în interiorul comunității aromâne/macedo-române. Asta ține pe de o parte de istoria Mișcării Legionare, iar de cealaltă parte de istoria aromânilor în Cadrilater, colonizați în anii 1920-1930, și apoi în Dobrogea (veche), unde au fost reașezați după 1940”. Deși nu toți macedo-românii au fost legionari, istoricul spune că nucleul creat acolo s-a remarcat ca o elită a Mișcării: „Legionarii au făcut numeroși prozeliți în interiorul grupului etno-cultural al aromânilor, care avea o puternică tradiție clanică, conflicte cu alte grupuri etnice balcanice, dar dezvoltase și nemulțumiri față de statul român”, explică Dobrincu. „Din rândurile acestei grupări s-au recrutat unii dintre legionarii care au fost actorii unor episoade de violență fizică extremă, precum asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, și președinte al PNL, în 1933, sau a fostului activist legionar Mihail Stelescu, devenit lider al Cruciadei Românismului, în 1936”.
Constantin Oprișan, de loc din Oncești, județul Bacău, a intrat în Mișcarea Legionară când a terminat liceul, în 1940, și a devenit ulterior șef pe țară al Frățiilor de Cruce, funcție pe care și-a menținut-o în timpul violențelor din momentul rebeliunii legionare. În 1948, a fost arestat de comuniști și a petrecut timp ca deținut politic în mai multe închisori de la acea vreme. Ajuns la Pitești, Oprișan a trecut de la a fi victima torționarului Eugen Țurcanu la a fi agresorul foștilor săi colegi de partid. Condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Oprișan a murit după ce a executat 11.
Radu Gyr este considerat poetul oficial al Mișcării Legionare și este condamnat definitiv ca criminal de război. A compus numeroase imnuri pentru fascismul local, iar multe dintre ele sunt fredonate și astăzi la parastase și comemorări, după cum am arătat și în acest articol.
Traian Trifan, a fost prefect al Brașovului în timpul guvernului național-legionar condus de generalul Ion Antonescu, alături de președintele legionarilor de atunci, Horia Sima. A petrecut 16 ani în închisoare după Rebeliunea Legionară, unul dintre cele mai sângeroase momente ale Mișcării.
Colivă și intoleranță
Istoricul Emanuel Grec, care studiază fascismul postbelic, împarte experiența ultranaționalistă din România de după 1989 în două curente: aripa funcționarilor comuniști care și-au întins puterea politică și în tânăra democrație, și aripa celor care au respins vehement ideologia comunistă. „Imediat după ‘90, vorbim de o palieră naționalistă care vine din vechiul comunism, de exemplu Partidul România Mare sau Partidul Unității Națiunilor Române. Elite cu statut în comunism – Adrian Păunescu, Vadim Tudor – au vrut cumva să preia din naționalismul lui Ceaușescu și să-l ducă mai departe”, explică istoricul. „Al doilea curent a fost îmbrățișat de cei care și-au luat modele precomuniste – organizația Mișcarea pentru România a [liderului revoltelor studențești din 1990, n.r.] Marian Munteanu sau partidul Totul pentru Țară – ei au dezvoltat o mișcare antisistem bazată pe modelele astea de rezistență comună împotriva comunismului și întoarcerea la o stare ideatică, întoarcerea la România interbelică”.
În România, la fel ca-n alte țări, agresori ai trecutului încă sunt aplaudați ca eroi în 2025. Nume ale unor criminali de război și ale complicilor lor dau nume străzilor și au statui, iar faptele lor sunt omise sau amintite în treacăt la școală. Un sondaj din 2021 arată că doar 32% dintre români cred că Holocaustul a avut loc și în România, iar 40% dintre respondenți nu sunt interesați de subiectul ăsta. Pentru 59%, Ion Antonescu a fost un patriot și un bun strateg (53%), chiar dacă e responsabil de crime împotriva romilor și evreilor. 9% dintre cei care au răspuns cred că romii sunt o amenințare reală pentru țară, ceea ce o face să fie de departe cea mai respinsă minoritate la nivel național.
Neofascismul dozat cu fundamentalism creștin a crescut astăzi peste tot în lume, nu este doar o trăsătură specifică fascismului românesc de azi sau din anii ‘30. Dar este cu atât mai periculos într-o societate ca cea românească, unde politicul este încă influențat de religie printr-un cordon ombilical care durează de secole, iar politicienii îl folosesc din ce în ce mai mult pe Dumnezeu în discurs ca să câștige voturi. Precepte biblice precum „iubește-ți aproapele” au fost aproape uitate, iar intoleranța față de idei și oameni care nu seamănă cu modelul cetățeanului alb, heterosexual și conservator a crescut.
Pe cei din cercurile create în jurul organizațiilor fondate de urmași ai legionarilor i-am cunoscut în 2017, la marșurile partidului extremist Noua Dreaptă, unde adesea participau reprezentanți din toate grupările naționaliste. În acel an, Noua Dreaptă a creat o alianță cu Partidul România Mare și Partidul România Unită, gest ce promitea pe viitor o implicare mai mare în societate din partea extremei drepte românești. Am văzut atunci cum au protestat că nu se înțeleg cu ungurii la Sfântu Gheorghe, cum s-au indignat că Ucraina vrea să oficializeze limba ucraineană în școlile unde învață și români, cum au încercat să oprească proiecția unui film despre epidemia de HIV în 2018 sau cum au sărbătorit simbolic unirea cu Moldova, la Chișinău. Încet, încet, Noua Dreaptă și-a pierdut vocea și a lăsat loc activismului unor comunități și ONG-uri cu o mai mare determinare în perioada în care, de pildă, Coaliția pentru Familie pregătea referendumul pentru redefinirea familiei în Constituție, gest susținut puternic de toate grupurile extremiste.
Încă din 2018, când a fost organizat acest referendum ce urmărea să blocheze dreptul persoanelor LGBT de a se căsători, prezența românilor la comemorări și conferințe de laudă la adresa fasciștilor locali s-a diversificat și a crescut. Partidul extremist AUR contribuie și el, încă din 2020, la acest fenomen, pentru că liderii lui au normalizat în spațiul public intoleranța și ura. Anul acesta ne întâlnim din nou cu ei la urne. Cele mai recente sondaje îl arată pe George Simion, președintele partidului, drept favorit cel puțin pentru primul tur al alegerilor prezidențiale.
Galeriile de fotbal, în care George Simion a crescut, precum și unele săli de fitness joacă un rol important în cultivarea la firul ierbii a unei masculinități bazate pe violență și dominare în rândul tinerilor bărbați. Membrii asociațiilor de urmași ai legionarilor încearcă să se disocieze de ei în poze sau în prezența presei, însă îi primesc cu brațele deschise la evenimente și sunt în strânsă legătură în mediul online. În 2022, la parastasul de la Sâmbăta de Sus, a fost invitată o delegație franceză a mișcării fasciste Jeune Nation, cu o tradiție din anii ‘50 și până astăzi. Fasciștii francezi fac turnee prin Europa pentru a întări legătura cu naționaliștii din vecini. S-au ferit să apară la comemorare când au aflat că vine presa, dar au preluat conținutul pe canalele lor de Telegram.
Când am început să documentez mișcările neolegionare, tinerii nu erau o prezență fizică importantă la cuvântările legionarilor bătrâni sau la lansări de carte. Participau, mai degrabă, la tabere și drumeții. De pildă, în 2022, la conferința de la Sâmbăta de Sus erau în sală trei membri ai Comunității Identitare, o asociație dedicată tinerilor ultranaționaliști ce promovează o identitate bazată pe ură rasială și xenofobă. Unul dintre ei a adormit cu capul în palme, spre disperarea camaradului din stânga, care încerca să-l țină treaz. Însă a doua zi, la slujba preoților, s-au adunat câteva zeci de tineri cu vârste între 20 și 30 de ani. În decembrie 2024, la Tâncăbești, tinerii au numărat aproape jumătate din totalul participanților la comemorarea lui Zelea Codreanu. În mediul online e greu de estimat prezența lor, unde au mai multe canale care numără câteva sute fiecare. Acolo țin legătura unii cu alții și dau share la postări comemorative cu legionarii din închisorile comuniste. Grupurile formate sunt mici și descentralizate, însă se solidarizează imediat la nevoie în viața reală, la proteste și comemorări. Unele dintre ele au fost expuse, recent, în presă. Neofasciștii nu se solidarizează doar cu ai lor, ci și cu vecinii europeni. Toate grupurile sunt conectate online la grupuri similare din alte țări, iar toate grupurile mici fac parte din rețele online mai mari, ca într-o uniune europeană a extremiștilor.
Clujul și Iașul sunt epicentrele tineretului neolegionar. La Cluj e Comunitatea Identitară, care are filiale în mai multe orașe importante ale țării și e condusă de Codrin Goia, membru Noua Dreaptă cunoscut pentru întreruperea unui concert la Opera Națională cu scandări xenofobe. În acte, alături de Codrin mai apar doi membri Noua Dreaptă. Marius Moldovan și Silviu Rațiu sunt reprezentanți ai filialei din Târgu Mureș și totodată vicepreședinte, respectiv, secretar în Comunitatea Identitară. Am vorbit cu amândoi în 2017, la alianța partidului Noua Dreaptă cu PRM și PRU. Găsiți reportajul video aici. Comunitatea Identitară are conexiuni și-n Italia, tot prin filiera Noua Dreaptă. În 2019, anul în care comunitatea s-a înființat, am stat de vorbă cu Gabriel, un tânăr emigrant român implicat atât în Noua Dreaptă, cât și în fostul partid italian de hipsteri extremiști, CasaPound. Acum e implicat în Comunitatea Identitară.
Aceste grupuri radicale de dreapta se adună cu ajutorul unor biserici și mănăstiri din țară, care le găzduiesc evenimentele și le binecuvântează morții. Mănăstirea Petru Vodă, Sâmbăta de Sus sau bisericile Ilie Gorgani din București și Sfântul Ștefan din Târgu Ocna sunt doar câteva dintre ele. Dacă pe vremea legionarilor duhovnicul făcea propagandă în biserică și sfințea drapelele legionarilor, acum preoții sfințesc pomenile și parastasele organizate de urmașii lor. În sprijinul lor vin și ziariști care le fac pe față reclamă. De pildă, Lucia Baki, de la Monitorul de Făgăraș, e membră în comitetul administrativ al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, însă ea semnează articole în ziar din ipostaza de jurnalistă. Instituțiile publice nu fac nici ele excepție. Unele le găzduiesc comemorările, alteori, angajații lor participă la ele: Muzeul Municipiului București, Centrul Metropolitan de Educație și Cultură „Ioan I. Dalles” din București, Administrația Națională a Penitenciarelor, Muzeul de Istorie din Ploiești, Consiliul Județean Râmnicu Vâlcea, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (prin actuali și foști angajați precum Gheorghe Petrov și Marius Oprea) sunt câteva dintre ele.
Ideologia fascistă specifică spațiului românesc și-a întins, astfel, brațele peste un secol de istorie recentă, a fost transferată de la o generație la alta ca o luptă pentru ocuparea unui loc onorabil în memoria colectivă și a profitat de ignoranța sau chiar bunăvoința autorităților statului.
Citește următorul episod din seria „Urmașii”:
